Biblioteca de idei. Demersuri, destine, deveniri

Un om extrem de iubit de toată lumea bună a fost poetul Ioan Alexandru. Mai sunt și azi concitadini care povestesc despre discursul său în Baia Mare cu doar câteva săptămâni înainte de finalul „sistemului”. Mitropolitul nostru Andrei i-a onorat memoria în satul natal de curând. Episcopia noastră i-a reeditat volumul de corespondență cu vrednicul de pomenire Justinian. E bine să ni-l reamintim mereu pe cel mai important imnolog al nostru și asta nu numai când poposim la Rohia (Casa Poetului) sau la Nicula (Crucea Poetului), ci în toate perimetrele fizice sau psihice care pot da glas unei mărturii cu rost, chiar dacă uneori e vorba de tangențe antropotropice. Spre exemplu, prietenul meu (de exact 50 de ani!), Ion Onuc Nemeș de la Sibiu, scrie des în media electronică despre satul său Sâncraiu Almașului, iar eu „alunec mai la deal” spre Topa Mică, la fratele Ioan Alexandru acasă.
Bunătatea lui am descoperit-o din poveștile colegilor lui de la Filo, printre care și cele ale profesorului Aurel Pășcuță de la Jibou. De câte ori îl întâlnesc pe profesorul meu de română și diriginte Relu Pășcuță pomenește despre reacțiile elevului iubitor de literatură ce eram la lecțiile despre Mihai Beniuc. Nu puteam suporta „Mărul de lângă drum”, dar mai ales volumele „Partidul m-a învățat” (1954), „Un om așteaptă răsăritul” (1946) ș.a., iar gesturile mele îl făceau pe profesor să nu se simtă în apele lui. Bineînțeles că la catedră predai ce e în manual și programă, iar Beniuc se mai învăța încă prin anii ’67-’68 ai secolului trecut.
Mai târziu, după ce Mihai Beniuc a fost scos din manualele de literatură română, ca student la filosofie a trebuit să-i parcurg opera psihologică, deoarece „academicianul Beniuc” era autorul tratatului „Psihologie animală, comparată și evolutivă” (1970), ca, de altfel și al lucrărilor mai vechi „Problema func­țională în psihologia com­pa­rată” (1938). „Aspectul psihologic al instinctului” (1941), sau mai noi „Ce sunt și ce pricep animalele” (1968), sau „Psihologia evolutivă și comparată” (1975).
Și uite-așa, reacția mea de refuz pentru un poet proletcultist și-a primit replica. Iar mai târziu, a trebuit să accept că Beniuc trebuie asumat și asimilat (selectiv!), pentru că despre el Ioan Alexandru mărturisește: „La Mihai Beniuc m-am dus cu manuscrisul primei mele cărți
pentru că este un mare poet tran­silvan și simțeam acest lu­cru, apoi pentru că era preșe­dintele Uniunii Scriitorilor și eu eram un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plec și știam, cuvântul lui are greutate, cum a și avut, în sensul că m-am putut statornici într-un loc să-mi văd de carte și scris. Beniuc m-a ajutat să reintru la Facultate și mi-a scris prefața cărții (n.n. – e vorba de volumul de debut cu titlul «Cum să vă spun») fără să mă cunoască”.
Recent am descoperit în cercetările de presă maramureșeană făcute că „tovarășul Mihai Beniuc” a fost începând cu martie 1975, deputat de Maramureș, în Marea Adunare Națională, alături de Iosif Uglar, Ana-Maria Curteanu, Vasile Solomiaș, Valer Gabrian, Ioan Ulici, Gheza Vida și Gheorghe Blaj. Ziarul „Pentru Socialism” din 11 februarie 1975 ne informează că la întâlnirea de la Târgu Lăpuș cu cetățenii din zonele Lăpușului și Chioarului academicianul a fost propus „candidatul Frontului Unității Socialiste”, „într-o însuflețită adunare populară” condusă de „tovarășul Ioan Retegan”.
Nu există o concluzie pentru o așa înșiruire de demersuri, destine și deveniri. Eu personal m-am întors cu bucurie spre poezia lui Mihai Beniuc, după ce am citit mărturisirea lui Ioan Alexandru. Dar prietenii mei lăpușeni, cărora Beniuc le-a promis cale ferată și gară în Târgu Lăpuș, cred că tot nemul­țumiți rămân. Mai ales cei care au fost la întâlniri electorale din calitatea de… pionieri. Sic tran­sit gloria mundi!