Batalia de la Lepanto

* Dupa cum afirma Fernand Braudel, „Lepanto este cel mai rasunator dintre evenimentele militare ale secolului al XVI-lea din lumea mediteraneana. Dar aceasta imensa victorie a tehnicii si curajului isi ocupa cu dificultate locul in perspectivele obisnuite ale istoriei.” 7 octombrie 1571 a insemnat o victorie fara glorie si fara urmari majore a crestinatatii asupra lumii islamice. Nu se poate spune despre batalia de la Lepanto ca ar fi pe linia evenimentelor care au precedat-o. Don Juan de Austria a fortat, singur, destinul. Dar a explica totul prin acest fapt nu este rezonabil. In a doua jumatate a secolului al XVI-lea, Imperiul otoman devenise deja o mare putere ce controla Balcanii,Orientul Mijlociu, zona Marii Negre si estul Mediteranei. In 1570, insula Cipru a fost cucerita de turci, pozitia strategica a acesteia fiind considerata esentiala pentru viitoarea expansiune otomana. Dupa un asediu de 46 de zile, Nicosia, capitala Ciprului, a fost nevoita sa capituleze. Forturile venetiene au capitulat, ingozite de ferocitatea cu care turcii au pradat Nicosia. Doar Famagusta a incercat sa reziste, dar a fost si ea cucerita dupa 74 de zile de asediu. Ofiterii venetieni au fost decapitati, guvernatorul Bragadino a fost jupuit de viu, iar pielea i-a fost umpluta cu paie si purtata in parada pe tarmurile Anatoliei, pana la Istanbul. Liga crestina si-a propus lupta in comun impotriva turcilor, alianta fiind incheiata la 20 mai 1571, intre Papalitate, Spania, Venetia, Genova, Toscana, Parma, ducatul de Urbino si ordinul Cavalerilor de Malta. Scopul Ligii a fost acela de a duce razboiul impotriva otomanilor si musulmanilor din Africa de Nord si de a recuceri Ciprul si Tara Sfanta. Semnatarii erau de acord sa echipeze 200 de galere, 100 de alte vase, 50.000 de infanteristi si o cavalerie usoara compusa din 4.500 de oameni impreuna cu armele si proviziile necesare. Dupa disputele din timpul verii, avand in vedere suspiciunile reciproce ale viitorilor aliati, interesele lor deosebite, neintelegerile dintre ei, pentru a nu spune ostilitatea, faptul ca unirea s-a putut incheia apare extraordinar. Flota crestina a fost pusa sub comanda lui Don Juan de Austria, fratele vitreg al regelui Filip al II-lea al Spaniei. La sosirea lui Don Juan de Austria la Messina, locul de adunare a flotei crestine, moralul aliatilor era destul de scazut, galerele adunate nu se aflau in perfecta stare de mars. Sosirea, insa, a galerelor lui Don Juan, cu o tinuta admirabila, a facut o mare impresie. In plus, intalnirea printului cu subordonatii sai imediati, Veniero si Colonna, a fost excelenta. Don Juan stia sa fie fermecator la primul contact. Seducatorul si-a desfasurat toate farmecele, caci de acest prim contact depindea poate soarta intregii expeditii la care tinea cu atata pasiune. A stiut sa actioneze si sa faca dintr-o armata navala disparata un tot omogen. Vazand galerele venetiene lipsite de soldati, el a dispus imbarcarea pe ele a 4.000 de soldati atat spanioli, cat si italieni, cu totii in slujba Regelui Catolic. Era, in sine, un mare succes. Dintr-o data, galerele flotei deveneau identice, substituibile unele, altora. La Messina, aliatii au primit vestea ca fortele navale otomane au ajuns la Lepanto, un oras-port din partea de nord a golfului Patras. Desi unii comandanti otomani ar fi preferat o tactica defensiva, amiralul Ali Pasa, un comandant de forte terestre fara nici o experienta in razboaiele navale, a ordonat atacarea flotei crestine. Cele doua flote s-au confruntat pe 7 octombrie 1571, in golful Patras. O cifra estimativa a soldatilor si tunurilor angajte in batalie arata ca Liga Sfanta detinea o oarecare superioritate: aproximativ 62.000 de luptatori fata de 58.000 de soldati turci, 1334 de tunuri fata de 741 de guri de foc de pe vasele turcesti. Celor 230 de nave turcesti li se opuneau 208 vase crestine, sprijinite de 6 galere mari, acestea din urma greu manevrabile, dar reprezentand adevarate fortarete plutitoare. Batalia a inceput inainte de 11 dimineata, cu un atac al galerelor otomane din apropierea uscatului. Venetienii au pierdut in aceasta faza a bataliei mai multe galere, iar amiralul Agostino Barbarigo a fost ranit mortal. Un contraatac al vaselor conduse de Don Alvaro de Bazan a transformat, dupa doua ore de inclestare, infrangerea intr-o victorie. Intre timp, intre centrul crestin si cel otoman s-a iscat o lupta inversunata la care au participat si cele doua nave amiral, Real a lui Don Juan si Sultana lui Ali Pasa. Cu toate ca galerele otomane au patruns printre galioanele crestine si oamenii lui Ali Pasa au urcat la bordul navei Real, crestinii au reusit sa revina in forta si sa distruga centrul flotei turce. Ali Pasa a fost ucis si Sultana capturata. Cele mai multe vase otomane au fost scufundate sau capturate si aproape toti membrii echipajelor au fost masacrati fara mila. In flancul dinspre larg, Uluc Ali a rezistat o vreme navelor crestine conduse de Gian Andrea Doria, producandu-le serioase pagube. Dupa caderea centrului otoman, Uluc Ali si-a dat seama ca batalia era pierduta pentru otomani si a parasit locul bataliei cu circa 30 de galere. Victoria crestinilor a fost completa. Victoria crestinilor s-a datorat mai multor factori: excelentei infanterii spaniole, care a jucat un mare rol in aceasta batalie cvasi-terestra, focului deosebit de intens al galerelor venetiene si, fapt recunoscut si de invingatori, oboselii armatei navale turce. Triumful crestin a fost imens. Turcii au pierdut in lupta mai mult de 30.000 de oameni (morti si raniti) si 3.000 de prizonieri. De partea cealalta, crestinii au avut pierderi insumand 10 galere, 8.000 de morti si 21.000 de raniti. Dupa distrugerea fortei navale otomane, contemporanii au sarbatorit victoria crestinatatii asupra turcilor „pagani”, o serie de istorici sustinand ca aceasta batalie a fost semnul „declinului Imperiului otoman” si al „ascensiunii Occidentului”. Lepanto a salvat Venetia si posesiunile ei mediteraneene ramase, cea mai importanta fiind Creta si vestul Mediteranei din calea unor alte cuceriri otomane. A urmat o uimitoare serie de serbari in lumea crestina si un nu mai putin uimitor exces de proiecte care tinteau Africa de Nord, sfera traditionala de influenta spaniola, Egiptul si Siria, acele posesiuni indepartate de unde turcii scoteau cantitati enorme de argint, insula Rodos, Ciprul si Moreea. Cei mai fantezisti, papa si Don Juan de Austria, viseaza la eliberarea Palestinei si la cucerirea Constantinopolului. Pentru moment, se propune o campanie impotriva Tunisului, Levantului si Algerului. Doar Filip al II-lea nu a luat parte la asemenea fantezii. Regele Spaniei stia ca victoria de la Lepanto nu i-a facut pe crestini mai uniti si ca disensiunile din randurile aliatilor erau greu de depasit. Din punct de vedere militar, situatia nu parea atat de grava pentru otomani; in 1572, o forta navala complet reconstruita a iesit din Istanbul sub conducerea noului kapudan, Uluc Ali, dar echipajele pierdute in timpul bataliei de la Lepanto nu au putut fi inlocuite cu altele la fel de experimentate decat in cateva zeci de ani. In opozitie cu cei mai multi istorici, Fernand Braudel considera ca victoria crestina de la Lepanto a cantarit enorm, deoarece a barat drumul unui viitor care se arata sumbru pentru crestinatate: daca flota lui Don Juan ar fi fost distrusa, Neapole si Sicilia ar fi fost atacate de turci, iar algerienii ar fi incercat sa aprinda din nou incendiul Granadei sau l-ar fi dus la Valencia. „Cel mai mare rau dintre dezastre” „S-a considerat surprinzator, si Voltaire s-a distrat pe seama ei, ca neasteptata victorie a avut atat de putine urmari. Lepanto dateaza din 7 octombrie 1571. Peste un an, aliatii esueaza la Modon. In 1573, Venetia, epuizata, abandoneaza lupta. In 1574, turcii triumfa la La Goleta si la Tunis. Si astfel, toate visurile de cruciada sunt spulberate de vanturi potrivnice. Totusi, daca nu ne legam doar de evenimente, de acest strat superficial si stralucitor al istoriei, apar mii de realitati noi, care, fara zgomot, fara fanfare, ne conduc dincolo de Lepanto. Miracolul puterii turce este sfaramat. Pe galerele crestine s-a realizat o vasta operatiune de inlocuire a condamnatilor cu altii, luati din randurile prizonierilor turci. Iata-le pentru multi ani inzestrate cu un motor nou. In sfarsit, dupa anul 1580, enorma armada turca se disloca de la sine. Pacea pe mare, ce va duce pana in 1591, a reprezentat pentru ea cel mai mare rau dintre dezastre. Ea o va face sa putrezeasca in porturi.” – Fernand Braudel. O victorie fara urmari Victoria de la Lepanto a deschis pentru crestini cele mai mari sperante. Dar pe moment, ea nu a avut consecinte strategice. Flota aliata nu si-a urmarit inamicul in deruta din pricina pierderilor sale, a timpului neprielnic care a fost, poate, salvatorul Imperiului Otoman. Don Juan de Austria a fost ispitit sa conduca o expeditie imediata in Dardanele, ceea ce i-ar fi permis sa blocheze stramtoarea. Dar proviziile si oamenii ii lipseau si Filip al II-lea a dat ordinul ca galerele sa fie duse la iernat intr-un port din Italia. In aceste conditii, lui Don Juan ii lipseau materialele si oamenii necesari unor operatiuni de asediu, aventurarea intr-o expeditie de amploare devenind imposibila. Pontificalii si venetienii care au vrut sa-si piarda vremea sub zidurile catorva orase de o importanta secundara in zona Adriaticii nu s-au ales nici cu glorie, nici cu profit. Asupra celor de mai sus, intr-o unitate impresionanta, istoricii conchid: mult zgomot, eventual glorie, dar pentru nimic. Ioan BOTIS