Bătălia de la TOWTON

Bătălia de la Towton a avut loc în Duminica Floriilor, pe o vreme cu ninsoare, la 29 martie 1461, pe un platou dintre satele Towton şi Saxton din Yorkshire, la circa 19 kilometri sud-vest de York şi 3 kilometri sud de Tadcaster. Bătălia a făcut parte din Războiul celor Două Roze, dus între casele de York şi Lancaster pentru controlul tronului Angliei şi a reprezentat o mare victorie a yorkiştilor.

În timpul domniei lui Henric al VI-lea, toate posesiunile englezeşti din Franţa, inclusiv cele cucerite prin luptă de Henric al V-lea au fost pierdute. Henric al VI-lea era perceput ca un rege slab, incapabil. Nemulţumirile din ţară în continuă creştere, numărul mare de nobili care dispuneau de armate proprii, ca şi corupţia de la curtea lui Henric al VI-lea, au format condiţiile politice proprice pentru izbucnirea războiului civil.

Când, în 1453, regele Henric a suferit primul atac de nebunie, s-a format un Consiliu de Regenţă, avându-l în funcţia de Lord Protector pe puternicul şi popularul nobil Richard Plantagenet, duce de York şi şef al Casei de  York. În scurtă vreme, Richard a început să urmărească ocuparea tronului cu tot mai multă îndrăzneală. Însănătoşirea lui Henric ameninţa planurile lui Richard. Cum Henric era un conducător incapabil, regina sa, puternica şi agresiva Margareta, a ajuns conducătoarea de facto a fracţiunii lancastriene.

Războiul Rozelor a izbucnit în 1455, între susţinătorii regelui Henric al VI-lea (lancastrienii) şi cei ai lui Richard, duce de York (yorkiştii). York, cel mai puternic şi cel mai bogat nobil, pierduse favorurile curţii şi căuta de cinci ani să obţină un rol în guvernare. Henric, cel care urcase pe tron în copilărie, şi-a pus la majorat toată încrederea în clica de nobili, ceea ce a dus la un grav dezechilibru al guvernării, chiar după standardele acelei vremi. El era afectat şi de crize ale unei boli mintale. Regina lui, Margareta de Anjou, a devenit cel mai hotărât adversar al lui York şi al oricui ameninţa dreptul de naştere al fiului ei, tânărul Edward de Westminster.

În 1458, războiul a fost reluat şi s-a intensificat, fiind marcat de schimbări rapide de situaţie. La bătălia de la Northhampton din 1460, armata lancastriană a fost învinsă, iar Henric a fost capturat. Ca urmare, Richard a încercat să obţină tronul, dar susţinătorii lui nu erau gata să facă acest pas, impunând în schimb Legea de Acord, prin care fiul lui Henric era dezmoştenit, iar Richard avea să devină rege după moartea lui Henric. Ca răspuns, Margareta a început să adune o armată de adversari ai lui York în nordul Angliei. York a luat o armată spre nord pentru a rezolva această problemă, dar a subestimat forţa inamicului. În bătălia de la Wakefield, el a fost ucis şi armata sa distrusă.

Marea armată a Margaretei a început marşul spre sud, prădând peste tot în drum. După a doua bătălie de la St.Alban, ei au învins armata yorkistă a lui Richard Neville, Earl de Warwick, poreclit mai târziu „făcătorul de regi”. Warwick îl adusese pe regele captiv Henric pe câmpul de luptă şi, după bătălie, acesta a fost eliberat de armata lancastriană.

Margareta avea acum şansa de a intra în Londra, pentru a-şi legitima partea. În timp ce negocierile continuau, Margareta a aflat că fiul cel mare al lui  York, Edward, Earl de March, distrusese o altă armată lancastriană în bătălia de la Mortimer’s Cross, la graniţele Ţării Galilor, şi făcuse joncţiunea cu restul forţelor lui Warwick. Cu această ameninţare, în spatele armatei sale, Margareta a început să se retragă spre nord.

Warwick l-a proclamat pe Edward rege sub titlul de Edward al IV-lea. La 4 martie, Edward a fost încoronat în grabă într-o ceremonie la Londra. A doua zi, Edward însuşi s-a hotărât să ia iniţiativa militară şi să se deplaseze spre nord în speranţa de a-i învinge definitiv pe susţinătorii lui Henric.

Forţele lui Edward s-au deplasat spre nord, de la Londra la St.Albans, în trei detaşamente, conduse de Earlul de Warwick, unchiul lui Warwick, Lord Fauconberg, respectiv de Edward însuşi. Warwick şi Fauconberg au ajuns la vest de St.Albans la 11 martie 1461. Warwick a mers apoi spre nord-vest către Coventry şi Lichfeld, iar Fauconberg a mers spre nord-est către Royston şi Cambridge, după care a întors spre nord şi nord-est spre Peterborough, Stamford, Grantham şi apoi Nottingham, unde au ajuns la 22 martie. Edward a ajuns la St.Albans la 12 sau 13 martie şi a pornit de acolo pe urmele lui Fauconberg.

La sfârşitul lui martie, avangarda armatei yorkiste condusă de John Radcliffe, Lord Fitzwater, a ocupat Ferrybridge, un pod care trecea peste râul Aire. Armata lancastriană trecuse peste acel pod în drumul său spre nord de-a lungul Old London Road, şi se pare că fie l-a distrus, fie l-a avariat pentru a preveni utilizarea sa de către yorkişti, astfel încât atunci când oamenii lui Fitzwater au sosit, a trebuit să construiască o punte temporară peste Aire, probabil pe stâlpii vechiului pod.

La 28 martie, o forţă lancastriană, călare de circa 500 de oameni, conduşi de John Neville şi Lord Clifford i-au atacat pe oamenii lui Fitzwater la Ferrybridge,

i-au luat prin surprindere şi i-au învins. Fitzwater a fost şi el surprins şi ucis înainte de a se îmbrăca în armură. Un alt yorkist de frunte, bastardul de Salisbury, frate pe jumătate cu Warwick, a murit şi el.

Waewick însuşi i-ar fi comunicat lui Edward vestea înfrângerii, posibil când Edward era la Notingham, dar, fie că aşa s-a întâmplat, fie că altfel, Edward a organizat rapid un contraatac. Până la sosirea lui Edward, însă, lancastrienii conduşi de Somerset şi de Richard Woodwill, Lord Rivers întărise podul şi pusese forţele uşoare pe malul sudic al Aire-ului pentru a întârzia atacul yorkiştilor. Când a sosit Edward cu grosul armatei sale, ea nu a putu recuceri trecerea, în ciuda unei bătălii grele care a durat de la prânz până la ora şase seara, în care se spune că ar fi murit 3.000 de oameni. Edward însuşi a luptat descălecat în această bătălie şi Waewick ar fi fost rănit uşor. Yorkiştii au reuşit în cele din urmă să-i oblige pe lancastrieni să se retragă când un detaşament al lui Fauconberg a urcat 5 km în amonte şi a trecut râul Aire printr-un vad la Castleford.

Aflând că armata yorkistă înconjurase poziţia lancastriană de pe pod, Clifford s-a retras pe Old London Road către Sherburn-in-Elmet şi Towton. În vreme ce Clifford şi oamenii săi mergeau călare pe drum, au fost urmăriţi de călăreţii yorkişti ai lui Fauconberg, care i-au prins din urmă în valea unui pârâu pe nume Dintingdale, la doar patru kilometri sud de Towton, şi de armata lancastriană principală. Clifford a fost el însuşi ucis, zice-se, de o săgeată care l-a lovit în gât, deşi trupul său nu a fost identificat, fiind tăiat în bucăţi de yorkişti.

La 29 martie 1461, armata yorkistă a început să traverseze podul reparat de la Ferrybridge. Vremea era rea, cu vânturi reci şi ninsoare. Edward i-a condus pe yorkiştii de pe flancul stâng, Waewick era în centru, iar Fauconberg, în dreapta. Un alt contingent yorkist din comitatele de est, în frunte cu ducele de Norfolk întârziase şi era încă în drum spre câmpul de luptă.

Armata lancastriană ocupa un platou înalt, flancul drept fiind protejat de un pârâu numit Cock Beck.  Armata era condusă de ducele de Somerset, care comanda el însuşi centrul, earlul de Northumberland comandând dreapta, iar ducele de Exeter, stânga.

Deşi lancastrienii ocupau o poziţie puternică, cu câmp bun de tragere pentru arcaşi şi cu yorkiştii forţaţi să urce un deal pentru a-i ataca, nu erau pregătiţi de vreme rea. Arcaşii yorkişti aveau vântul în spate şi deci aveau rază de acţiune mai mare decât omologii lor lancastrieni, care erau şi orbiţi de zăpada care le cădea în faţă. Mai multe companii de arcaşi yorkişti au tras salve de săgeţi spre liniile lancastriene, după care s-au retras din raza de acţiune a lancastrienilor. După aceea, ei au avansat din nou şi au adunat săgeţile căzute ale inamicului, înainte de a repeta manevra. În câteva locuri, soldaţii lancastrieni au avansat pentru a provoca lupte corp la corp şi a scăpa de ploaia de săgeţi, pierzând avantajul terenului înalt.

Luptele corp la corp au fost intense.

De mai multe ori, combatanţii au trebuit să se oprească din drum înainte de a ajunge la duşmani. Luptele au continuat câteva ore, niciuna dintre părţi nereuşind să câştige un avantaj decisiv, până la începutul după amiezii, când a sosit şi contingentul lui Norfolk, care a întărit flancul drept yorkist. Lancastrienii de pe flancul stâng au fost astfel depăşiţi numeric, în această parte a câmpului de luptă începând dezastrul lancastrian.

Unii dintre lancastrieni au încercat să fugă spre nord, către Lancaster, dar majoritatea erau împinşi acum spre dreapta în pârâul Cock Back. Se crede că mult mai mulţi oameni au murit în retragerea dezordonată decât în luptă. Un posibil motiv pentru care numărul mare de morţi este cel că ambele tabere hotărâseră să nu ia prizonieri.

Câteva poduri peste râurile din zonă s-au rupt sub greutatea oamenilor înarmaţi, aceştia prăbuşindu-se în apa rece. Cei rămaşi pe malul celălalt fie s-au înecat încercând să treacă, fie au fost încercuiţi de inamici şi ucişi. Cel mai crunt măcel a avut loc la Bloody Meadow, unde se spune că s-a traversat râul Cook pe podul format de trupurile celor căzuţi. De la Towton  până la Tadcaster câmpul era plin de cadavre. Lancastrienii în retragere erau ţinte uşoare pentru călăreţii şi pedestraşii yorkişti, care au ucis pe mulţi care îşi abandonaseră armele şi îşi aruncaseră coifurile pentru a putea respira în alergare.

La Tadcaster, unii lancastrieni au încercat să mai opună rezistenţă, dar au fost ucişi. Dezastrul a durat toată noaptea şi a doua zi dimineaţă, când resturile armatei lancastriene au intrat în York în panică. Margareta, Henri şi  Somerset au fugit spre nord spre Scoţia, în timp ce lorzii lancastrieni care nu au fost ucişi sau deposedaţi de titluri au fost obligaţi să facă pace cu Edward al III-lea. Majoritatea înalţilor comandanţi lancastrieni au reuşit să fugă de pe câmpul de luptă, deşi Earlul de Northumberland şi un alt comandant al grănicerilor de la frontiera anglo-scoţiană, Ralph, Lord Dacre, au murit.   

Bătălia de la Towton a fost cea mai mare şi cea mai sângeroasă bătălie dată vreodată pe pământ britanic. Circa 50.000-80.000 de soldaţi au luptat în această bătălie, inclusiv 28 de lorzi (aproape jumătatea din nobilimea cu titluri din vremea aceea), predominant de partea lancastriană.

Una dintre cele mai frecvent citate cifre este de 42.000 de lancastrieni şi de 36.000 de yorkişti. Pierderile exacte sunt încă în discuţie şi sunt extrem de dificil de evaluat cu precizie, estimările fiind în jur de 28.000 de victime, circa 1% din populaţia întregii ţări la acea vreme.

Mulţi dintre nobilii lancastrieni supravieţuitori au schimbat tabăra, supunându-se regelui Edward, iar cei care nu au făcut-o s-au refugiat în câteva castele de la graniţa de nord şi în alte câteva din Ţara galilor. Edward a ocupat oraşul York, pe zidurile oraşului fiind întâmpinaţi de capetele putrezite ale tatălui şi fratelui său şi al lui Salisbury, capete care au fost rapid înlocuite cu capetele nobililor lancastrieni învinşi, printre care vestitul Clifford de Kipton - Craven, cel care a ordonat executarea fratelui lui Edward, Edmund, după bătălia de la Wakefield. Încoronarea oficială a lui Edward a avut loc în iunie 1461 în Londra, unde a fost întimpinat cu entuziasm de sprijinitorii săi şi aclamat ca noul rege al Angliei. Edward a fost în stare să conducă regatul într-o pace relativă în următorii zece ani.

În nord, unde mai mulţi comandanţi lancastrieni deţineau controlul unor castele, Edward nu a reuşit să aibă controlul complet până în 1464. Dunstanburgh, Almwick şi Bamburgh au fost printre ultimele castele care au fost cucerite. Henric şi Margareta au fugit în Scoţia unde au stat la curtea regală a lui James al III-lea. Aceştia au încercat o invazie în Anglia.