BATALIA de la Pharsalos

* In anul 48 i.Hr., Cezar a obtinut victoria de la Pharsalos, in fata trupelor mult mai numeroase ale lui Pompei. Se deschidea astfel drumul spre dictatura si spre instaurarea imperiului. Republica romana si-a trait sfarsitul in umbra lui Cezar. In vreme ce Caius Iulius Cezar cucerea Galia, Pompei si-a chemat legiunile sub arme, aparent pentru a continua cucerirea Spaniei. Daca planurile lui Cezar ar fi reusit, Pompei ar fi alipit Imperiului roman Spania, in vreme ce Crassus i-ar fi adaugat Armenia si Partia. Fiecare dintre cei trei generali romani care alcatuiau triumviratul trebuia sa adauge imperiului noi teritorii. Dar, in loc sa-si trimita legiunile in Spania, Pompei le-a pastrat in Italia, cu exceptia unei singure legiuni pe care i-a trimis-o lui Cezar in momentul critic al revoltei galilor. In anul 54 i.Hr., cea mai puternica legatura care-l unea pe Cezar cu Pompei s-a rupt prin moartea Iuliei, sotia lui Pompei si fiica lui Cezar. Ales consul, Cezar trebuie sa mearga impotriva helvetilor, pe care-i infrange in anul 58 (in acelasi an el invinge un trib german condus de Ariovistus), iar in 57 cucereste Belgia. In anul 56, Imperiul roman este impartit, pentru cinci ani, intre Cezar, care primeste Galia, Pompei – cele doua provincii spaniole, si Crassus – Siria. Crassus, batran si exilat, visa sa ocupe regatul part, Bactria si India si sa ajunga la, ceea ce se considera atunci, capatul lumii. In anul 53, Crassus intra in campanie, traverseaza Tigrul, este incercuit de Surenas la Carrhae si armata lui este distrusa. Din 40000 de oameni cati avea, 20000 au fost ucisi iar 10000 facuti prizonieri. Acesta este cel mai mare dezastru suferit de Roma dupa Cannae. In anul 52, galii se rascoala. Cezar intreprinde o noua campanie in Galia, care se incheie cu asediul Alesiei si cu capturarea lui Vercingetorix, seful rascoalei. Disparitia lui Crassus punea problema delicata a impartirii puterii intre Cezar si Pompei. Cezar avea o pozitie strategica avantajoasa, pentru ca, prin stapanirea Galiei, se afla intre Italia si Spania stapanita de Pompei. Dupa moarte lui Crassus, influenta lui Pompei creste prin aceea ca o parte din legiunile aflate in rasarit ii erau devotate. Dezastrul lui Crassus si al armatei sale in Partia a provocat in anul urmator o noua deplasare a fortelor. Din acel moment, Pompei s-a aliat cu conservatorii romani. Drumul spre puterea absoluta ii era blocat de un singur obstacol: ambitia lui Cezar. Intre cei doi generali romani razboiul civil devenise inevitabil. In 49 i.Hr., Cezar a trecut Rubiconul in fruntea unei legiuni, dupa mai multe provocari din partea lui Pompei. In aparenta, era o nebunie, intrucat celelalte noua legiuni ale sale au ramas undeva in Galia, avand nevoie de saptamani intregi pentru a i se alatura, in vreme ce Pompei dispunea de saizeci de mii de oameni, care formau zece legiuni complete. Cezar a alcatuit trei legiuni suplimentare din prizonieri, voluntari si recruti, inrolati din randul populatiei italice. Cetatile din peninsula i-au deschis portile si „il salutau ca pe un zeu”, dupa cum spunea Cicero. Cu toate ca avea o armata mult mai numeroasa, Pompei s-a retras din Roma, lasand capiatala in mainile lui Cezar. Acesta a intrat in Roma fara a intampina vreo rezistenta. Cezar si-a lasat legiunile in targurile din apropierea Romei, a proclamat amnistia generala si a restaurat ordinea sociala si administratia municipala. Apoi s-a alaturat soldatilor sai si s-a pregatit sa infrunte cele trei armate pe care partizanii lui Pompei le-au organizat in Grecia, Africa si Spania. Confruntarile decisive dintre Cezar si Pompei s-au dat in Grecia. Pentru a traversa Adriatica, Cezar dispunea de doar douasprezece vase. Acestea nu puteau transporta mai mult de o treime din cei saizeci de mii de oameni de care dispunea Cezar. In ciuda acestor dificultati, Cezar a ridicat panzele si a ajuns in Epir in fruntea a douazeci de mii de oameni. La Dyrrachium (Durazzo), legiunile lui Cezar au fost invinse de cele ale lui Pompei, de doua ori mai numeroase. Pompei a crezut ca soarta razboiului a fost decisa si a cedat insistentelor statului sau major care considera ca e necesara o noua batalie, in care Cezar sa fie distrus definitiv. Batalia decisiva s-a dat la Pharsalos. Pompei dispunea de 48.000 de infanteristi si 7.000 de calareti, in timp ce infanteria lui Cezar numara 22.000 de oameni, iar cavaleria 1.000. Pompei si-a asezat armata cu aripa dreapta sprijinindu-se pe raul Enipeus, sub comanda lui Lentulus, centrul sub comanda lui Scipio si aripa stanga sub comanda lui Ahenobarbus. Tot in stanga au fost asezati calaretii, alaturi de arcasi si prastiasi, aflati sub comanda lui Labienus. Superior numericeste, Pompei considera firesc sa infranga cavaleria inamica si sa atace flancul si spatele armatei lui Cezar. Se astepta sa obtina o victorie comoda. Liniile lui Pompei stau imobile. Cezar, care se astepta sa fie atacat, avanseaza primele doua linii, le opreste la jumatatea distantei care depasea cele doua armate si, vazand ca adversarul nu se clinteste porneste el, primul la atac. Abia acum sarjeaza calarimea lui Pompei. Calaretii lui Cezar se retrag in ordine, cele sase cohorte de elita ataca in flanc, din fata si cavaleria lui Pompei este imprastiata. Arcasii si prastierii sunt masacrati. Intre timp cele doua infanterii angajasera lupta pe tot frontul. Pompei comite greseala si angajeaza toata pedestrimea. Soldatii lui Cezar, mai bine antrenati, mai rezistenti, se lupta de la egal la egal cu un adversar mai numeros si cand oboseala cuprinde amandoua tabere, Cezar arunca in lupta linia a treia, pe care o pastrase in rezerva. Din flanc ataca si cele sase cohorte care participasera initial la respingerea cavaleriei adverse. Centrul ostii lui Pompei cedeaza si lupta este pierduta. Cu mult mai inainte Pompei fugise in tabara. Cezar, neobosit, isi indeamna oamenii sa-i urmareasca pe fugari, sa-i incercuiasca pe altii; el pierde 200 de oameni, adversarul 15.000 de morti si raniti, restul cazand prizonieri sau supunandu-se invingatorului. Pompei se suie pe o corabie si fuge in Egipt, Cezar il urmareste, dar Pompei este asasinat de egipteni. Inainte de Pharsalos O prima si cea mai mare greseala. Pompei si senatul trebuiau sa-si concentreze fortele la Roma, nu in sudul Italiei. La Corfinium, Pompei lasa o parte din trupe pentru a-l opri pe Cezar. Acesta inainteaza rapid spre sud si intercepteaza drumul dintre Corfinium si Capua, izoland trupele lasate la Corfinium. Pompei, in loc sa vina in ajutorul Corfiniumului, se refugiaza cu senatul in portul intarit de la Brindisium. Corfinium se preda si Cezar isi poate continua drumul spre sud, impotriva lui Pompei. Aceasta actiune a fost criticata. Cezar adopta varianta marsului de apropiere, direct, dezvaluind in felul acesta obiectivul urmarit de el: o lupta decisiva. In prima parte a actiunii sale, o asemenea alternativa era de dorit. Dupa ocuparea Romei si a Corfinium-ului, era de preferat apropierea de adversar prin marsuri indirecte. In felul acesta i-ar fi abatut atentia si l-ar fi putut surprinde intr-o pozitie critica, terminand luptele cu Pompei intr-o singura campanie. Se poate ca, datorita firii impetuoase, Cezar sa fi ratat o asemenea alternativa, dar in calculul sau se poate sa fi intrat elemente necunoscute noua. In fata ofensivei lui Cezar, Pompei si senatul trec Adriatica in Grecia. Cezar revine la Roma, il numeste pe Marc Antoniu comandantul trupelor din Ialia, trimite o legiune in Sicilia, alta in Sardinia pentru a asigura aprovizionarea Italiei, langa Marsilia legiunile din Galia. Primul obiectiv militar: cucerirea Spaniei. Aici se afla temeiul puterii militare a lui Pompei. Daca se angaja in urmarirea adversarului in Grecia, legiunile din Spania puteau veni pe mare fie in Italia, fie in Grecia. Plecand in Spania, Cezar rezuma lapidar strategia lui: „Ma duc sa lupt cu o armata fara general, pentru a reveni ca sa lupt cu un general fara armata". El miza pe activitatea dusmanului sau. Calculele sale nu l-au inselat. In Spania, unde comandau Afranius si Varron, doi locotenenti ai lui Pompei, reuseste sa castige campania prin manevre care duc la izolarea adversarului si imposibilitatea acestuia de a se aproviziona. Afranius capituleaza. Succesul lui Cezar se implica prin caracterul razboiului pe care il duce. Cum aprecia Napoleon: ca sa anihileze o armata egala cu a sa, este un rezultat care nu poate fi obtinut decat in razboaiele civile. Varron, cel de-al doilea locotenent a lui Pompei in Spania, se supune lui Cezar, pentru ca locuitorii si legiunile lui doreau acest lucru. Cezar lasa patru legiuni in Spania, revine in sudul Galiei, asediaza Marsilia si o supune. Prin supunerea Spaniei, Cezar avea spatele acoperit si libertatea sa porneasca impotriva lui Pompei care se afla la Dyrrachium. Acesta reuseste sa stranga noua legiuni (36.000 de oameni) – alte doua legiuni veneau in sprijinul sau din Siria - ,7.000 de calareti, 3.000 de arcasi si 1.200 prastieri. Pentru a-l ataca pe Pompei, Cezar avea doua posibilitati: sa porneasca pe uscat sau pe mare. Drumul pe uscat ii oferea avantajul ca se putea deplasa cu toate fortele in siguranta. Pe mare, flota lui Cezar era inferioara numeric, nu putea transporta decat jumatate din trupele sale. Cezar, in ciuda dezavantajelor, se hotaraste sa traverseze Adriatica. 4 ianuarie, anul 48 i.e.n. Cezar trece jumatate din armata lui (20.000 pedestrasi si 600 de calareti fara provizii) si trimite flota sa-l aduca pe Marc Antoniu cu restul. Pompei nu-si imagina o actiune atat de indrazneata. Revine la Dyrrachium cu cea mai mare parte a trupelor, dar nu-l ataca pe Cezar, cu toata superioritatea numerica a trupelor sale. Intre timp, o parte din flota lui Cezar este distrusa; Marc Antoniu reuseste totusi sa se imbarce si sa-i aduca lui Cezar legiunile ramase in Italia. Pompei, lent, nu poate impiedica jonctiunea dintre cele doua armate. Cezar incearca sa-l incercuiasca pe adversarul sau cu valuri de pamant; actiune dificila, pentru ca oastea acestuia era mai numeroasa si ocupa un spatiu prea mare pentru a putea fi izolata complet de mare sau de restul tarii. Labienus a condus cavaleria lui Pompei impotriva armatelor lui Cezar situate in aripa dreapta si, foarte repede, si-a pus dusmanul pe fuga. Totusi, proaspat infiintatele escadroane ale lui Pompei si-au pierdut directia si au devenit o mare masa de soldati. Linia a patra a armatei lui Cezar a avansat dintr-o data din urma armatei principale, buimacind cavaleria si impingand-o din spate. Disciplinata armata a lui Cezar s-au oprit din reorganizare cand au realizat ca trupele pompeiene nu avanseaza in directia lor, iar ei incepusera atacul prea devreme. Cum Cezar a incredintat asaltul principal liniei a treia, iar linia a patra a armatei constituia o amenintare serioasa pe flancul din stanga ale armatei lui Pompei, aceasta din urma a cedat. Ioan BOTIS