Biblioteca de idei / Citadelele meritocrației

Sunt tranșant în toate chestiunile pe care cultural și axiologic le-am verificat în timp. De aceea spun, cu accent notabil, că cel mai „serios” oraș al meritocrației românești este Cluj-Napoca. Iar etalarea acestei dimensiuni de cardinalitate poate fi făcută chiar și numai prin simpla enumerare a „seniorilor orașului”.
Urmăresc de peste o jumătate de secol cum cresc în verticalități atrăgătoare aici în orașul-amiral al spiritualității transilvane nume de oameni iluștri, deveniți aproape în totalitate oameni-instituție. Am avut un beneficiu de viață uriaș, să-i pot întâlni pe traseul zilelor mele orizontalizate unghiular pe: Constantin Daicoviciu, Camil Mureșanu, Ștefan Pascu, Nicolae Mărginean, Crișan Mircioiu, David Prodan, Virgil Vătășianu, Mircea Zaciu, Adrian Marino, Tudor Jarda, Harry Maiorovici, Raoul Şorban, Eugen Pora, Marțian Negrea ș.a. Am și acum privilegiul să le pot sta aproape unor persoane de seamă, care, prin statura lor, se apropie de „epoca bronzului”: Ioan-Aurel Pop, Marius Porumb, Emil Burzo, Ionel Haiduc, Ioan Pop, Irina Petraș, Cristian Sorin Silvestru, Mircea Muthu, Simion Simon, Mircea Popa, Liviu Pop, Dorel Vișan, Dumitru Fărcaș, Horia Bădescu, Andrei Marga, Liviu Zăpârțan, Mihai Măniuțiu, Liviu Maior, Pompei Cocean, Constantin Cubleșan, Ionel Vitoc…
O seamă de filosofi contemporani au demonstrat că esența vieții este dată de sistemul de relații. Nu dintre acelea care au intrat în aria peiorativelor, ci relații de tip magistru-discipol, apostol major-ucenic, dascăl-învățăcel… Într-o atare situație nici nu mai are importanță dacă „ilustrul personaj” ți-a fost sau nu profesor, căci calitatea de mentor nu obligă la o contingență directă. Emergența culturală lucrează și prin simpla lectură, prin evocare curată, prin filmografie adevărată, prin internet favorabil. Din această perspectivă, personal, ca profesor, ziarist sau bibliotecar, m-am simțit geotropic sprijinit de rădăcinile adventive ale unui șir de cărturari care mi-au luminat căile cunoașterii. Lucian Blaga și D. D. Roșca în filosofie, Nicolae Boșcaiu și Bogdan Stugren în biologie, Nicolae Mărgineanu în psihologie, Nicolae Weismann în fizică, Tiberiu Popovici în matematică, Bartolomeu Anania în chestiunile de credință etc.
E adevărat că am prins o studenție fericită. Cu toate „lanțurile” sistemului, o serie de intelectuali clujeni (Călina Mare, Ion Mesaroșiu, Ion Aluaș, Achim Mihu, Dumitru Isac, Ion Irimie, Mircea Balaiș, Gall Ernö, Beniamin Zörgö, Vasile Muscă ș.a.) „ne-au predat” o filosofie adevărată. Simt că „a preda” în sensul de „a susține un curs” a însemnat pentru noi și „a prelua o ștafetă”.
Nominalizările de mai sus sunt simple exerciții de memorie. Nu am luat în atenție enciclopediile cu iz biografic, ci mi-am propus să identific o „scară” capabilă să cartografieze elementele cele mai luminoase ale unei așezări românești în care meritocrația s-a impus chiar și peste baricadele imposturii generalizate sau ale prostiei școlarizate. Căci identificarea elementelor noocratice sau meritocratice constituie elementul cel mai prețios din structura oricărei așezări ce își dorește „pașaport cultural”.
   
P.S. Evident că instituția ce reprezintă cel mai bine punerea în operă a criteriilor meritocratice este Academia Română. Din cele de mai sus se vede nu numai că Filiala Cluj-Napoca a acestui forum dedicat culturii și științei este, în fapt, cea mai puternică, ci și că în jurul marilor valori s-au format elemente de „climat academic” apt să consacre vizibil că meritocrația există.