Bătălia naţiunilor

Desfăşurată între 16-18 octombrie 1813, bătălia de la Leipzig – supranumită „bătălia naţiunilor” – a fost cea mai mare confruntare militară din toate războaiele napoleoniene şi cea mai mare din istoria lumii până la primul război mondial. Cele trei zile de luptă s-au încheiat cu victoria decisivă a Coaliţiei, Napoleon văzându-se obligat să se retragă în Franţa. 

După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, din 1812, la începutul anului 1813   s-a format o nouă coaliţie antinapoleoniană care cuprindea Prusia, Rusia, Anglia şi rebelii din Spania şi Portugalia. În august 1813, Austria şi Suedia s-au alăturat Coaliţiei, urmate de Bavaria, în septembrie.

Cea de a şasea coaliţie antinapoleoniană s-a mărit, începând cu 18 octombrie, chiar în timpul bătăliei de la Leipzig, cu trupele formate din saxoni, care, deşi iniţial aliaţi ai francezilor, au întors armele împotriva acestora. Armata franco-aliată a fost formată din francezi, polonezi şi italieni, atât din regatul Italiei, cât şi din cel al Neapolelui.

Aportul armatei austriece şi a forţelor suedeze ale lui Bernadotte a mărit considerabil efectivele aliaţilor, care numărau şase sute de mii de oameni, încercându-se mobilizarea unui milion de combatanţi. Napoleon, reunind regimentele din Spania şi mobilizând până şi magazionerii din depozitele armatei, spera zadarnic că va dispune de cei cinci sute de mii de oameni pe care-i avea pe hârtie. Împăratul a putut aduna doar două sute şaizeci de mii de infanterişti şi patruzeci de mii de cavalerişti, ceea ce era oricum foarte mult, şi o mie două sute cincizeci de tunuri.

După o mare victorie obţinută de Napoleon la Dresda, aliaţii şi-au schimbat strategia şi au evitat să mai lupte împotriva armatei conduse de împărat, concentrându-se împotriva corpurilor de armată ale mareşalilor săi, pe care au reuşit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca urmare, Napoleon a decis să-şi adune forţele pentru o bătălie finală. Aceasta a fost cea mai mare bătălie a războaielor napoleoniene şi cea mai mare din istorie până la primul război mondial.

Trei armate, ale lui Schwartzenberg, Blücher şi Bernadotte s-au îndreptat spre corpurile de armată franceze. Napoleon şi-a împărţit şi el forţele în trei grupe. Marmont i-a atras atenţia că măsura nu era cea mai bună. „Prin crearea a trei armate distincte, majestatea-voastră renunţă la avantajele pe care i le asigură prezenţa sa pe câmpul de luptă şi tare mă tem că, în ziua în care veţi fi repurtat o victorie şi veţi fi crezut că aţi câştigat o bătălie hotărâtoare, veţi afla că aţi pierdut alte două bătălii”, spunea mareşalul francez, prevăzând cu exactitate ce urma să se întâmple.

Moreau şi Bernadotte i-au sfătuit pe aliaţi să evite pe cât posibil orice confruntare cu Napoleon, să atace şi să lupte împotriva secunzilor împăratului, oriunde s-ar întâlni cu armatele conduse de aceştia. În fine, o dată secunzii lui învinşi şi slăbiţi, toate forţele aliate urmau să fie reunite şi abia atunci trebuia lansat atacul de cisiv asupra lui Napoleon. Mareşalii, învinşi ori de câte ori Napoleon nu se afla lângă ei, s-au demoralizat repede. Împăratul a semnat decretul prin care au fost chemaţi trei sute de mii recruţi sub arme, care ar fi trebuit să fie gata de luptă, cel puţin aşa credea Napoleon, în primăvara anului 1814. Se pregătea bătălia decisivă.

Napoleon a renunţat la cei treizeci de mii de oameni care ocupau Dresda, forţă care avea să-i lipsească teribil de mult în timpul „bătăliei naţiunilor”.

Bonaparte s-a lipsit şi de ajutorul celor douăzeci şi cinci de mii de soldaţi ai lui Davout, cantonaţi la Hamburg, de cei cincisprezece mii de combatanţi ai lui Gérard, imobilizaţi la Magdeburg, precum şi de cei zece mii de francezi risipiţi prin alte garnizoane germane.

La 12 octombrie 1813, Napoleon a aflat că Bavaria a părăsit Confederaţia Rinului şi s-a alăturat duşmanului. Mareşalii francezi i-au cerut împăratului să renunţe la ideea avansării spre Berlin, propunându-i să forţeze bariera Elbei, ceea ce ar fi permis armatei să ajungă la Rin şi apoi în Franţa. Napoleon a ordonat armatei să se îndrepte spre Leipzig.

La 16 octombrie 1813 s-a desfăşurat la Wachau prima confruntare a groaznicei bătălii de la Leipzig, supranumită „bătălia naţiunilor”. Nu departe de oraş, Napoleon a condus bătălia de pe înălţimea unei măguri a Galgenbergului, unde peste patruzeci şi cinci de ani a fost ridicat un monument. Poziţiile au fost cucerite, apoi recucerite de cele două armate, în vreme ce pământul s-a cutremurat fără încetare sub miile de obuze. Lupta s-a dat cu o îndârjire nemaipomenită.

Napoleon şi-a aruncat întreaga cavalerie în acţiune, dar cazacii şi husarii ţarului au izbutit să-l respingă pe Murat, care s-a bătut exemplar. Peste tot poziţiile au fost păstrate de francezi, dar în acea zi Napoleon a pierdut 26.000 de oameni. Tot statul-major al armatei franceze, adunat în stâna de la Meisdorf, nu se gândea la sfârşitul zilei decât la inevitabila retragere, dar nimeni nu a îndrăznit să pronunţe cuvântul în faţa împăratului, care, în cortul său, la doi paşi de stână, citea rapoartele, dându-şi seama de superioritatea numerică zdrobitoare a inamicului. Să străbată din nou Leipzigul, să se angajeze din nou pe pod şi să ajungă pe Rin, aceasta ar fi fost poate singura soluţie pentru evitarea încercuirii, însă Napoleon a hotărât să-şi menţină poziţiile.

A doua zi, într-o duminică, totul s-a redus la o intensă canonadă de-a lungul întregii linii a frontului. Între timp, aliaţii s-au întărit cu corpurile de armată sosite la Leipzig, conduse de Bernadotte şi Colloredo. A doua zi, pe 18 octombrie 1813, Napoleon a găsit în faţa lui 110.000 de soldaţi în plus faţă de ziua anterioară. Napoleon s-a instalat pe o colină aproape de Probsheyda, încă înainte de ivirea zorilor; acolo se află astăzi ridicat Napoleonstein, un monument mare şi greoi, având în vârf legendarul său tricorn. Statul-major francez s-a instalat în moara de tutun din vecinătatea colinei.

Dimineaţa s-a arătat la început tot atât de liniştită ca şi în seara din ajun. În curând cele o mie cinci sute de tunuri aliate au deschis focul. Armatele aliaţilor au învăluit din trei părţi forţele franceze. Pentru prima dată, Bernadotte, ex-mareşal al Franţei, cumnatul regelui Joseph, lupta împotriva lui Napoleon. Atacul a fost şi mai violent decât cel din urmă cu două zile.

Între timp, muniţiile s-au redus drastic; s-au tras două sute de mii de lovituri de tun de la începutul bătăliei. Saxonii au trecut în tabăra inamică şi vechea gardă a fost nevoită să se arunce în luptă pentru a acoperi breşa deschisă de saxoni. Napoleon a trecut el însuşi în fruntea a cinci mii de călăreţi şi i-a atacat pe suedezi şi saxoni care, speriaţi, s-au retras din faţa iureşului. Württemburghezii au trecut şi ei în tabăra inamică şi au întors armele împotriva francezilor. Bilanţul de la sfârşitul zilei a fost îngrozitor. Pentru francezi, ziua s-a încheiat cu peste douăzeci de mii de morţi, răniţi sau prizonieri.

Împăratul a hotărât să părăsească Leipzigul şi a dat ordinul de retragere. Aceasta s-a desfăşurat sub ghiulele inamicului. Manevra a început în timpul nopţii, în zgomotul chesoarelor de pulbere, care n-au putut fi transportate din lipsă de cai şi care au fost aruncate în aer. În aceeaşi noapte, împăratul a transmis garnizoanelor rămase în oraşele germane ordinul de a se îndrepta spre Franţa. În suburbiile Leipzigului luptele s-au dat cu îndârjire. S-au înfruntat aproape corp la corp peste patru sute cincizeci de mii de oameni într-un spaţiu care avea o lăţime de şapte sau opt kilometri.

O altă trădare a dezlănţuit panica în tabăra franceză. Ostaşii din Hessa au trecut la inamic şi au deschis focul asupra francezilor aflaţi în retragere. Într-o dezordine de nedescris, armata imperială s-a angajat pe podul de peste Elster. Învinşii au trăit ultimul dezastru: înnebuniţi la vederea trupelor duşmane, care apăreau în depărtare, geniştii au aruncat podul în aer. Între 12.000 şi 15.000 de francezi din ariergardă se mai aflau încă în oraş. Unii au încercat să treacă râul, aruncându-se în apă, însă cei mai mulţi s-au înecat sub ochii camarazilor lor.

Astfel, prin această nouă pierdere s-a încheiat „bătălia naţiunilor”, în care zece popoare unite au învins luptând sub comanda a trei împăraţi şi a unui rege, fără a mai vorbi de prinţul regal Bernadotte. Cu resturile armatei salvate din infernul de la Leipzig, Napoleon s-a îndreptat spre Rin, urmărit îndeaproape de inamic, care totuşi nu a îndrăznit să-i atace pe cei învinşi. Cu excepţia celor din gardă, toţi francezii s-au retras în dezordine, abandonându-şi bagajele. În cele trei zile de lupte, Napoleon, cu o sută şaizeci de mii de oameni, a ţinut piept celor peste trei sute douăzeci de mii de soldaţi din armatele aliaţilor. Cu cavaleria decimată şi armata compusă majoritar din recruţi înzestraţi cu mult entuziasm, dar foarte puţină experienţă pe câmpurile de luptă, Napoleon nu putea să obţină victoria. Francezii au pierdut în cele trei zile ale bătăliei aproximativ 70.000 de oameni (morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri). La Leipzig a căzut şi prinţul polonez Poniatowski, mareşal al Franţei. Coaliţia a pierdut la rândul său un număr mare de oameni, dar victoria sa a fost incontestabilă. 

Ajuns pe teritoriul Franţei, Napoleon a învins şi respins în mai multe rânduri armatele mult superioare numeric ale adversarilor săi. În cele din urmă, în ciuda acestor victorii, aliaţii au reuşit să ocupe Rinul şi să forţeze abdicarea lui Napoleon şi restaurarea dinastiei Bourbonilor.