Belgrad, marea victorie a lui Iancu de Hunedoara

Asediul Belgradului din anul 1456 a avut loc atunci când o armată a Imperiului otoman, condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de Ioan Huniade, pe atunci regent al Regatului Ungariei, care apăra cetatea Belgradului. Asaltul otoman decisiv asupra Belgradului a început la 21 iulie 1456.

După căderea Constantinopolului (1453), Imperiul otoman condus de sultanul Mehmed al II-lea şi-a continuat expansiunea teritorială în Europa, pregătindu-se să cucerească Ungaria. Calea firească de urmat pentru trupele otomane a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte fusese deja cucerită şi se afla sub stăpânire otomană. Singura piedică reală era cetatea de frontieră a oraşului Belgrad, aflată la acea dată sub stăpânire maghiară. Regentul Ungariei de atunci, Iancu de Hunedoara, având experienţa de peste două decenii de lupte împotriva otomanilor, se aşteptase şi se pregătise corespunzător şi îndelung împotriva acestui atac.

Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanţă, în al cărei final Iancu a condus un contraatac care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuşi fiind rănit şi scăpând greu cu viaţă. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creştine”. În cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, obicei păstrat şi astăzi în lumea creştină.

Spre sfârşitul anului 1455, Iancu de Hunedoara a început pregătirile de luptă, după o reconciliere publică cu oponenţii săi. A aprovizionat şi înarmat cetatea Belgradului pe cheltuiala proprie, lăsând-o sub comanda cumnatului său, Mihai Szilágyi, şi a fiului său mai mare, Ladislau, după care a strâns şi organizat o armată auxiliară şi o flotă de aproximativ două sute de vase.

Un călugăr franciscan, aliat cu Huniade, Ioan de Capistrano, a predicat atât de convingător despre imperativul existenţei unei cruciade antiotomane, încât foarte mulţi ţărani slab echipaţi, dar plini de entuziasm, s-au adunat sub stindardul lui Huniade. Nucleul armatei acestuia era format dintr-un grup de mercenari cu experienţă şi călăreţi din rândul nobilimii. În total, Huniade a reuşit să adune o armată de aproximativ 25-30.000 oameni.

Înainte ca Huniade să adune acest efectiv, armata lui Mehmed (160.000 oameni după estimările vremii, 60 - 70.000 conform studiilor mai recente) a sosit în apropierea cetăţii Belgradului. Cumnatul lui Iancu, Mihai Szilágyi, avea doar circa 5 - 7.000 de apărători în cetate.

Mehmed al II-lea a început să asedieze cetatea de la baza promontoriului, tunurile sale deschizând focul asupra zidurilor la data de 29 iunie 1456. Asaltul propriu-zis a început în ziua de 4 iulie.

Sultanul Mehmed şi-a desfăşurat armata în trei secţiuni: corpul rumelian pe flancul drept, corpul anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile personale ale sultanului, ienicerii şi comandamentul. Ienicerii şi anatolienii erau trupe de infanterie grea. Corpul anatolian avea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană, de aproximativ 200 de vase fluviale, avea restul. Flota era postată în principal la nord-vestul cetăţii, pentru a supraveghea terenul şi a împiedica aprovizionarea apărătorilor.

Râul Sava, aflat la sud-vest de zona centrală a atacului, era supravegheat pentru a împiedica un eventual atac al armatei lui Huniade asupra infanteriei otomane. La est, Dunărea era păzită de spahii, corpul de cavalerie uşoară a sultanului, pentru a evita un atac pe partea dreaptă. Acestor forţe formidabile li s-au opus doar cei aproximativ 7.000 de apărători din cetate, care au fost ajutaţi şi de locuitorii din jurul oraşului.

Când Iancu de Hunedoara a aflat aceste veşti, se afla în sudul Ungariei, recrutând trupe adiţionale de cavalerie uşoară pentru armata cu care intenţiona să reziste invadatorilor. Deşi puţini nobili s-au arătat dornici să ofere ajutor, ţăranii nu au ezitat să se ofere ca voluntari. Cardinalul Giovanni da Capistrano, un excelent orator, a fost trimis în Ungaria de Vatican, cu două scopuri clare, de a propovădui împotriva “ereticilor” creştini ortodocşi şi pentru a populariza o cruciadă împotriva otomanilor. El a reuşit să strângă o armată destul de mare, deşi fără experienţă şi slab echipată, cu care s-a îndreptat spre Belgrad. Capistrano şi Huniade au avut aproximativ între 40.000 şi 50.000 oameni.

La data de 14 iulie 1456, Huniade a ajuns la Belgrad şi a penetrat blocada navală otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reuşind să captureze patru vase mari şi douăzeci mai mici, după care a încercuit complet oraşul cu flotila sa, în timp ce vasele turceşti erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Huniade a reuşit să-şi transporte trupele şi proviziile necesare în oraş. De asemenea, apărarea cetăţii a fost întărită.

Mehmed al II-lea a dorit să continue asaltul, iar după o săptămână de bombardamente intense ale artileriei otomane, zidurile cetăţii au fost dărâmate şi penetrate în mai multe locuri.

La 21 iulie 1456, Mehmed a poruncit un atac total care a început la apusul soarelui şi a continuat toată noaptea. Armata sa a năvălit asupra zidurilor oraşului şi a început asediul fortăreţei. Acesta s-a dovedit a fi momentul crucial al asediului. Huniade a dat ordin apărătorilor să arunce peste ziduri butuci daţi prin gudron şi alte materiale inflamabile, după care acestea au fost aprinse. După scurt timp, un zid de flăcări a separat ienicerii luptând în oraş de camarazii lor care încercau să pătrundă prin breşele create în zidurile oraşului de sus. Bătălia crâncenă dintre ienicerii încercuiţi şi oştenii lui Szilágyi din oraşul de sus se înclina în favoarea creştinilor. Ienicerii rămaşi în interiorul oraşului au fost măcelăriţi, în timp ce trupele otomane care au încercat să pătrundă în oraşul de sus au suferit pierderi grele.

A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neaşteptat. Conform unelor surse, armata ţăranilor a început o acţiune de atac spontană, care i-a făcut pe Capistrano şi Huniade să profite de situaţie. În ciuda ordinelor lui Iancu de a nu efectua razii asupra poziţiilor otomane, unele unităţi   s-au furişat din meterezele prăbuşite, au ocupat poziţii nu departe de linia inamicilor şi au început să-i hărţuiască. Spahiii au încercat fără succes să împrăştie aceste unităţi. Ca răspuns, mai mulţi creştini s-au alăturat celor din afara zidurilor. Ceea ce începuse ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o bătălie în toată regula.

Da Capistrano şi-a condus trupele spre ariergarda turcească, peste râul Sava. În acest timp, Huniade a început un atac disperat din cetate, încercând să ocupe poziţiile artileriei otomane.

Surprinşi de aceste evenimente neobişnuite şi, după relatările unor cronicari ai vremii, paralizaţi de o teamă inexplicabilă, turcii au fost puşi pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din garda sultanului au încercat cu disperare să oprească panica şi să recupereze tabăra, dar până atunci trupele lui Iancu de Hunedoara s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar eforturile otomanilor au devenit fără speranţă. Sultanul însuşi a intrat în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată (din fericire pentru el neotrăvită) şi şi-a pierdut cunoştinţa.

După bătălie, trupele maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul zidurilor cetăţii şi să fie pregătiţi pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceştia nu au mai contraatacat.Sub acoperirea nopţii, otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniţii în 140 de căruţe trase de cai. Ajuns în oraşul Sarona, sultanul şi-a revenit. La aflarea veştilor că a fost învins, că majoritatea ofiţerilor săi au fost ucişi în luptă, că tabăra şi echipamentul au fost abandonate, tânărul sultan, de numai 24 de ani, abia a putut fi împiedicat să se sinucidă prin otrăvire. Atacul surpriză al creştinilor a provocat pierderi masive şi haos total în rândurile otomanilor. Aşadar, în timpul nopţii de 22 spre 23 iulie 1456, sultanul învins şi-a retras restul trupelor şi s-a întors la Constantinopol.

Victoria i-a costat însă foarte scump pe apărători, din cauza faptului că o epidemie de ciumă a izbucnit în oraş, atât Giovanni da Capistrano, cât şi Iancu de Hunedoara numărându-se printre victimele acesteia, la doar câteva săptămâni după terminarea bătăliei (Iancu a murit la data de 11 august 1456, iar Capistrano în 23 octombrie a aceluiaşi an).

Deşi cetatea a rezistat cu succes asediului, distrugerile au fost foarte mari. Ca atare, au fost necesare lucrări masive de reparaţii şi de îmbunătăţri. Zidurile de est, pe unde otomanii au pătruns în oraşul de sus, au fost fortificate prin adăugarea porţii Zindan şi a turnului masiv Nebojsa. Acestea au fost ultimele modificări aduse cetăţii până în anul 1521, când a fost cucerită de sultanul Suleiman Magnificul.

Victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului otoman înspre Europa occidentală pentru următorii 70 de ani, deşi turcii au mai avut şi alte incursiuni - ca de exemplu ocuparea cetăţii Otranto (în 1480 - 1481) şi raidurile din Croaţia şi Styria din 1493. Belgradul a continuat să apere Ungaria şi implicit creştinătatea centrului şi vestului Europei de atacurile turceşti, până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521.

Cetatea Belgradului

Apărătorii Belgradului s-au bazat în principal pe formidabilele ziduri ale cetăţii, care la acea vreme se numărau printre cele mai fortificate şi bine construite din Balcani. După ce Belgradul a fost ales capitala Principatului sârb, de către despotul Stefan Lazareviè, în 1404, urmând bătăliei de la Ankara, s-au depus eforturi majore pentru a transforma vechiul castel bizantin într-o capitală puternic fortificată. Anticipând raiduri otomane după refacerea acestora în urma înfrângerii suferite din partea mongolilor, au fost studiate şi folosite tehnici avansate de construcţii militare, utilizate la fortăreţele bizantine şi arabe din perioadele de conflict începute la mijlocul secolului al XI-lea, în care acţiunile militare ale turcilor otomani şi selgiucizi au transformat Orientul Apropiat.

Arhitectura cetăţii a fost foarte elaborată, aceasta având trei linii de apărare: castelul interior cu palatul şi donjonul imens; oraşul de sus cu principalele tabere militare, având patru porţi şi un zid dublu, şi oraşul de jos, cu catedrala din centrul urban şi un port la Dunăre. Toate acestea erau separate cu ingeniozitate de şanţuri, porţi şi ziduri înalte. Acest proiect a fost unul din cele mai elaborate realizări ale arhitecturii militare din evul mediu. După asediu, ungurii au fortificat laturile de nord şi de est cu mai multe turnuri, unul din ele, turnul Nebojsa, fiind conceput ca având specific de artilerie.