Batalia pentru Smolensk sau prilejul ratat

* In zorii zilei de 16 august 1812, Napoleon s-a trezit cu speranta ca va vedea armata rusa insiruita pe campul de batalie, dar grosul trupelor inamice s-a refugiat la adapostul puternicelor ziduri ale Smolenskului. Napoleon nu a avut parte de o batalie decisiva, asa cum si-ar fi dorit, rusii retragandu-se, dar nu inainte de a lasa orasul mistuit de flacari. In vara anului 1812, Marea Armata franceza incepuse campania impotriva Moscovei. Slabiciunea efectivelor tariste, intarzierea jonctiunii dintre armatele lui Barclay (130.000 de oameni) si Bagration (50.000 de oameni) au impus Inaltului comandament rus sa ordone retragerea. Tactica pamantului parjolit, fara sa fi fost luata in calcul inainte, era inevitabila pentru el. „Francezii n-au de ce sa se bucure ca noi ne retragem, aceasta e spre pieirea lor... Ne vom intoarce sa ne luam inapoi tara, pe care acum o parasim pustiind-o si infometandu-i”, spunea un ofiter din armata tarului. Armata rusa nu a opus nici o rezistenta in momentul in care francezii au intrat in Rusia. Linistea nu a fost tulburata decat de focuri rare de arma schimbate intre patrulele franceze si cazacii care observau miscarile inamicului, dupa care dispareau cu rapiditate. Tarul, lipsit de talent militar, ordonase retragerea, chiar daca o parte a generalilor rusi erau de parere ca Napoleon poate fi oprit la granitele imensului imperiu tarist. De partea franceza, coloanele de aprovizionare cu alimente si furaje, impotmolite in noroi, ramase cu mult in urma trupelor ce strabateau zilnic cincisprezece leghe, nu reuseau sa tina pasul. Cincizeci de mii de soldati care si-au parasit randurile, plecand in cautare de alimente, au ramas in urma coloanei principale. Cei ce au ramas sub flamurile cu acvile imperiale au continuat sa inainteze, fie sub rafale de ploaie, fie sub un soare arzator, invaluiti in nori de praf. In locurile de popas, flamanzi, insetati si sleiti de efort, francezii dormeau pe pamantul umed. Inca in momentul trecerii Niemenului a fost comisa imprudenta de a hrani caii cu grau verde amestecat cu paie smulse din acoperisurile colibelor. Dupa o saptamana, zece mii de cai de calarie sau de tractiune, atinsi de dizenterie, au si murit. Inainte de a da piept cu generalul Iarna, Marea Armata a cunoscut ravagiile generalului Vara. In acele zile, clima cumplita a ramas cel mai sigur ajutor al tarului. Tratativele de pace s-au incheiat fara nici un rezultat favorabil pacii. Napoleon stia ca fortele sale erau de trei ori mai numeroase decat cele ale rusilor, dar generalul rus Balasov, omul insarcinat de tar sa poarte tratativele in numele sau, l-a avertizat pe imparatul francezilor ca s-a angajat intr-o campanie ingrozitoare. „Acesta va fi razboiul unei intregi natiuni, ce reprezinta o masa de temut. Soldatul rus este viteaz si poporul este atasat patriei sale”, i-a spus Balasov lui Napoleon. Era triumful ideilor preconizate de contele Lieven si de Clausewitz. Acesta din urma nu afirmase, trecut in serviciul tarului la cartierul general rus, ca Bonaparte avea sa piara rapus de dimensiunile uriase ale acestui Imperiu, daca Rusia stia sa profite de pe urma acestei situatii; cu alte cuvinte, daca stia sa-si crute fortele pana in ultima clipa si sa nu incheie pace sub nici un pretext? El recomanda „sa se evacueze intregul tinut pana la Smolensk si sa nu inceapa intr-adevar razboiul decat in aceasta regiune.” Asa va glasui, dupa campanie, versiunea raspandita de rusi. Retragerea fortelor lor fusese deliberata. Relatand campania, Clausewitz a aratat limpede ca, in realitate, tactica pamantului parjolit nu a fost aplicata de cartierul general decat in mod accidental. Daca generalii rusi s-au retras, ei au facut lucrul acesta nu din calcul ci, in primul rand, din teama de a-l infrunta pe Napoleon si de a fi invinsi de el. La 12 august 1812, francezii incep marsul spre Smolensk. Napoleon isi dorea o mare batalie, pentru a zdrobi fortele rusesti. Imparatul spera ca rusii vor apara Smolenskul, important centru al Rusiei, care, totodata, era pentru rusi si sanctuarul Fecioarei facatoare de minuni. Inaintarea franceza a cunoscut aceleasi scene. Pentru rusi era vorba de un adevarat razboi sfant. Taranii si-au ars recoltele si bordeiele si au trebuit sa fie trimise detasamente mobile ca sa jefuiasca satele la mari distante de drumul principal. Unele dintre aceste detasamente au dezertat si s-au transformat in bande de jefuitori. Soldatii ramasi sub drapele nu au avut alta solutie decat sa devina si ei, la randul lor, hoti de alimente. Armata franceza, impartita in trei coloane, a ajuns in apropierea Smolenskului, la 14 august. La Krasnoi, o divizie rusa aflata in observatie nu a putut fi dizlocata cu toate cele patruzeci de sarje executate de Murat. Aceasta rezistenta eroica a salvat armata rusa. „Armata franceza a sosit la Smolensk cu 24 de ore inaintea armatei ruse, care se retragea in graba. O divizie de 15.000 de oameni, care se gasea acolo din intamplare, a avut onoarea de a apara acest oras o zi intreaga, dand timp lui Barcklay de Tolly sa soseasca a doua zi. Daca armata franceza ar fi surprins orasul Smolensk, ea ar fi atacat in spate armata rusa”, avea sa-si aminteasca Napoleon in insula Sf. Elena. La 15 august, Napoleon a ajuns in fata Smolenskului. Orasul, situat pe malul drept al Niprului, era puternic aparat de un zid lung, lat si masiv, flancat de 29 de turle din caramida rosie si cu creneluri varuite in alb. Fortificatii in stil tataresc, construite odinioara de Boris Godunov. De pe pozitiile avangarzii, Napoleon a observat importante miscari de trupe rusesti. Cu toate acestea, Napoleon n-a putut sa creada ca rusii ii vor ceda Smolenskul fara lupta. Imparatul era convins ca o astfel de fapta i-ar fi dezonorat pe generalii rusi. In zorii zilei de 16 august 1812, Napoleon s-a trezit cu speranta ca va vedea armata rusa insiruita pe campul de batalie, dar grosul trupelor inamice s-a refugiat la adapostul puternicelor ziduri ale orasului. Batalia a inceput cu furie la periferiile dispuse in terase pe trei viroage ce precedau fortificatiile, cucerite de francezi dupa grele pierderi. Trupele imperiale s-au izbit de puternicele ziduri de aparare. Batute cu tunurile, acestea au rezistat focului a treizeci si sase de piese de artilerie, ce au aruncat ghiulele mari, in speranta, zadarnica pana la urma, de a deschide o bresa. Coloanele de asalt au lasat in urma lor o dara lunga si larga de sange, de raniti si de morti. Atacul pentru cucerirea orasului a insemnat pierderea a cate 7.000 de oameni de ambele parti. Generalul Barclay a hotarat sa cedeze Smolenskul francezilor si a ordonat retragerea. Nu inainte insa de a da ordin ca orasul sa fie incendiat pentru a-si proteja noua repliere. In scurt timp, orasul nu a mai fost decat o uriasa flacara invartejita, ce devoreaza Smolenskul cu un trosnet sinistru. Dezamagit de faptul ca nu a putut obtine o victorie hotaratoare asupra rusilor, Napoleon a comparat orasul cuprins de flacari cu „un spectacol frumos”, „o adevarata eruptie a Vezuviului”. A doua zi, 17 august, caldura a devenit dogoritoare. Marea Armata a intrat in Smolenskul pe trei sferturi mistuit de flacari si ale carui strazi ofereau o priveliste oribila. Casele crutate de flacari au fost jefuite de francezii care sufereau in continuare de numeroase lipsuri. „Nu mai avem nimic pentru pansarea ranitilor; nu mai exista rufarie, suntem siliti s-o inlocuim cu hartia gasita in arhive. Pergamentele servesc drept atele si bandaje, iar scama nu poate fi inlocuita decat cu calti si cu puf de mesteacan”, se plangea un ofiter francez. Cu multa greutate, Napoleon a reusit sa restabileasca ordinea in randul trupelor sale. Sfarsitul bataliei pentru Smolensk ar fi putut fi altul, dezastruos pentru rusi. „Dar Junot, ca anchilozat, atins deja de nebunia ce va sfarsi prin a-i cuprinde bietul sau creier, refuza sa ia initiativa de a ordona trupelor sale sa inainteze”, dupa cum afirma André Castelot. Trupele lui Bagration si Barclay au reusit sa se retraga cu pierderi minore. In ziua de 19 august, la Valutino, Murat, Davout si Ney au luat contact cu trupele rusesti. Potrivit planului lui Napoleon, Junot ar fi trebuit sa le cada in spate rusilor, dar acesta a refuzat sa execute orice miscare cu trupele sale. Prilejul unei batalii decisive a fost din nou ratat. In ciuda oboselii trupelor, Napoleon a reluat urmarirea. Sfarsitul campaniei avea sa fie insa dezastruos pentru Marea Armata. „Napoleon descoperea inca o data razboiul national, acela care amesteca patriotismul si fanatismul religios si arunca intregul popor in lupta impotriva cotropitorului. Razboiul conceput ca o partida de sah intre oameni din buna societate ceda locul unui conflict in care erau permise toate loviturile, in care regulile incetau sa mai fie respectate”, dupa cum afirma Jean Tulard. O retragere controversata Barclay a fost cel care a ordonat trupelor rusesti sa se retraga, in pofida lui Bagration care dorea sa se bata cu francezii si a reprezentantului Angliei la Cartierul general rus. „Am fost adesea acuzat pentru ca am ordonat evacuarea orasului – va explica Barclay mai tarziu. – Soarta imperiului depindea de pastrarea armatei ce imi fusese incredintata atata timp cat nu exista alta care s-o inlocuiasca. Nu mi-as fi tradat oare patria daca m-as fi lasat condus de dorinta de glorie? Nu stiu ce s-ar fi intamplat cu fortele noastre daca ar fi avut indaratul lor malurile abrupte ale Niprului si un oras in flacari.” Pe de alta parte, Bagration era revoltat de decizia lui Barclay. „Mi-e rusine sa mai port uniforma, pe legea mea, imi vine sa mor! – ii scrie el in franceza prietenului sau Ermolov, seful statului-major al lui Barclay. - „Am fost adusi la frontiera, apoi am fost risipiti, aruncati peste tot ca niste pioni, dupa aceea am ramas acolo, gura-casca, iar dupa ce ne-am lasat urmele pe toata frontiera, am luat-o la fuga. Marturisesc ca toate acestea ma fac sa innebunesc de dezgust. Domnul sa te aiba in paza, cat despre mine, o sa-mi schimb uniforma cu o rubasca de taran.” Ioan BOTIS