Bătălia de pe Somme

La 18 noiembrie 1916, a luat sfârşit bătălia de pe Somme, cea mai crâncenă şi mai sângeroasă din timpul primului război mondial. Bătălia de pe Somme ocupă un loc important în memoria colectivă a armatelor angajate în conflict. A fost una dintre cele mai lungi bătălii din timpul războiului şi a fost prima mare operaţiune lansată de armata britanică pe Frontul de Vest. Istoricii dezbat şi în ziua de azi importanţa acestei bătălii. 

Somme este un câmp de luptă presărat cu morminte, într-o regiune liniştită, în care odinioară s-au purtat lupte crâncene. Este foarte greu să-ţi închipui câmpiile fertile ale Picardiei, acum pline de lanuri aurii de grâu şi de orz, transformate, în urmă cu o sută de ani, într-o mare de sânge, copacii doborâţi la pământ şi un fum greţos verzui-portocaliu întunecând orizontul. Dar aici s-a purtat între 1 iulie şi 18 noiembrie 1916, bătălia de pe Somme, cea mai crâncenă şi mai sângeroasă din timpul primului război mondial.

Forţele britanice şi franceze au încercat să rupă liniile germane pe un front de 40 kilometri la nordul şi sudul râului Somme, în nordul Franţei. Numai în prima zi de luptă, englezii au pierdut 19.000 de soldaţi. Una dintre marile întrebări la care încă nu s-a dat un răspuns convingător este dacă batălia de pe Somme a fost o catastrofă pentru armata britanică sau, dimpotrivă, a contribuit la înfrângerea Germaniei.

Bătălia de pe Somme a durat 141 de zile şi poate fi împărţită în şase perioade distincte. Mulţi cunosc bătălia doar pentru ce s-a întâmplat în prima zi. Pe 1 iulie 1916, 14 divizii britanice (aproximativ 120.000 de oameni) au atacat liniile germane pe un front ce se întindea pe 18 kilometri. Până la sfârşitul zilei, 19.000 de englezi muriseră, iar alţi 38.000 erau dispăruţi sau răniţi. În schimbul acestor imense pierderi, englezii nu au reuşit să cucerească decât o secţiune a liniei de front germane din sud, cu mult sub aşteptările comandanţilor englezi.

Sir Douglas Haig, comandantul forţelor britanice, spera ca prin această ofensivă majoră englezii vor putea trece prin liniile germane şi vor putea să-şi trimită cavaleria până la Bapaume. Pentru a elibera drumul pentru cavalerie, Haig le dăduse unităţilor de artilerie sarcina de a distruge liniile de apărare ale germanilor. De aceea, el şi-a extins pe o distanţă mult prea lungă unităţile, pentru ca acestea să-şi poată atinge scopul. Artileria germană a rămas în mare parte neatinsă şi a putut astfel distruge unităţile de infanterie britanice în timp ce acestea avansau.

În ciuda acestui prim eşec, Haig era hotărât să continue ofensiva. Francezii l-au şi încurajat în acest sens, din moment ce unităţile franceze din sud se descurcaseră mult mai bine decât englezii. Scopul lui Haig era de a se apropia de cea de-a doua linie de apărare germană din sectorul de sud, acolo unde atacul de pe 1 iulie se bucurase de singurul succes.

Acest plan s-a conturat în cea de-a doua perioadă a luptei în care atacurile s-au derulat fără oprire, însă nu cu aceeaşi forţă ca la 1 iulie. Atunci trei sferturi din forţele lui Haig au fost concentrate pe un front continuu, în timp ce acum atacurile zilnice erau la scară mică, folosind în medie doar 14% din unităţile disponibile. Tactica englezilor le-a permis germanilor să-şi ajute unităţile de artilerie din acele zone care nu erau atacate direct în regiunile mici pe care se concentrau englezii. În această a doua perioadă a luptei, armata britanică a mai pierdut încă 25.000 de oameni.

Pe 14 iulie 1916, s-a recurs din nou la tactica frontului larg şi a atacului intens. Cinci divizii au înaintat în timpul nopţii şi s-au extins pe o distanţă de 8 kilometri. Atacul a fost un succes, forţa atacului reuşind să distrugă liniile de apărare ale germanilor înainte de avansul infanteriei. Însă succesul a fost de scurtă durată. Pentru a exploata reuşita atacului, englezii au înaintat cu unităţile de cavalerie şi infanterie dincolo de liniile germane, însă acestea au fost distruse de artileria germană din poziţiile care nu fuseseră bombardate iniţial.

A urmat apoi lunga perioadă dintre 15 iulie şi 14 septembrie, de obicei ignorată în cărţi, deoarece în acest timp nu a fost organizată nicio ofensivă majoră. Mai multe obiective au fost atacate în mod repetat pentru a fi cucerite, fără niciun succes extraordinar. Deşi atacurile se făceau la scară mică, cu unităţi nu foarte numeroase, pierderile au fost totuşi foarte mari. În această perioadă englezii au pierdut aproximativ 100.000 de oameni pentru cucerirea unei zone de 8,8 kilometri pătraţi. Astfel, această perioadă a fost la fel de dezastruoasă ca prima zi, când englezii au pierdut 57.000 de oameni pentru 4 kilometri pătraţi.

În ultima parte a lunii septembrie englezii au trecut din nou la vechea tactică, a frontului larg. Motivul era simplu: Haig dorea să se folosească de o nouă armă: tancul (englezii aveau 50 de tancuri noi), pentru a produce panică în rândul germanilor. Încă o dată, Haig s-a concentrat mai mult asupra scopului decât asupra mijloacelor. Tancul, fără alt sprijin, nu avea prea mare valoare, şi doar tunurile mari puteau distruge apărarea nemţilor. Chiar şi aşa, Haig şi-a extins iarăşi forţele de-a lungul liniilor defensive ale germanilor.

Din nou, germanii nu au avut probleme în a distruge liniile supraextinse ale englezilor. Cu toate acestea, speranţele lui Haig în noua lui armă nu au fost năruite complet. Un grup de tancuri i-a făcut pe germanii din a doua linie de apărare, care protejau comuna Flers, să se panicheze, devenind astfel o ţintă uşoară pentru infanteria din spatele tancurilor. În următoarea zi, ultimele rămăşiţe ale celei de-a doua linii defensive germane au fost cucerite. Astfel, noul ţel al lui Haig a fost capturarea celei de-a treia linii, pe care şi-a concentrat toată forţa sa de bombardament.

Operaţiunea din 25 septembrie 1916, pentru cucerirea acestei linii, a fost un important succes pentru englezi, care de această dată nu au mai pierdut atâţia oameni.

Lecţia acestei experienţe, anume că operaţiunile cu scopuri precise, dacă erau lansate pe un front adecvat şi cu suficiente forţe, puteau avea succes, trebuia să fie clară, însă Haig nu a înţeles-o. Atunci au început ploile, iar câmpul de luptă s-a transformat într-o mare de noroi. Haig a lansat un nou atac pe 7 octombrie, cu rezultatele  previzibile: englezii nu au reuşit să câştige nimic, dar au pierdut foarte mulţi oameni.

Normal ar fi fost ca, din cauza vremii, Haig să renunţe la noi operaţiuni, însă el nu s-a lăsat convins. În următoarele săptămâni a mai atacat de şase ori, în condiţii extrem de proaste. Evident că englezii nu au mai cucerit nimic, dar Haig dorea să declare această campanie un succes. Norocul a venit din partea comandantului Gough, care a reuşit – printr-un atac foarte bine plănuit, din 13 noiembrie – să cucerească Beaumont Hamel şi Thieval (două dintre obiectivele atacului din 1 iulie). Astfel, Haig s-a declarat mulţumit şi a declarat campania ca fiind încheiată.

Cum ar trebui să evaluăm această campanie de patru luni şi jumătate, caracterizată prin pierderi enorme şi succese relative? A fost ea o luptă inutilă a armatei britanice sau putem identifica şi aspecte pozitive ale bătăliei de pe Somme? Oare erau englezii şi francezii mai aproape de a-i învinge pe germani în noiembrie 1916 decât fuseseră la 1 iulie?

Unii istorici consideră că tot ce a reuşit Haig să facă prin această bătălie a fost să distrugă speranţele multor englezi şi să ducă la moarte zeci de mii de tineri soldaţi. Însă istoricii care-l apreciază mai mult pe Haig consideră că evaluarea bătăliei se concentrează prea mult pe dezastrul din prima zi, ignorând faptul că între 2 iulie şi 18 noiembrie germanii au suferit mai multe înfrângeri în faţa lui Haig, ceea ce face ca întreaga operaţiune să devină un mare triumf britanic.

Potrivit celor favorabili lui Haig, comandantul ar fi obţinut cinci lucruri foarte importante. În primul rând, armata sa a demonstrat, nu doar germanilor, dar şi celorlalte forţe, că Marea Britanie era o mare putere militară. În al doilea rând, forţele britanice, asistate de cele franceze, s-au dovedit a fi capabile de a-i învinge pe inamici în ciuda unui formidabil sistem de apărare, poate cel mai bun de pe Frontul de Vest. În al treilea rând, Haig a reuşit să reziste în faţa mai multor contraatacuri germane. Apoi, presiunea constantă aplicată asupra germanilor i-a făcut pe aceştia să abandoneze poziţiile strategice din zonele înalte pe care le cuceriseră la începutul războiului, obligându-i să se retragă către poziţii mai puţin avantajoase. În ultimul rând, ofensiva de pe Somme a dus la pierderi foarte mari din partea germanilor, astfel încât puternica lor rezistenţă a fost mult slăbită iar, din acel moment, spun unii, înfrângerea Germaniei în Vest a devenit doar o chestiune de timp.

Criticii lui Haig vin cu propriile argumente, între care poate cel mai important ţine de numere. La urma urmei, englezii şi francezii au pierdut mai mulţi oameni decât germanii (circa 650.000 vs. 500.000). Haig a lansat şi continuat o ofensivă în urma căreia s-a obţinut prea puţin în schimbul unor pierderi foarte mari. El a sperat într-o victorie strategică, însă nu a avut o tactică suficient de bună pentru a o obţine, iar campania de pe Somme este condamnabilă din trei motive.

La început, şi nu numai, Haig şi-a propus obiective grandioase pentru care nu avea însă şi mijloacele necesare. De aceea, şi-a forţat prea mult unităţile, ajungând astfel la pierderi mult prea mari. Apoi, a menţinut presiunea asupra inamicului într-o manieră adesea dezorientată şi prost organizată, punându-şi din nou oamenii în pericol fără motiv. Şi, într-un final, a continuat să ordone atacuri în ciuda condiţiilor de teren şi de vreme extrem de proaste, deşi era evident că acestea nu-i vor permite să obţină vreo victorie.

Avantajele germanilor

Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanţe. Sârma ghimpată a fost utilizată în mod eficient, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care devenise mai eficientă decât în deceniul 1870-1880, împreună cu mitralierele şi armele chimice, aveau un efect extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulţi dintre ofiţerii ţărilor europene ignoraseră învăţăturile războiului civil american şi erau de acord să accepte pierderi mari.