Biblioteca de idei / Cu privirea spre Corneliu Vadim Tudor – scriitorul!

Nu obişnuiesc să îngreunez meditaţiile diurne ale cititorilor acestei rubrici cu elemente de actualitate politică. E un spaţiu cultural, iar cultura adevărată, care depinde astăzi în bună măsură de mersul politicii, se „fereşte” de implicaţiile „adânci” şi „adâncitoare” ale Politicului ca marcă. Cu toate acestea, nici nu pot ocoli subiectul acestor zile – moartea lui Corneliu Vadim Tudor.

Deşi am fost colegi patru ani în Senatul României, nu voi mărturisi elemente, oricât ar fi ele de interesante, din culisele acelor ani (1992–1996). Aceasta, mai ales, pentru a-i proteja pe „patrioţi”, pentru că multă lume a crezut masiv, atât în P.U.N.R. (! Am fost reprezentantul acestui partid în Parlament!), cât şi în P.R.M.

În mintea mea rămâne ca un moment cardinal „întâlnirea” dintre „numele” meu şi „numele” Corneliu Vadim Tudor. Am fost onoraţi de destin cu „ocazia” de a fi „schingiuiţi” în discuţii (evident, separate!) la cabinetul şefului propagandei comuniste româneşti – Mihai Dulea. Prin Bucureşti circula în acea vreme (primăvara lui 1984) verbul „a duli”, cu formula curentă „ai dulit-o”. O „duliserăm” amândoi. Eu, pentru „Fariseii lui Iehova”, apărută la Editura Politică (director Valter Roman!), iar Vadim pentru lucrarea „Saturnalii”, tipărită la Editura Albatros, şi pentru care ura stârnită în rândul unei etnii româneşti s-a finalizat prin retragerea cărţii.

S-au regăsit pe lista cu „noi”, de asemenea, Florin Tucă, pentru cartea sa „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz” şi Romulus Zaharia, pentru romanul său „Ademenirea”, unde reflecta realităţi clujene din perioada imediat următoare instaurării regimului comunist, din care rezulta foarte clar că primii comunişti (foşti ilegalişti) au fost cu precădere evrei şi unguri.

Din aceste considerente de „oportunitate” sau „inoportunitate”, eu m-am considerat solidar cu C.V. Tudor, începând cu acel an. Şi i-am învăţat pe de rost poezia incriminată, iar versurile: „Trist cartofor, tu monument de ură/ Satyr drapat în giulgiu vişiniu/ Cum vii să faci tu ordine-n cultură/ Mai bine-ai vinde nasturi şi rachiu/ Mici echiMoze-s ochii tăi, de fiară/ Rânjeşti ca râia, hoţ, cu colţii răi/ Mefiboşet gângav şi fără ţară/ Răufăcător eşti tu, cu toţi ai tăi/ Nu îţi lipsea, aveai de toate,/ Stăteai pe Roze-n caldul tău bârlog/ Când ai sărit la creastă, pintenog,/ Să răstigneşti o nouă sanctitate/ La care eu de-un secol mă tot rog” mi-au rămas pe buze multă vreme. Căci era „ţintit” chiar Mozes Rozen, preşedintele Comunităţii Evreieşti, iar eu eram abonat la „Revista cultului mozaic” şi urmăream viaţa culturală a etniei româneşti provenite din „poporul ales”.

Timpul le măsoară pe toate. I s-a spus mult, poate prea mult, „Tribunul”. Eu cred în postumitatea care-i va aşeza, cu bună măsură, măsurate, contribuţiile sale literare. Căci Corneliu Vadim Tudor, dincolo de multe balasturi separabile, a fost un excelent scriitor!