Bătăliile de la Ligny şi Quatre Bras

La 16 iunie 1815, la Ligny şi Quatre Bras au avut loc două bătălii între trupele napoleoniene şi cele ale aliaţilor. I Bătălia de la Ligny nu a reprezentat victoria decisivă la care se aştepta Napoleon, astfel că von Blücher a putut să îi trimită ducelui de Wellington întăririle necesare pentru ca acesta să poată învinge, la 18 iunie, în bătălia de la Waterloo. I La Quatre Bras, rezultatul a fost nedecis. O victorie franceză la Quatre Bras ar fi schimbat soarta acelei campanii şi poate a întregului război.

La jumătatea lunii iunie 1815, strategia lui Napoleon a fost aceea de a trece graniţa în Belgia (pe atunci parte a Ţărilor de Jos) fără să alerteze coaliţia antifranceză şi să se interpună între forţele acesteia, astfel încât să-i înfrângă pe prusaci pentru ca apoi să se ocupe de armata anglo-aliată. Strategia lui Napoleon s-a bucurat la început de mare succes, cu toate că generalii coaliţiei aveau anumite informaţii în legătură cu manevrele dinainte de atac ale francezilor.

Wellington a ezitat o vreme, neştiind încotro să-şi îndrepte trupele. La 15 iunie 1815, două regimente olandeze au ocupat Quatre Bras, înainte de sosirea aici a primilor cercetaşi francezi, lăncieri ai diviziei de Cavalerie Uşoară a Gărzii Imperiale. Ney a decis să aşeze tabără peste noapte, ca apoi să se apropie de Quatre Bras în forţă a doua zi.

Planul original al lui Napoleon, pentru ziua de 16 iunie 1815, era întemeiat pe presupunerea că trupele coaliţiei, care fuseseră luate prin surprindere, nu vor încerca o concentrare înaintată a forţelor, care ar fi presupus un risc major din partea acestora. Şi-a propus să-l găsească şi să-l respingă pe von Blücher. În acest timp, Ney trebuia să ocupe Quatre Bras. Napoleon spera să separe iremediabil forţele adverse pentru a le distruge pe fiecare în parte.

Bătălia de la Ligny a adus faţă în faţă o armată franceză condusă de împăratul Napoleon şi o armată prusacă condusă de mareşalul von Blücher. Atacul a început perfect pentru francezi, care nu au ezitat să preia ofensiva în faţa unor trupe prusace care nu avuseseră timp să se organizeze. Unul dintre corpurile de armată prusace, aflat prea departe, nu a putut interveni, iar francezii au reuşit foarte repede să spargă linia defensivă prusacă, graţie atacurilor devastatoare conduse de Grouchy şi Gérard.

Pentru a le da prusacilor lovitura de graţie, menită să le taie retragerea şi să le întoarcă flancul, Napoleon a chemat puternicul corp de armată condus de generalul Drouet d’Erlon. Acest corp avusese misiunea iniţială de a menţine contactul cu armata mareşalului Ney, angajată simultan în bătălia de la Quatre Bras. Tocmai în momentul în care trupele lui Drouet d’Erlon manevrau pentru a se pune în poziţie de atac, generalul a primit ordin de la superiorul său direct, mareşalul Ney, să îi vină în ajutor. Aceste trupe nu au mai ajuns în timp util nici în acea parte, astfel că nu au participat la nici una dintre bătălii.

Văzând retragerea trupelor care ar fi trebuit să încununeze victoria, împăratul a trimis la atac Garda Imperială, dar aceasta nu a putut decât să respingă ultimele elemente prusace, nefiind în poziţia necesară pentru a le tăia retragerea. Pe plan tactic a fost o victorie franceză, dar strategic nu a schimbat situaţia campaniei. Bătălia de la Ligny nu a reprezentat victoria decisivă la care se aştepta Napoleon, astfel că von Blücher a putut să îi trimită ducelui de Wellington întăririle necesare pentru ca acesta să poată învinge, la 18 iunie, în bătălia de la Waterloo.

În bătălia de la Quatre Bras s-au înfruntat o armată anglo-olandeză, condusă de ducele de Wellington, şi aripa stângă a armatei napoleoniene, condusă de mareşalul Michel Ney. Scopul bătăliei a fost controlul intersecţiei cruciale a patru drumuri, din dreptul localităţii belgiene Quatre Bras, un cătun cu numai câteva case, situat la 35 de kilometri sud de Bruxelles.

Intersecţia de la Quatre Bras era de importanţă strategică, deoarece oricine ar fi controlat-o ar fi putut să mărşăluiască înspre sud-est de-a lungul drumului Nivelles-Namur către armatele franceze şi prusace, care erau angajate în bătălia de la Ligny. Dacă armata anglo-aliată a lui Wellington ar fi reuşit să facă joncţiunea cu prusacii, forţa combinată a celor două armate ar fi fost mai mare decât cea a lui Napoleon.

Mareşalul Ney şi-a petrecut dimineaţa zilei de 16 iunie 1815 cu comasarea Corpurilor I şi II şi cu recunoaşterea inamicului de la Quatre Bras, care, după cum fusese informat, primise întăriri. Însă până la prânz nu a întreprins nici o acţiune majoră pentru a captura intersecţia, care se afla la îndemâna sa. Napoleon i-a scris lui Ney, înştiinţându-l că nu va înfrunta decât o parte a trupelor lui Wellington şi că era necesar ca mareşalul să-şi concentreze soldaţii pentru a zdrobi forţele aflate în faţa lor.

La Quatre Bras a luptat şi un contingent format din trupe olandeze, aflate sub comanda prinţului de Orania, în vârstă de doar 23 de ani. Comanda acestor trupe i-a fost acordată prinţului din motive diplomatice, tatăl său fiind regele Olandei. Numai după presiuni şi eforturi intense acesta a fost de acord ca ducele de Werllington să preia comanda supremă. Trupele olandeze erau formate din recruţi noi, tipici, fără experienţă în vreo campanie. Soldaţi profesionişti erau puţini. În schimb, mareşalul Ney dispunea de trei divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, precum şi de cavaleria uşoară de elită a Gărzii Imperiale, formată din lăncieri şi vânători călare. Comandanţii acestora erau bine pregătiţi şi experimentaţi.

Sosit la Quatre Bras pe la prânz, Ney a recunoscut imediat importanţa strategică a intersecţiei şi a pădurii Bossu. Era imposibil de mărşăluit pe drumul spre Bruxelles, atâta vreme cât inamicul se afla în pădure. Deşi la începutul bătăliei mareşalul francez se bucura de o superioritate numerică semnificativă, acesta a dat dovadă de o precauţie necaracteristică, amânând atacul până după amiază, moment în care ducele de Wellington tocmai primise întăriri.

Ziua de 16 iunie 1815 a fost una foarte caldă. Linia de marş a aliaţilor era stăpânită de un haos atât de mare, încât majoritatea trupelor lui Wellington nu au ajuns decât spre sfârşitul serii, atunci când bătălia se încheiase. Aglomeraţia a fost groaznică, chiar şi după standardele modeste ale acelor vremuri.

În jurul orei 14:00, francezii au înaintat în forţă, iar avanposturile aliate s-au retras. Artileria franceză a deschis focul, în vreme ce coloanele de infanterie, precedate de trăgători, şi-au început avansul. Pe la ora 16:00 a sosit la locul bătăliei divizia comandată de Jérôme Bonaparte. Mareşalul Ney i-a ordonat imediat să ocupe pădurea Bossu. Presaţi mereu, olandezii s-au aflat într-o situaţie critică. Trei şarje ale vânătorilor călare francezi au fost respinse. Atacul lăncierilor francezi a creat panică în rândurile cavaleriei olandeze care a fugit, cu francezii urmărind-o îndeaproape. Prinţul de Orania a fost antrenat în retragere, fiind salvat doar de viteza calului său.

Din cauza şarjei dezlănţuite, lăncierii au devenit dezordonaţi, fiind opriţi în cele din urmă de salvele a două batalioane, unul olandez şi unul britanic. O încercare de înaintare a infanteriei aliate a fost oprită de infanteria franceză. Supuşi şarjelor repetate ale cavaleriştilor francezi, infanteriştii aliaţi au reuşit să formeze careuri, care o vreme au rezistat atacurilor.

Înainte de ora 17:30 a sosit Divizia a 3-a britanică, alcătuită din trupe britanice şi germane. Francezii au fost depăşiţi numeric. Acesta a fost momentul în care Ney a hotărât să contramandeze ordinul transmis de Napoleon lui d’Erlon. Mareşalul trebuia să oprească o armată de două ori mai mare decât a sa cu trei divizii măcinate de luptă. Ambele părţi s-au angajat într-un puternic foc de artilerie, iar francezii au încercat de mai multe ori să forţeze flancul stâng al aliaţilor.

Ney şi-a dat seama că nu mai putea dispune de întăriri, fiind astfel depăşit numeric şi în imposibilitate de a-şi zdrobi inamicul. Mareşalul a ordonat cuirasierilor să atace, într-o ultimă încercare de a obţine victoria. Cavaleria grea a şarjat cu săbiile scoase, însă fără sprijin şi fără susţinerea artileriei. Cuirasierii au împrăştiat câteva regimente, altele, intrate în panică, au fugit.

La ora 18:30, a ajuns şi garda britanică, considerată a fi crema infanteriei britanice. Vânătorii călare francezi au şarjat din nou, forţând infanteria aliată să formeze careuri şi punând garda britanică pe fugă. Vânătorii i-au urmărit pe britanicii din gardă, în timp ce aceştia fugeau şi le-au provocat pierderi grele. Aproximativ 500 de „tunici roşii” au fost omorâte sau rănite.

Ney a reuşit totuşi să cucerească intersecţia esenţială, dar contraatacul anglo-aliat l-a respins pe poziţiile sale iniţiale. Wellington a primit noi întăriri în jurul orei 19:00, ordonând declanşarea unui nou atac. Trupele franceze depăşite numeric au fost împinse înapoi. Aliaţii au recâştigat poziţiile pe care le ocupaseră în acea dimineaţă. Atunci, când mareşalul Ney a organizat un nou atac, a găsit poziţia neapărată, întrucât Wellington începuse retragerea după ce a aflat de înfrângerea prusacilor la Ligny, înfrângere care punea toată armata anglo-aliată într-o poziţie precară, riscând un atac în flanc din partea armatei franceze principale. La căderea nopţii, luptele au încetat.

Ney nu a avut ce să-şi reproşeze cu privire la acţiunile sale din acea zi. Aruncându-se în luptă la ora 11:00, cu numai trei divizii de infanterie şi o mică forţă de cavalerie, prin îndemânarea şi curajul său, a reuşit să ducă la îndeplinire misiunea ordinelor sale iniţiale: îl împiedicase pe Wallington să vină în ajutorul prusacilor de-a lungul întregii zile de 16 iunie. Ca urmare, la Ligny, prusacii au luptat singuri şi au fost învinşi. Cu tate acestea, Ney poate fi învinuit parţial în legătură cu întâmplarea în care a fost implicat corpul de armată condus de d’Erlon.

S-a spus că dacă Davout, în locul lui Ney, ar fi comandat aripa stângă a lui Napoleon, nu ar fi existat nici o îndoială asupra faptului că la Quatre Bras francezii ar fi obţinut o victorie importantă. Chiar şi Ney, având handicapul unei mahmureli accentuate, a luptat până la remiză cu Wellington, provocându-i mai multe pierderi decât a suferit el. O victorie franceză la Quatre Bras ar fi schimbat soarta acelei campanii şi poate a întregului război. În ceea ce priveşte mahmureala, o legendă belgiană spune că Ney şi statul său major s-ar fi cazat în reşedinţa unui demnitar belgian care era faimos pentru pivniţa sa de vinuri şi pe care aceştia au exploatat-o amănunţit.

La Quatre Bras mareşalul Ney a pierdut între 3.400 şi 4.250 de oameni, reuşind să oprească orice forţă de-a lui Wellington să înainteze pentru a-l sprijini pe von Blücher. Ducele de Wellington a avut pierderi mai grele la Quatre Bras decât Ney, estimările ajungând de la aproximativ 4.888 până la 9.000 de soldaţi omorâţi sau răniţi. Francezii au reuşit, de asemenea, să captureze un drapel britanic. În ziua următoare, forţele lui Wellington au lăsat întregul câmp de luptă în mâinile francezilor şi s-au retras.

Wellington avea mai puţine lucruri de care să fie mulţumit. El luptase în cea mai confuză bătălie din cariera sa militară. Statul său major îl dezamăgise groaznic cu privire la concentrarea armatei sale. Din fericire pentru el, trupele sale olandeze, germane şi britanice au colaborat destul de bine. Wellington a raportat Quatre Bras ca fiind o victorie engleză, câştigată împotriva unor forţe superioare şi astfel a rămas în istoria britanică. De fapt, ducele a avut o superioritate numerică de 2 la 1.