Batalia de la Lechfeld

* Batalia de la Lechfeld a fost una dintre cele mai importante batalii din evul mediu european, comparabila, ca insemnatate, cu batalia de la Poitiers, care a oprit invazia araba spre centrul Europei. Desfasurata la 10 august 955, batalia de la Lechfeld s-a soldat cu victoria armatelor germane, in fruntea carora se afla Otto cel Mare, asupra maghiarilor condusi de Bulcsu, Lehel si Sur. Pentru a nu periclita unitatea fragila a regatului german, Henric I Pasararul a reusit, cu putina vreme inainte de moartea sa, sa impuna mai marilor regatului numirea ca succesor a fiului sau Otto. Acesta a preluat coroana in anul 936, intr-o festivitate desfasurata la 7 august in vechea resedinta imperiala a lui Carol cel mare de la Aachen. Printul saxon Otto a aparut imbracat in port francon in atriumul Domului imperial, unde a fost recunoscut ca rege de mai marii Germaniei. Dupa ce a fost uns, dupa traditia carolingiana din vremea lui Pepin cel Scund, cu ulei sfant, Otto s-a asezat pe celebrul tron al lui Carol cel Mare din tribuna domului, purtand insemnele puterii regale, coroana, spada si sceptrul. In primii ani de domnie, Otto a trebuit sa faca fata pretentiilor la tron a doi dintre fratii sai. Un frate mai in varsta a fost ucis in 938, iar Henric a fost adus la ascultare in 941. In planul politicii externe, Otto a reusit cu greu sa opreasca in vest trupele franceze si sa pastreze Lutharingia. Dupa depasirea acestor probleme de inceput ale domniei, Otto a inceput sa reformeze administratia regatului. Noile functii ducale au fost atribuite doar rudelor apropiate, iar in vechile ducate domeniile ducale au fost scoase de sub administratia ducilor si date in grija unor conti palatini ce aveau si rolul de controlori ai activitatii ducale. Cu toata aceasta abila politica, au existat si disfunctionalitati, asa cum s-a intamplat in anul 953, cand chiar printul mostenitor, Liudorf, impus ca duce in Suabia, s-a revoltat si i-a chemat in ajutor pe maghiari impotriva propriului tata. Raspandirea acestei vesti si imaginea inca vie a invaziilor maghiare din vremea lui Konrad si Henric I, au facut ca toate fortele sa se coalizeze in jurul regelui si impotriva printului mostenitor, obligat sa se supuna in anul 954. Impacare dintre rege si print nu i-a impiedicat insa pe maghiari sa incerce din nou o invazie in Germania, in anul 955, considerand ca problemele interne ale germanilor le-ar fi favorabile. La vestea ca maghiarii au intrat in teritoriile germane, sub comanda lui Otto s-a strans o oaste cu unitati venite din toate provinciile regatului. Pe baza cronicilor latino-occidentale si latino-maghiare, la care se adauga descoperirile arheologice, s-au putut reconstitui, intr-o oarecare masura, atacurile maghiarilor spre vestul Europei. Intre 899 si 955, s-au desfasurat treizeci si trei de atacuri maghiare in Germania si Italia, urmate de alte incursiuni care au ajuns pana pe teritoriul Frantei de azi. Marile campanii ale maghiarilor alternau, in teritoriile mai apropiate de cele locuite de ei, cu altele mai mici, dar mai frecvente, mentinand aceste regiuni intr-o permanenta alarma, justificandu-se astfel asertiunea cronicarilor ca incursiunile se repetau cu regularitate in toti anii. Locul in care s-a desfasurat inclestarea dintre germani si maghiari se afla situat la sud de Augsburg, in apropierea raului Lech. Pe malul acestuia si-a asezat tabara Otto, asteptand armata maghiara. In sprijinul suveranului german au sosit contingentele lui Henric I, ducele Bavariei, si Condra, ducele Franconiei. Oastea germana numara pana la 10.000 de oameni, in vreme ce maghiarii erau de cinci ori mai numerosi. Numarul celor porniti spre teritoriile germane a fost atat de impresionant pentru cronicarii epocii, incat unul dintre acestia scria ca „Multimea lor este atat de mare, incat se cred invincibili, numai daca pamantul nu se despica sub pasii lor sau cerul nu se prabuseste peste ei.” Avantajul lui Otto cel Mare a fost ca majoritatea trupelor sale era reprezentata de cavaleria grea, in vreme ce maghiarii aveau doar cavalerie usoara. Se pare ca entuziasmati de sosirea ajutoarelor din Bavaria si Franconia, cavalerii germani au trecut raul Lech printr-un vad si au atacat liniile maghiare aflate pe celalalt mal. Surprinsi initial de atacul germanilor, maghiarii s-au regrupat si, profitand de superioritatea lor numerica covarsitoare, au reusit sa-i respinga pe germani si sa-i urmareasca pana in tabara acestora. Se parea ca maghiarii vor obtine o victorie mai facila decat crezusera chiar ei, dar tentatia de a jefuit tabara germana i-a pierdut. Corpul de oaste insarcinat de Bulcsu sa atace armata germana din flanc a patruns in tabara adversa pe care au inceput sa o prade. Un puternic detasament de cavalerie grea trimis de Otto, profitand de faptul ca maghiarii descalecasera pentru a putea jefui tabara, a reusit sa distruga corpul de oaste al lui Bulcsu. Intreaga armata maghiara a fost cuprinsa de panica si toate eforturile disperate ale lui Bulcsu de a restabili ordinea in randurile oastei maghiare au fost zadarnice. Infrangerea germanilor s-a transformat intr-o mare victorie pentru acestia. Timp de cateva zile, cavaleria germana a urmarit resturile armatei maghiare, decimand-o. Urmariti de cavaleria germana pana in Panonia, doar cinci mii de maghiari au scapat cu viata din aceasta confruntare. Bolcsu a fost prins imediat dupa batalie si spanzurat. Otto a fost proclamat imparat de trupele sale chiar pe campul de lupta, printr-un ceremonial preluat din lumea romana: ridicarea pe scuturile soldatilor. Otto a fost sarbatorit si aclamat de trupele sale pe campul de lupta ca „Pater patriae” si salvator al crestinatatii, facand sa renasca din nou ideea unui „imperium cristianum” in Occidentul si centrul Europei. Peste cativa ani, papa avea sa-l incoroneze pe Otto cel Mare ca imparat al tuturor germanilor. In toamna anului 961, Otto cel Mare a trecut Alpii si intr-un adevarat mars triumfal a inaintat spre Roma, unde a fost incoronat ca imparat de papa Ioan al XII-lea. Dupa infrangerea germanilor de la Lechfeld, mai bine de doua secole, pana la marea invazie mongola din 1241, nici o alta invazie nu a mai tulburat linistea Europei centrale si de vest. Opriti in expansiunea lor spre apus, regii maghiari si-au concentrat eforturile in vederea extinderii teritoriilor stapanite de ei inspre est si sud, in dauna slavilor si romanilor, ajungand chiar sa atace teritorii aflate in stapanirea Imperiului bizantin. Pusi in situatia de a alege intre disparitia lor de pe harta politica a Europei sau acceptarea unei vieti sedentare si acceptarea crestinismului, maghiarii au ales a doua varianta, situatie care se impune in vremea lui Geza si mai ales a fiului acestuia, Stefan I. Otto cel Mare a stabilit granitele imperiului si a pus temelia Austriei de azi, ca o marca de aparare a imperiului impotriva unor eventuale noi atacuri venite din rasarit. Noua structura statala inaugurata de Otto cel Mare, Sfantul Imperiu Romano-German, va dainui pana in 1806, an in care, in urma campaniilor lui Napoleon Bonaparte, isi va inceta existenta ca entitate statala central-europeana. Inainte de Lechfeld Primul raid de prada al hoardelor maghiare a fost inregistrat in 899, atunci cand prada Lombardia si Venetia. In 908 sunt pradate Turingia si Saxa, dupa ce, in 906, teritoriile germane Bavaria si Saxa au fost devastate salbatic. In anii 911, 912, 913 si 915 maghiarii au pradat Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia si Saxa. In 913, au trecut Rinul si au pradat Lotharingia, iar in 917 au ajuns pana la Bale, pe care il jefuiesc, dupa care urmeaza incursiuni in Alsacia si Lorena. In 921 sunt pradate teritoriile italiene din jurul Bresciei; in 922 Pouille; in 924 intra in Saxa, de unde pornesc spre Italia si Burgundia. In drumul lor spre Lanquedoc, au incendiat Pavia, „patruzeci si patru de biserici”, dupa cum spune o cronica a timpului, au jefuit Piemontul, au trecut Ronul aparand in fata orasului Nimes. In 926 a venit din nou randul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei, Verdunul e incendiat si regiunea Ardenilor pustiita. In 933 maghiarii pornesc spre Saxa, unde, in fine, sunt invinsi in doua batalii de catre Henric I, tatal lui Otto cel Mare. In acelasi an sunt lovite de maghiari Burgundia si Italia, abia refacute dupa raidurile anterioare. In 937 calaretii maghiari se abat peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena, Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania si Venetia. In 943 Italia este parjolita pana in apropiere de Roma, si o incursiune maghiara ajunge pana la Wels si Traun. In 948-950 au avut loc mai multe incercari nereusite de a patrunde in Bavaria, condusa si aparata de Henric, fratele lui Otto cel Mare, care ii respinge si ii urmareste pana in Aquilea. Dupa acest insucces, ungurii patrund in Italia, Burgundia si Aquitania. In anul 954 maghiarii, ridicati in masa, intra in Franconia si traversand-o ajung la Rin si de aici in Lorena, Ardeni, Hainaut, Cambrai, Lyon, Reims, Chalons, Bourgogne si Lombardia. La jumatatea secolului al IX-lea, lumea crestina a fost ingrozita de acest popor al stepei, ce folosea o tactica de lupta bazata pe atacuri si retrageri surprinzatoare, inventivitate si o disciplina stricta. Otto cel Mare A fost fiul lui Henric I Pasararul, rege intre anii 919 si 936. Supranumit cel Mare, Otto I a fost rege al germanilor din anul 936, iar din 962 a fost imparat romano-german. Dinastia ottoniana, de origine saxona, din care facea parte si Otto, a condus statul german intre anii 919 si 1024. Numind membri ai familiei sau persoane de incredere ca duci si sprijinindu-se pe Biserica germana, care i-a permis sa numeasca episcopi, a reusit sa-si impuna controlul asupra functiilor importante in stat. Dintre ierarhii bisericesti si-a ales consilieri, dar a fost nevoit, in schimb, sa extinda privilegiile si imunitatile clerului. A actionat si impotriva tendintei de a fi impusa ereditatea functiilor din stat. Pe planul politicii externe, primul mare succes a fost cel din anul 955, cand i-a invins pe maghiari in batalia de la Lechfeld, oprind astfel incursiunile acestora spre vest. Din anii 951-952, s-a amestecat in Peninsula Italica, obligandu-l pe Berengar de Iureea, regele Italiei, sa-i recunoasca suzeranitatea. Avand drept model actiunea lui Carol cel Mare in Italia, unde acesta isi impusese autoritatea, si dorind si el sa-si exercite controlul asupra Papalitatii, Otto a intervenit din nou in Italia, inlaturand stapanirea lui Berengar, in anul 962. La data de 2 februarie 962, a primit coroana imperiala la Roma, din mana papei Ioan al XII-lea, punand bazele Imperiului Romano-German. El a respins titlul de imperator Romanorum pentru cel de imperator augustus, bula sa purtand titlul de restaurator al regatului francilor si a pastrat capitala statului sau la Aachen, acolo unde fusese si capitala imperiului lui Carol cel Mare. Ioan BOTIS