Bayard şi sfârşitul cavalerismului medieval

În ziua de 30 aprilie 1524, Pierre Terrail, cavaler de Bayard, s-a stins din viaţă, în apropiere de Milano, lovit în piept de un proiectil de archebuză. Prin moartea lui Bayard, cel care a fost supranumit „cavalerul fără teamă şi fără prihană”, s-a stins spiritul cavaleresc specific Evului Mediu. Bayard a întruchipat idealurile cavaleriei franceze în serviciul regelui, într-o epocă în care acestea se stingeau.

Istoricii consideră că titulatura sub care a fost cunoscut Bayard, „cavalerul fără teamă şi fără prihană”, este pe deplin meritată. Pe numele său adevărat Pierre Terrail, acest ultim reprezentant al ideii de cavalerism medieval provenea dintr-o familie care-şi vărsase, de-a lungul a mai multor generaţii, sângele pe câmpurile de bătălie, pentru gloria regatului Franţei. Printre strămoşii săi se numărau cavaleri care au luptat la Poitiers, Azincourt sau Montlhéry.

Tatăl său, baronul Aymon de Bayard, era unul dintre cei mai apreciaţi nobili de la curtea regelui Ludovic al XI-lea. Din mariajul său cu Helene Alleman, o tânără de viţă aleasă, al cărei frate era episcop de Grenoble, a rezultat o numeroasă progenitură, Pierre fiind al doilea din cei opt copii ai familiei.

Bayard a văzut lumina zilei în anul 1474, la castelul Bayard, ale cărui ruine se pot vedea şi astăzi, în districtul Dauphine. Încă din copilărie, a fost atras ca de un magnet de cariera armelor. Era atât de priceput în mânuirea săbiilor de jucărie pe care şi le cioplea singur din lemn, încât tovarăşii lui de joacă îl desemnau de fiecare dată conducătorul lor. Pentru a se iniţia în meşteşugul armelor, Pierre a fost încredinţat ducelui Carol de Savoia, al cărui vasal era baronul de Bayard.

După o vreme, un celebru conducător militar al vremii, generalul de Vigny, l-a prezentat pe Pierre noului rege al Franţei, Carol al VIII-lea. Se spune că regele fusese rugat să asite la un exerciţiu militar numit „Pas d’Armes”, printre participanţii la acest exerciţiu, amintind de turnirurile de altădată, înscriindu-se şi tânărul cavaler Bayard. Acesta l-a provocat la duel pe Claude de Vauldray, un temut cavaler burgund. Spre mirarea generală, nu doar că tânărul a rezistat în şa loviturilor nimicitoare ale adversarului, dar l-a pus pe acesta, de câteva ori, în dificultate, evoluţia lui fiind aplaudată chiar de rege.

Întâmplarea i-a adus lui Pierre de Bayard o faimă instantanee, astfel încât, atunci când a ajuns la garnizoana de la Aise, unde generalul de Ligny l-a repartizat, noii săi camarazi l-au întâmpinat ca pe un personaj de-a dreptul supranatural.

Tânărul Bayard considera că doar în război, în bătălii adevărate, îşi poate demonstra valoarea adevărată. În tumultul bătăliilor a şi luat naştere legenda sa. Prilejul de a-şi demonstra bravura nu a întârziat să apară, deoarece suveranul francez, dornic de glorie, a renunţat la politica pacifistă a tatălui său, Ludovic al XI-lea, şi a pornit să cucerească regatul Neapole, care, potrivit drepturilor lăsate de Rene de Anjou, i se cuvenea. După ce a traversat Alpii, în august 1494, şi a intrat triumfător în Pisa, Florenţa şi Roma, regele a ajuns la Napoli.

Invidioase pe succesul său foarte facil, puterile europene – Spania, Austria şi Anglia – i-au declarat război. Regele Franţei a plecat îndată spre Paris, cu o armată ce nu depăşea 10.000 de oameni. A traversat cu dificultate Apeninii pentru a descoperi că drumul îi era blocat, lângă satul Fornovo, de o armată a aliaţilor, ce reunea trupe austriece, oştile Ligii de la Veneţia, conduse de Lodovico Sforza al Milanului, precum şi mercenarii papei. Bătălia de la Fornovo, desfăşurată la 6 iulie 1495, a fost una dintre cele mai disputate din întreaga istorie a Evului Mediu european. În ciuda curajului de care a dat dovadă Bayard, francezii au fost învinşi.

După opt ani, Bayard şi-a dovedit din nou curajul deosebit, în timpul bătăliei de pe râul Garigliano. Francezii ridicaseră tabăra pe malul drept al râului şi păzeau podul care reprezenta singura cale de acces către nord. Un detaşament spaniol a reuşit să treacă însă peste apele învolburate ale râului şi a atacat prin surprindere oastea franceză, urmărind, de fapt, ca aceasta să lase podul nesupravegheat şi astfel grosul armatei să poată trece râul. Legenda creată în jurul lui Bayard spune că acesta a reuşit să apere podul singur, timp de o oră, ţinând în loc trupele spaniole, până când i-au sosit în ajutor soldaţii trimişi de ducele de Mantua.

Acesta este, de fapt, episodul cel mai cunoscut din viaţa lui Bayard şi îl înfăţişează răcnind ca un leu turbat, atacat din toate părţile, lovind cu înverşunare în masa de spanioli şi răspândind printre aceştia o teamă superstiţioasă. În anul 1509, Bayard a fost numit căpitan de către regele Franţei. În acelaşi an a condus asediul Padovei, oraş aflat în stăpânirea veneţienilor. Din păcate, vitejia lui Bayard s-a dovedit a fi insuficientă. Părăsit de toată lumea şi având de înfruntat Liga Sfântă, din care făceau parte Spania, Anglia şi cantoanele elveţiene, sub binecuvântarea papei, suveranul francez s-a văzut nevoit să-şi retragă armatele din Italia. Nu peste multă vreme, la asediul Bresciei, ce aparţinea pe atunci republicii veneţiene, Bayard a mai scris o pagină din impresionanta sa istorie.

Cavalerul a condus şarja cavaleriei franceze, fără să ţină seama de focul nimicitor al archebuzelor, arme pe care Bayard le ura, considerând că acestea distrugeau orice noţiune de luptă onorabilă. Deşi curajul său adesea nebunesc îl împiedica să cadă pradă superstiţiilor, Bayard nu a uitat niciodată că un astrolog l-a avertizat că moartea i se va trage de la aceste arme perfide. În timpul asaltului, Bayard a fost rănit de o suliţă care i-a pătruns atât de adânc în coastă, încât vârful ei s-a rupt acolo.

Cavalerul şi-a încurajat oamenii să continue asaltul şi să intre în cetate, conducându-i până când, din cauza pierderii masive de sânge, s-a prăbuşit pe coama calului. Înfuriaţi, francezii au luat zidurile cu asalt. Abia după cinci săptămâni, cavalerul a putut din nou să-şi încalece calul.

De data aceasta, Bayard a lupat sub ordinele noului comandant numit de rege, curajosul Gaston de Foix. Luptele din Italia, purtate din nou împotriva spaniolilor, s-au reluat cu şi mai mare îndârjire. Dacă ibericii strigau, înainte de a ataca „Spania!” şi „Sfântul Iacob!”, strigătul de luptă pentru francezi devenise „Bayard!”

Pe 1 ianuarie 1515, urmaşul lui Carol al VIII-lea, regele Ludovic al XII-lea a murit, lăsând tronul ginerelui său, Francisc, ducele de Angouleme. Aliat cu veneţienii, acesta a pătruns în Italia, obţinând la Marignano, pe 13 septembrie 1515, o victorie de prestigiu, la care Bayard şi-a adus o importantă contribuţie, el conducând cavaleria franceză în luptă. Suliţaşii elveţieni, oameni aspri ai muntelui, deşi inferiori din punct de vedere numeric, au rezistat şarjelor cavaleriei franceze.

Se spune că tânărul rege, aflat în fruntea cavaleriei sale, a şarjat de treizeci de ori careurile elveţiene.

Alături de Bayard, se aflau mareşalii de Lautrec şi Trivulce, conetabilul de Bourbon, Fleurange, d’Imbercourt, Saucerre, contele de Guise, ducele de Lorena şi Galiot de Genouilhac.După bătălie, Milano a intrat în stăpânirea Franţei, iar Bayard a fost numit guvernator al provinciei natale, Dauphine.

Triumfător, Francisc I a dorit să aducă un omagiu cavaleriei franceze şi a cerut să fie făcut cavaler de cel care întruchipa cel mai bine adevăratele valori ale cavalerismului: Bayard.

În 1521, Bayard a obligat armata spaniolă a lui Carol Quintul să ridice asediul oraşului Mézières. Auzind, la finele anului 1523, că regele pregăteşte o nouă expediţie în Italia, Bayard l-a implorat pe suveran să-l trimită în luptă, pentru a nu mai lâncezi în Dauphine. Regele i-a acceptat cererea, dar a făcut greşeala de a numi în fruntea trupelor sale pe Bonnivet, un om cu vederi înguste. Ajuns în apropiere de Milano, Bonnivet l-a însărcinat pe Bayard cu fortificarea satului Rebec, lăsându-i însă doar o mână de oameni, deşi Bayard ceruse ca acest punct strategic să fie puternic întărit. Cavalerul a fost refuzat cu îndărătnicie, comandantul făcând o aluzie ironică la vitejia sa legendară, spunând că e suficient ca spaniolii şi italienii să audă de numele lui Bayard ca să o rupă la fugă.

În atacul care a urmat, Bayard a fost lovit în piept de un proiectil de archebuză. Înţelegând că i se apropie sfârşitul prezis de astrolog, a refuzat să fie luat de pe câmpul de luptă, preferând să moară cu faţa la inamic, asemeni lui Roland în trecătoarea Ronceveaux.

Se spune că,ridicându-şi spada în forma unei cruci, Bayard ar fi rostit ultimele cuvinte: „Ai milă de mine, Doamne, în mare mila ta!” Scutierii săi l-au sprijinit cu spatele de un copac, plecând apoi pentru a-i respecta ordinul.

La auzul că Bayard e pe cale să-şi dea ultima suflare, tabăra franceză a fost cuprinsă de consternare. La căpătâiul său au venit, spre a-i aduce un ultim omagiu, comandanţii spanioli şi italieni. Şi astfel, în ziua de 30 aprilie 1524, Pierre Terrail, cavaler de Bayard, s-a stins din viaţă, vegheat de rugăciunile preotului şi plâns nu doar de camarazii de arme, ci chiar de proprii săi inamici, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu şi aşteptând gloria cerească după ce primise toate onorurile gloriei pământeşti. Armata spaniolă, în frunte cu comandantul ei, a defilat descoperită prin faţa trupului neînsufleţit al lui Bayard.

Moartea lui Bayard a devenit un simbol, marcând sfârşitul unui cavalerism ce a dispărut în modernismul războaielor din secolul al XVI-lea. A dispărut lupta curajoasă, corp la corp, cântată de literatura medievală şi ilustrată de atâtea secole de turnire. Astfel, cu Bayard, asasinat „mişeleşte” de o archebuză, s-a stins spiritul cavaleresc.

Adulat încă din timpul vieţii, după moarte Bayard a constituit obiectul unui veritabil cult întreţinut de doi dintre biografii săi, Symphorien Champier şi Jacques de Malles. Ambii l-au cunoscut bine şi i-au scris biografia imediat după moarte.

Bayard a ajuns să simbolizeze figura creştinului desăvârşit, a cruciatului a cărui vitejie nu era egalată decât de cucernicia sa profundă, slujitor al regelui şi al lui Dumnezeu, aflat mereu în căutarea perfecţiunii în meseria armelor. În secolul al XVIII-lea, Bayard constituia încă arhetipul războinicului creştin, intrând în memoria colectivă a omenirii.