Benito Mussolini. Ducele „ales de destin”, „mântuitorul Italiei”

Născut pe 29 iulie 1883, ca fiu al unei învăţătoare de ţară şi al unui fierar, cam palavragiu şi vorbăreţ, amator de femei şi de băutură, corespondent al ziarelor anarhiste din Forli şi care se mândrea că scrie despre socialism şi revoluţie.

Mussolini a făcut şcoala elementară în Dovia. Natura sa rebelă şi indisciplina sa „naturală” s-au văzut încă din timpul frecventării şcolii secundare, la Pre­dappio, pe care a terminat-o cu greu, la 14 ani, fiind de mai multe ori aproape de exmatriculare. Trimis apoi la Faen­za, la un liceu al Călugărilor Silezieni, s-a revoltat din nou, contra ordinii şi disciplinei impuse, fiind exmatriculat. Trimis în cele din urmă la un liceu pu­blic din Forli, îl termină cu dificultate datorată, din nou, naturii şi comportamentului  său anarhic.
După terminarea liceului, pentru o scurtă perioadă de timp, a predat într-o şcoală elementară. În 1902, a plecat în Elveţia unde a trăit pe apucate, prestând tot felul de munci necalificate. În timpul şederii sale în Elveţia, a intrat deseori în conflicte cu poliţia locală pentru vagabondaj şi încăierări.
În 1904 s-a întors în Italia pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu. A predat din nou în şcoli elementare, între 1907-1908. În 1909, s-a mutat în Trent, Austria, astăzi Trento, Italia, un­de a lucrat pentru un ziar de orientare socialistă, lucrând, în acelaşi timp, la câteva din scrierile sale timpurii. Din nou, a intrat în conflict cu autorităţile locale, de data aceasta cu cele din Aus­tria, pentru poziţia sa public revanşardă faţă de pretenţiile teritoriale ale Italiei la regiunea din jurul oraşului Trent. Ca urmare, a fost expulzat din Austria. După reîntoarcerea în Italia, a editat un ziar socialist în Forlí şi, ulterior, a devenit editor la un alt ziar socialist, „Avanti!”, considerat la vremea respec­tivă cel mai important ziar socialist din Italia.
La declanşarea primului război mon­dial, Benito Mussolini a intrat în conflict deschis cu conducătorii Partidului Socialist Italian pentru poziţia sa des­chis şi vehement exprimată de intrare a Italiei în război împotriva Germaniei. Ca rezultat direct al „nesupunerii” sale faţă de politica partidului, la 25 noiembrie 1914, Mussolini a fost expulzat din Partidul Socialist Italian. Imediat, Mussolini a înfiinţat propriul său ziar, „Il Popolo d’Italia”, în care a scris editoriale virulente prin care încerca să determine schimbarea opiniei publice în sensul dorit de el cu scopul de face ca Italia să intre în război. Când Italia a intrat în război, Benito Mussolini s-a înscris ca voluntar în armată, devenind caporal, precum un alt caporal celebru, Adolf Hitler.

În război, a servit efectiv pe câmpul de luptă, din septembrie 1915 până în februarie 1917 când a fost rănit şi apoi demobilizat. Pentru înfrângerea italienilor de la Caporetto, Mussolini a dat vina pe defetismul şi incompetenţa guvernului, declarând că Italia avea nevoie de un dictator care să dirijeze cu reală fermitate efortul de război. Deşi încă nu o declara public, credea că el este omul potrivit pentru acest rol. În cursul anului 1918, Benito Mussolini a căutat să creeze prin publicaţia lui o nouă mişcare menită să promoveze atât naţionalismul, cât şi reforma socială.
În martie 1919, mai exact la 23 martie, Mussolini a fondat la Milano primul grup politic de orientare fascistă. Iniţial programul grupului său politic avea o orientare strict naţionalistă, căutând să atragă categoria largă a veteranilor primului război mondial. Ca un laitmotiv, Mussolini insista pe refacerea gloriei Romei antice. Mai târziu, realizând că grupul său ţintă de veterani de război nu este suficient pentru realizarea ţelurilor sale politice, Mussolini a adăugat o altă componentă programului său fascist, care se adresa specific italienilor bogaţi, proprietari de companii şi terenuri.

În octombrie 1922, Mussolini a organizat „Marşul asupra Romei” (Marcia su Roma). La ordinul său, mii de fascişti
s-au îndreptat spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat şi temându-se de un război civil, regele Victor Emanuel III l-a desemnat pe Mussolini drept prim-ministru.
Mussolini deţinea cel mai înalt post politic al ţării, dar visul său, să aibă puterea deplina şi de necontestat în propriile mâini, era încă departe de a se fi realizat. Deşi mulţi dintre purtătorii cămăşilor negre credeau că revoluţia era gata să înceapă, liderul lor se arăta precaut. Mai presus de orice, Mussolini era hotărât să nu piardă avansul câştigat prin „Marşul asupra Romei”. Încă nu-şi putea asigura puterea supremă, dar a continuat să folosească ameninţarea cu violenţa fascistă pentru a intimida Parlamentul.
Mulţi au rămas convinşi, cel puţin până spre sfârşitul lui 1924, că Mussolini ar putea fi „transformat” într-un prim mi­nistru respectabil, chiar tradiţional, şi că mişcarea lui şi-ar putea găsi un loc în cadrul regimului. Aceasta a fost o eroare fatală. Când aceşti politicieni şi-au dat seama ce greşeală făcuseră, era deja prea târziu, dictatura era deja instalată în bună măsură, Parlamentul era din ce în ce mai lipsit de sens iar împotrivirea pe faţă era extrem de riscantă.
În anii următori, Mussolini a preluat treptat întreaga putere, luându-şi titlul de „Il Duce” şi impunând în Italia cultul propriei personalităţi. Benito Mussolini nu a fost nici religios şi nici moral. Deşi, la începutul anilor 1920, a interzis organizaţiile catolice ale tineretului ita­lian, mai târziu, în 1929, a îmbunătăţit - într-un fel - relaţiile cu Biserica Ro­mano-Catolică prin semnarea Concor­da­tului cu Papa Pius al XI-lea, la 11 februarie 1929. Conform documen-tului, papei îi era recunoscută suveranitatea asupra Vaticanului, iar catolicismul devenea religie de stat în Italia. În schimb, papalitatea recunoştea statul italian. Astfel se încheia o dispută ve­che din 1871.

Ca prim-ministru al Italiei, pentru o pe­rioadă de aproape 21 de ani, şi mai apoi preşedinte al Republicii Sociale de la Salo (Repubblica Sociale di Salò), Benito Mussolini ar fi vrut să redea Italiei gloria Romei antice şi strălucirea Renaşterii italiene. Economic, pe plan intern, a reuşit să reducă sensibil şo­majul şi să îmbunătăţească serviciile prestate de Căile Ferate Italiene, să orga­nizeze poliţia statului, să înceapă lupta împotriva Mafiei din Sicilia şi sudul Italiei.
Preţul acestor aparente realizări economice deosebite a fost denigrarea practic totală a poporului italian şi a primului său ministru în afara teritoriului ţării, în special la Liga Naţiunilor Unite. Mussolini a invadat Etiopia în 1935 şi a participat la Războiul civil din Spania (1936 - 1939) de partea gene­ralului Francisco Franco, fiind în acelaşi timp criticat de Marea Britanie şi Franţa, ambele puteri coloniale.

În 1935 şi 1936, având ca bază de operaţii militare Somalia, care era deja o colonie italiană la acea vreme, forţele militare italiene au invadat (la 3 oc­tombrie 1935) şi au cucerit cu uşu­rinţă Etiopia, ţară paşnică, practic lipsită de forţe armate. Absolut fără nici o glorie, folosind armament dintre cel mai mo­dern pentru acea vreme  (tancuri, tu­nuri, mitraliere, mortiere, puşti, pistoa­le, gaze de luptă etc.), armata italiană a măcelărit, în maniera clară a unui genocid, atât populaţia paşnică cât şi pe acei care s-au încumetat cu vitejie să opună rezistenţă agresorilor doar cu arcuri cu săgeţi şi suliţe. Cu aceeaşi ocazie, armata italiană a cucerit cu uşurinţă şi restul rămas necucerit al Somaliei, precum şi teritoriile pe care se găsesc astăzi Djibouti şi Eritreea.

În 1936, când războiul civil din Spania a izbucnit cu furie, divizând naţiunea spaniolă în două, atât Adolf Hitler cât şi Benito Mussolini au hotărât, de comun acord, să sprijine prin toate modurile posibile liderul rebel spaniol, generalul Francisco Franco. Printre alte ajutoare militare (armament, muniţie şi bani), Mussolini a trimis trupe italiene (circa 70.000 soldaţi, între 1936-1938), care au participat în lupte, în mod deschis, de partea naţionaliştilor generalului Francisco Franco.

În timpul celui de-al doilea război mondial, după ce germanii au invadat şi au ocupat aproape total Franţa, trupele fasciste italiene au intrat în sudul Franţei. Câteva zile mai târziu, Franţa a capitulat. Cu excepţia acestei „victorii de paie”, trupele italiene au avut parte doar de dezastre oriunde s-au aflat: în Africa de Nord, în Grecia şi, la sfârşitul războiului, chiar în Italia. De fapt, pentru o bună bucată de vreme, trupele germane au susţinut puternic trupele ita­liene chiar pe teritoriul italian salvându-le de la un dezastru mai timpuriu.

Intrarea Italiei în cel de-al doilea război mondial alături de Germania lui Adolf Hitler a făcut din Italia o ţintă pentru atacurile Aliaţilor, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene şi moartea dictatorului.
Dezastrul, soldat cu colapsul total al funcţionalităţii armatei italiene, s-a produs odată cu deschiderea celui de-al doilea front de luptă în Italia în 1943 şi înaintarea inexorabilă a Aliaţilor de la sud spre nord. Marele Consiliu Fascist s-a întors împotriva lui Mussolini în iulie 1943 acuzându-l de toate dezastrele militare italiene şi retrăgându-i toate prerogativele de conducător al statului. Mussolini a fost apoi arestat din ordinul regelui Victor Emanuel al III-lea, care l-a desemnat ca prim-mi­nistru pe mareşalul Pietro Badoglio. Noul guvern a trecut de partea Aliaţilor. Mussolini a fost eliberat de un comando german condus de Otto Skorzeny şi instalat în fruntea unui stat-marionetă, în nordul Italiei, aşa-numita Republică de la Salo.

În primăvara lui 1945, când era clar că Axa pierduse războiul, după înfrângerea totală a armatelor germane din nordul Italiei, Benito Mussolini, îm­preună cu amanta sa, Clara Petacci, a încercat să fugă spre Elveţia.
Partizanii italieni comunişti i-au capturat la Dongo, la 28 aprilie 1945, şi fără judecată, „pentru crime împotriva poporului italian”, i-au executat prin împuşcare. Cadavrele lor au fost duse la Milano şi atârnate cu capul în jos, agăţate de călcâie de o bară de acoperiş, împreună cu cadavrele altor câtorva demnitari fascişti, în faţa unei ben­zinării mari a companiei Esso din Piazzale Loreto. La spectacol au asistat mii de italieni şi numeroşi militari ai armatei americane. Înainte de a fi atârnate, cadavrele au fost lăsate o vreme pe jos, în piaţeta Loreto, înconjurate de mulţime. Unii au lovit cadavrele cu picioarele, iar craniul lui Mussolini a fost strivit. Mai târziu, rămăşiţele pământeşti ale „Ducelui” au fost înmormântate în secret, de teama unor demonstraţii ale credincioşilor săi suporteri şi/sau epigoni. În 1957-1958, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat şi înmormântat lângă Predappio.
În noiembrie 2004, într-un sondaj de opinie TV, Benito Mussolini a fost votat al 34-lea mare italian al tuturor timpurilor.
Personalitate controversată a secolului trecut, Benito Mussolini este conside­rat, şi la această oră, de mulţi nostalgici ai fascismului, un corifeu al naţionalis­mului italian şi un demn urmaş al imperialismului antic roman, în vreme ce majoritatea istoricilor îl tratează ca pe un demagog fanfaron, dus la pieire de propriile visuri deşarte de mărire.

Cultul Ducelui

Cultul lui Mussolini sau „Il Duce” cum avea să fie tot mai bine cunoscut, începuse în 1926. Se intenţiona să se construiască sprijinul popular pentru dictator şi pentru a-i copleşi pe potenţialii săi oponenţi, scoţând în evidenţă presupusele sale talente, aproape supraomeneşti. El trebuia să fie înfăţişat nu ca un politician oarecare ci ca mântuitorul Italiei, un bărbat ales de destin pentru a mântui ţara de ameninţarea socialistă şi de politicienii democraţi corupţi şi care să-i redea Italiei măreţia. El era un nou Cezar, un om genial, un om de acţiune, un om de cultură, un om de stat cu renume mondial, devotat renaşterii Italiei.
Regimul folosea toate metodele de propagandă pe care le avea la dispoziţie pentru a-şi transmite mesajul. Ziare aflate sub controlul statului îi lăudau mărinimia și mai ales se mândreau citând părerile unor admiratori străini, mai ales dacă erau oameni de stat importanţi. Se povestea că Mussolini era atât de devotat muncii sale încât trudea până la 20 de ore pe zi în slujba guvernului. Lumina din biroul lui rămânea aprinsă aproape toată noaptea în sprijinul acestei afirmaţii şi pentru a masca faptul că, în realitate, dictatorul se culca destul de devreme.
Ziarele mai sugerau că il Duce era infailibil. Umbla vorba că „Mussolini are întotdeauna dreptate”, idee pe care dictatorul o încuraja cu afirmaţii de genul „de multe ori aş vrea să mă înşel, dar până acum nu s-a întâmplat niciodată aşa şi evenimentele s-au petrecut chiar aşa cum am prevăzut eu”.
Il Duce era foarte dornic să fie înfăţişat ca un om curajos, puternic şi atletic, un model pentru toţi bărbaţii italieni. Reviste şi ziare publicau fotografii cu Mussolini călare pe cal, bucurându-se de sporturile de iarnă, conducând maşini în mare viteză sau pilotând avioane. Se întreţinea o imagine de tinereţe eliminându-se orice referiri la vârsta sau la faptul că trebuia să poarte ochelari.
Toate acestea nu-l mulţumeau însă pe deplin; dictatorul ţinea foarte mult să fie văzut ca un om de cultură. Ca urmare, s-a făcut cunoscut faptul că citise şi îşi însuşise toate cele 35 de volume ale Enciclopediei Italiene şi mai citise şi aproape toţi clasicii literaturii europene, inclusiv operele complete ale lui William Shakespeare.
Nu se ştie sigur pe câţi a păcălit Mussolini prin „Cultul ducelui”. Unii au fost extrem de sceptici, dar pe mulţi italieni i-a făcut să creadă că nu se putea concepe altă variantă în afară de regimul fascist. Volumul copleşitor al propagandei care proslă­vea puterea şi geniul lui Mussolini a frânat o potenţială opoziţie. În această direcţie, cultul personalităţii şi-a atins cu siguranţă scopul.