Bătălia de la Salamina

Desfăşurată la 28 septembrie, bătălia de la Salamina a opus coaliţia oraşelor-state greceşti şi Imperiul persan condus de Xerxes. Victoria grecilor a pus capăt încercărilor persane de a cuceri lumea greacă, asigurând astfel moştenirea culturală grecească.

În vreme ce Xerxes pregătea invadarea Greciei, strategul atenian Temistocle s-a străduit să-i convingă pe atenieni că succesul sau eşecul oricărei invazii persane depindea de capacitatea lui Xerxes de a asigura aprovizionarea armatei sale pe mare. Dacă grecii reuşeau să învingă flota persană, imensa armată a Asiei devenea vulnerabilă.

În anul 480 î.Hr., armata lui  Xerxes a început marşul spre Europa traversând Hellespontul, strâmtoarea dintre Marea Egee şi Marea Marmara, pe un pod de vase, un adevărat miracol ingineresc pentru vremea aceea. Temistocle a luat hotărârea curajoasă de a abandona Atena şi de a-i evacua pe atenieni pe insula Salamina. Unii atenieni au fost nemulţumiţi, dar majoritatea au acceptat decizia lui Temistocle.

Persanii au reuşit să treacă de spartanii lui Leonidas la Termopile, au ocupat Atena şi au incendiat Acropola. Asediul  Acropolei a durat mai puţin de două săptămâni. Toţi grecii găsiţi acolo au fost ucişi, iar templele jefuite şi apoi incendiate. Apoi, atenţia persanilor s-a îndreptat spre mare, unde urma să se dea bătălia decisivă. Majoritatea navelor persane erau trireme cu lungimea de treizeci de metri şi cu traversa îngustă. Xerxes a ajuns la Atena odată cu flota sa care a ancorat la Phaleron.

În tabăra grecilor, disensiunile se făceau simţite. Spartanii voiau să se întoarcă în Peloponez şi să se apere pe uscat împotriva perşilor, dar conducătorul general al grecilor, Temistocle, i-a convins să accepte o luptă navală, folosindu-se de cuvintele oracolului din Delphi, ce prezisese că perşii nu vor  putea fi învinşi decât de „un zid de lemn”. Temistocle a interpretat această sintagmă ca făcând trimitere la corăbiile sale şi i-a înflăcărat pe greci să creadă în victorie.

Bătălia care a avut loc în strâmtoarea de lângă insula grecească Salamina a pus faţă în faţă flota Imperiului persan ce avea peste 1.200 de trireme ce erau conduse de marinari cu o vastă experienţă în luptă şi flota grecească, ce avea doar 370 de vase aflate sub comanda strategului Temistocle şi a generalului Eurybiades. Flota grecească aliată avea la bord mai mulţi soldaţi decât marinari.

Flota persană suferise deja pierderi în timpul unei furtuni în dreptul Capului  Sepias, dar rămânea o armată puternică, greu de învins.

Flota condusă de Temistocle cuprindea 89 de trireme spartane, 97 venite din Ciclade, restul fiind ateniene. O figură aparte în cadrul flotei persane a fost Artemisa din Halicarnas, o adevărată amazoană, care comanda câteva dintre cele mai puternice nave. Ea îşi atrăsese ura neostoită a grecilor după ce capturase una dintre corăbiile acestora şi îl spânzurase pe căpitan deasupra prorei, pentru ca sângele lui să curgă  în mare ca un fel de libaţie.

Strategul atenian a folosit falşi dezertori pentru a-i determina pe persani să pornească atacul. „Dezertorii” l-au informat pe Xerxes că grecii şi-au pierdut curajul şi se pregăteau de retragere. Xerxes şi suita acestuia s-au aşezat pe o coastă a muntelui Aegaleos pentru a urmări lupta. Pe pantele spre ţărm au fost dispuşi cei 10.000 de „Nemuritori”, garda regală a lui Xerxes.

În partea stângă a flotei persane se aflau fenicienii, în dreapta erau navele oraşelor greceşti din Ionia (aliaţii perşilot din Milet, Samothrace şi Efes), iar în centru vase din Asia Minor, cu arcaşi din Babilon şi Media.

În avangarda flotei greceşti au fost dispuse cele mai bune nave, pe care se îmbarcaseră hopliţi bine înarmaţi, purtând coifuri, platoşe şi scuturi mari şi rotunde. Aceştia urmau să fie luptătorii care aveau să ducă greul luptei împotriva infanteriştilor îmbarcaţi ai perşilor, dotaţi cu armament mai uşor.

Sute de vase s-au unit după începerea luptei, formând o imensă platformă pe care s-au confruntat mii de soldaţi. Infanteria ateniană era mult mai bine instruită decât cea persană, depăşind-o în lupta corp la corp.

Vasele persane erau mult mai mari decât cele greceşti şi purtau la bord de două ori mai mulţi soldaţi, un avantaj important într-o epocă în care ciocnirile între vase şi lupta individuală între marinari jucau un rol important. Însă vasele persane erau mai greu de manevrat în strâmtoarea îngustă, pe când cele greceşti, mai mici şi mai uşor de controlat, au putut să lovească şi să scufunde vas după vas.

Pintenii de bronz ai galerelor greceşti au distrus carenele navelor persane. Dând lovitură după lovitură, Temistocle a reuşit să creeze o breşă între navele feniciene cu care se confrunta. În acel loc s-a hotărât soarta bătăliei: hopliţii atenieni împotriva marinarilor fenicieni. Temistocle şi-a obligat adversarii să se îngrămădească, lipsindu-i de spaţiu de manevră, după care infanteria ateniană le-a dat lovitura de graţie. Pe măsură ce sorţii înclinau în favoarea atenienilor, navele din ariergardă au început să se retragă. Astfel, în această bătălie peste 700 din cele mai bune nave ale flotei persane au fost scufundate şi au murit mii de soldaţi, printre care şi fratele regelui Xerxes I.

În momentul în care navele persane au încercat să se retragă, o escadră de treizeci de vase egeeane, ascunsă până atunci în Golful Ambelaki, a lovit din plin. Atacul escadrei de treizeci de galere a fost devastator. Panica a cuprins triremele persane îngrămădite. Fără îndurare, grecii şi-au aruncat adversarii în mare.

Pentru persani pierderile au fost enorme iar înfrângerea devastatoare. 

Majoritatea marinarilor persani au murit înecaţi, iar cei care au reuşit să înoate până pe ţărmul insulei Salamina au fost ucişi pe plajă de războinicii greci. Insula Psytaleia, ocupată de perşi, a fost atacată de Aristide şi hopliţii lui atenieni, întreaga garnizoană fiind masacrată. Pentru perşi înfrângerea s-a transformat într-un dezastru.

În curând panica a cuprins întreaga armată persană iar pierderile enorme au transformat această înfrângere într-un dezastru pentru regele Xerxes I, rege care nu fusese niciodată învins până atunci. Zguduit de victoria grecilor, Xerxes i-a lăsat comanda trupelor persane lui Mardonius şi s-a întors spre Asia.

Victoria grecilor la Salamina a pus capăt dominaţiei navale a perşilor asupra bazinului Mării Egee. Aceştia nu au mai putut niciodată să ameninţe independenţa grecilor. Considerată a fi una dintre cele mai mari bătălii navale ale antichităţii, lupta de la Salamina a însemnat un moment crucial în istoria antichităţii, deoarece victoria grecilor a pus capăt celei de-a treia încercări persane de a cuceri lumea greacă şi mediteraneeană.

La Salamina a luptat şi Eschil, care a înregistrat şi transmis peste veacuri teroarea şi triumful acelei zile în tragedia „Perşii”. Retragerea lui Xerxes de la Salamina a fost însoţită de o serie de dezastre. Bolile şi foametea au rărit şi mai mult rândurile soldaţilor persani, iar vântul a avariat atât de mult podul de vase, încât armata a trebuit să aştepte întoarcerea a ceea ce mai rămăsese din flotă pentru a trece Hellespontul. Armata rămasă sub conducerea lui Mardonius a fost zdrobită în anul următor în bătălia de la Plateea de o armată a grecilor. În acelaşi an, o altă flotă grecească, alcătuită din 250 de nave, a învins o flotă persană din 300 de nave în bătălia de la Mycale. Fără flotă, armata persană nu a mai putut fi alimentată cu provizii. Mai mult, grecii dominau Marea Egee, navele lor putând să se deplaseze nestingherite spre nord pentru a distruge podul de vase peste Hellespont, singurul loc prin care asiaticii se puteau retrage.

„O strălucită victorie asupra unui inamic mult mai puternic”

„Regele Xerxe era sigur de izbândă. El porunci să fie imediat închise ieşirile din strâmtoarea Salamina, pentru ca nici o corabie grecească să nu se poată strecura. Între timp, Aristide, întorcându-se din exil, trecu în taină, pe lângă corăbiile persane, în tabăra elenilor. El aduse ştirea că flota grecească este înconjurată de perşi, aşa încât vasele aliaţilor nu mai puteau să-i părăsească pe atenieni.

Mai trecu o zi, şi iată dimineaţa bătăliei de la Salamina. Elenii văzură din nou flota perşilor în formaţie de luptă. Departe, pe un deal, sub un baldachin aurit, pe un tron de aur, şedea Xerxe, înconjurat de alaiul său şi de o mulţime de scribi, gata să descrie marea izbândă a perşilor (...)

Pentru începerea bătăliei, Temistocle alese momentul când dinspre mare sufla un vânt răcoros. Vântul nu împiedica deloc corăbiile plate, cu bordurile joase, ale grecilor; vasele grele însă ale perşilor, cu pupa ridicată sus, erau pradă unui puternic tangaj.

Privirile tuturor elenilor erau îndreptate spre Temistocle. Fratele regelui Xerxe, încercatul comandant de flotă Ariamenes, aflat pe o corabie uriaşă a perşilor, îl zări pe Temistocle şi dădu ordin să se tragă în el cu săgeţile şi cu suliţele. Atunci corabia atenienilor, care plutea alături de trirema lui Temistocle, lovi cu prora în trirema lui Ariamenes. Corăbiile adversarilor au intrat una în alta. Ariamenes, în fruntea ostaşilor săi, încercă să ajungă pe corabia ateniană. Se încinse o înverşunată luptă corp la corp.

Atenienii s-au bătut vitejeşte şi comandantul flotei persane căzu mort. Perşii atacanţi au fost zdrobiţi şi corpurile lor aruncate în mare. Moartea comandantului a dezorganizat rândurile perşilor şi i-a făcut să-şi piardă curajul. Grecii însă s-au însufleţit şi au luptat cu o dârzenie deosebită, înţelegând că nu le rămăsese altceva decât să învingă sau să moară.

Atenianul Licomedes fu cel dintâi care captură o corabie inamică, apoi atenienii au capturat şi au scufundat o mulţime de vase persane. Perşii au luptat vitejeşte, dar uriaşele lor corăbii nu puteau să reziste navelor sprintene ale elenilor, care-i atacau din ambele părţi.

Lupta dură toată ziua. Spre seară, flota persană nu mai putu rezista şi dădu bir cu fugiţii. Astfel au repurtat elenii la Salamina o strălucită victorie asupra unui inamic mult mai puternic.”