Biblioteca de idei / Autograful – expresie de relație

Sesiunile de autografe culturale însoțesc lansările de carte, dându-le un coeficient suplimentar de fascinație. E o realitate îmbucurătoare că oamenii își doresc să țină în intimitatea lor semnele manufacturale de identitate ale unor autori.
Ca unul care am adunat multe mii de autografe pe cărțile achiziționate, pot să privesc fenomenul cu multă larghețe. Voi spune întâi de toate că între cărți și autografe nu se poate face o simplă „corespondență”. În fapt, cărțile însele sunt niște „autografe”, deoarece constituie expresia gândirii autorilor respectivi. Suplimentul care vine și „salută” un destinatar nu constituie nici o expresie de autoritate și nici o reflectare fidelă a operei. Mai degrabă, un simplu semn grafologic și, uneori, grafomanic din partea celui ce își oferă „mențiunea”.
Sunt studii suficiente despre chestiunea autografierii cărților. Ele evidențiază o realitate complexă, greu de ordonat, iar concluziile nu folosesc, pentru că autograful rămâne la fiecare „așa cum este obișnuit” și nu se poate vorbi de o schimbare în domeniu. Chiar dacă, de multe ori, înscrisurile pe pagini de cărți sunt adevărate opere de artă.
În bibliotecile publice cărțile cu autograf se bucură de o mare atenție și un imens prestigiu. Într-o ierarhizare obișnuită, cataloagele cărților cu autograf așază în frunte dedicațiile și semnăturile marilor per­sonalități din cultura țării (M. Emi­nescu, G. Coșbuc, O. Goga, N. Ior­ga, N. Stă­nescu ș.a.). Uneori, însă, prin fru­musețea ei, această grafică personală de carte surclasează înscrisurile marilor
creatori. Spre exemplu, în Basarabia autografele date în timp de Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Arcadie Suce­veanu, Ion Hadârcă, Alexandru Moșanu, Valeriu Matei ș.a. sunt piese bibliofile de mare valoare, rezistente în timp, dar cei care au primit cărțile lui Iulian Filip pot așeza în ramă desenul său inimitabil, caligra­fiat în formulă proprie, în care arta gândului se împletește cu grafica de înaltă clasă.
Un caz similar este cel al acad. Adam Pusloji, care metaforizează îns­cri­surile sale exuberante mai abitir decât în inte­rio­rul volumelor sale!
Am întâlnit și situații inedite. Un cititor pasionat de volumele lui Volker Woll­mann (n.n. – cel mai prestigios autor român din domeniul arheologiei preindustriale și industriale) a venit și a solici­tat un autograf suplimentar pe un volum din cele șase prezentate. Înscrisul prim era de la momentul lansării cărții. Între timp, descoperind că unele ilustrații din lucrare au fost făcute „împreună”, la Vatra Dornei, a rugat cercetătorul să facă această mențiune la paginile respective. Mândrie de bibliofil împătimit sau dovadă în timp de colaborare presti­gioasă?! Poate că și una și cealaltă, căci Andrei Avram, cel care a jucat acest rol, este el însuși un personaj luminos, dintre cele care pot porni, prin priceperea minții și a mâinilor, adevărate muzee tehnice în miniatură, pentru uz didactic.
Scriu aceste câteva considerații dintr-o preocupare constantă pentru domeniu. Dar, mai ales, deoarece în aceste zile mă pregătesc de lansarea unei noi cărți personale la Cluj-Napoca și încerc un exercițiu nou. Știind în linii mari care vor fi personalitățile clujene ce-mi vor onora lansarea, mi-am dat frâu imagi­nației și am autografiat anticipat câteva zeci de exemplare. Nicio dedicație nu seamănă cu celelalte. Asta pentru că ni­cio­dată nu mi-au plăcut înscrisurile șa­blonarde („cu prietenie”, „cu admirație”, „spre bună lectură” etc.), dar și pentru motivul că, la oameni atât de diferiți ca destin profesional, traseu de viață și anvergură, este imposibil să cuprinzi „relația”. Căci autograful adevărat nu este numai o încercare de a marca lucrarea, ci și o expresie condensată a relației cu cel ce va deveni prin aceasta un cititor devotat.