Bătălia de la Friedland

Actul final al campaniei napoleoniene din 1807 l-a constituit bătălia de la Friedland, azi Pravdinsk, urmată de pacea de la Tilsit. Spre diferenţă de Eylau, înfrângerea ruşilor la Friedland, în ziua de14 iunie 1807 a fost totală. Ruşii au pierdut optzeci de tunuri, treizeci de mii de oameni prizonieri sau ucişi, douăzeci şi cinci de generali ruşi ucişi, răniţi sau prinşi, garda rusă zdrobită. Francezii au pierdut şapte mii de oameni.

După bătălia de la Eylau, generalul Benningsen, comandantul trupelor ruseşti, a avut în subordine aproximativ 100.000 de oameni prost echipaţi, aproape flămânzi din cauza incuriilor serviciilor de intendenţă şi cu un serviciu sanitar practic inexistent. Totuşi, elanul acestei armate era intact.

Ţarul Alexandru, orbit de fanfaronada comandantului trupelor sale, Benningsen, era convins că armata rusă va nimici trupele imperiale franceze. El a şi început să prezică viitorul: ajutat de austrieci, îl va alunga pe Napoleon până la Rin şi la Alpi şi îl va zăvorî în spatele frontierelor naturale ale Franţei.

Benningsen construise la Heilsberg un puternic câmp întărit pentru a-i servi ca punct de sprijin pentru manevra pe care intenţiona s-o facă pe cele două maluri ale râului Alle. În timp ce prin simple demonstraţii încerca să imobilizeze corpurile lui Bernadotte, Davout şi Soult, cu grosul trupelor a căzut asupra lui Ney pentru a-l zdrobi, dar acesta s-a retras în cea mai perfectă ordine. Eşecul planului l-a determinat pe Benningsen să renunţe la ofensivă şi să se concentreze în jurul câmpului întărit. Napoleon a trecut la contraofensivă, înaintând pe trei coloane spre Heilsberg.

O avangardă puternică sub comanda lui Murat, susţinut de Soult, a angajat bătălia cu întreaga armată rusă, silind-o să intre în câmpul întărit. Benningsen a observat în flancul drept o manevră a lui Davout, care ameninţa să-l separe de Königsberg, a început retragerea urmărit de cavaleria uşoară, în timp ce grosul trupelor franceze se apropia de Königsberg pentru a le plasa între oraş şi armata rusă.

Trei soluţii i se ofereau lui Benningsen: să-l atace pe Napoleon, care în acel moment avea întreaga armată concentrată, să facă un mare ocol pentru a ajunge la Königsberg sau să se retragă. A optat pentru cea de a treia soluţie care era cea mai justă, însă un ordin al ţarului i-a cerut să salveze cu orice preţ Königsberg-ul. Pentru aceasta a trebuit să atace.

Podurile au fost aruncate în grabă peste Alle la Friedland şi toată armata a trecut de pe malul drept, pe cel stâng. Informat că mareşalul Lannes era izolat, ceea ce era exact, Benningsen s-a desfăşurat pentru a-l ataca, a-i cădea în spate, a-l izola de Napoleon şi a-şi deschide drumul spre Königsberg. Lannes, care nu avea decât 12.000 de oameni şi temeritatea care l-a făcut celebru, pentru a-i induce în eroare pe ruşi, nu s-a mulţumit să se apere, ci a trecut la atac.

Atacarea lui Lannes a fost greşeala pe care Benningsen a regretat-o toată viaţa: vrând să-şi nimicească adversarul, el şi-a trecut peste râu grosul forţelor şi s-a repezit spre Friedland. Benningsen nu şi-a putut închipui că împăratul era doar la câteva leghe depărtare şi că întreaga armată franceză se pregătea să se năpustească asupra lui, fără ca el să se poată trage îndărăt, altfel decât trecând pe podurile înguste ce uneau malurile râului Alle, foarte abrupte în acel loc. Pe lângă toate celelalte, căile ce duceau spre Friedland erau greu accesibile din cauza a două obstacole naturale: un eleşteu şi Mühlenbach – râul morii, un afluent al lui Alle – ale cărui meandre curgeau pe fundul unei adevărate râpe.

Benningsen nu şi-a dat seama de primejdie. El a continuat să se desfăşoare pe malul stâng, malul care a reprezentat pieirea lui. Şi-a frecat chiar mâinile de bucurie aflând de sosirea unui corp francez, cel al lui Oudinot.

Mult inferiori din punct de vedere numeric, trupele imperiale s-au bătut cu o energie feroce, sigure că-l vor vedea pe Napoleon sosind în fruntea a cincizeci de mii de oameni.

Informat de situaţia grea în care se găsea Lannes, Napoleon a alergat cu trei corpuri de armată şi garda imperială în ajutorul generalului său. Astfel, la 4 după-amiază, în ziua de 14 iunie 1807, a început bătălia de la Friedland.

Napoleon a radiat de bucurie la aflarea veştii că Benningsen a căzut în capcana pe care i-o pregătise şi că s-a plasat cu spatele la râu, un râu care nu putea fi trecut repede. De îndată ce a sosit într-un punct de unde putea vedea câmpul de luptă, Napoleon s-a urcat pe un platou, s-a instalat în fotoliul său, aşezat lângă o moară, şi a cerut să-i fie adusă lunetă de campanie cu ajutorul căreia a constatat că oraşul se afla în centrul dispozitivului inamic.

Forţele erau sensibil egale, însă dispozitivul lui Benningsen era defectuos şi comporta riscuri care nu-i puteau scăpa lui Napoleon. Frontul rusesc era paralel cu râul Alle, ceea ce reprezenta un mare pericol. În plus, el era despărţit în două de către prăpastia Mühlfloss, fapt care făcea imposibilă o legătură tactică între unităţi. Mareşalii lui Napoleon au considerat că ora era prea înaintată pentru ca toate corpurile să intre în linie şi au propus ca atacul să fie amânat pentru a doua zi. Napoleon a refuzat, susţinând că inamicul nu poate fi surprins de două ori în aceeaşi greşeală.

Planul imaginat de Napoleon a diferit faţă de cele practicate de el în mod obişnuit, prin aceea că a suprimat primul act al bătăliei care consta în imobilizarea inamicului printr-un atac frontal. El a conceput un atac brusc care să-l pună în stăpânirea podurilor de pe Alle, tăindu-i lui Benningsen orice posibilitate de retragere. Planul împăratului a fost să-i lase pe ruşi să se împotmolească şi mai mult pe malul stâng, trecând totodată pe malul drept, în bucla râului Alle, maximum de efectiv, pe podurile construite rapid de genişti în amonte. Imediat, potrivit manevrei clasice obişnuite, el urma să zdrobească centrul pentru a distruge apoi separat cele două aripi.

„Mergeţi fără să priviţi în jur; pătrundeţi în această masă compactă cu orice preţ, intraţi în Friedland, luaţi podurile şi nu vă preocupaţi de ceea ce se va putea petrece la dreapta, la stânga sau îndărătul vostru. Armata şi cu mine vom fi acolo şi vom veghea”, i-a spus Napoleon lui Ney.

La ora 5 după-amiaza, mareşalul Ney a pornit să cucerească Friedland cu un elan care l-a făcut pe Napoleon să spună: „Omul acesta este un leu!” Soldaţii ruşi nu şi-au dezminţit bravura, dar au plătit scump greşelile comandanţilor lor. Benningsen a încercat să restabilească situaţia tactică printr-un masiv atac îndreptat contra centrului francez, dar eroismul soldaţilor ruşi s-a lovit de acela al grenadierilor lui Oudinot şi Verdier, care n-a fost mai mic.

În flancul stâng, mareşalul Mortier, care stătuse în defensivă, a trecut la atac, susţinut de garda imperială. O baterie de 30 de tunuri a fost împinsă de colonelul Sénarmont până la o sută de metri de infanteria rusă, în rândurile căreia a făcut un carnagiu înspăimântător. Împăratul a observat cum ruşii nu au reuşit să vină de hac corpurilor lui Lannes, Oudinot şi Mortier, ba au săvârşit şi prostia de a trece necontenit noi rezerve pe celălalt mal al râului. Napoleon a continuat să-şi desfăşoare bătălia ca pe o partidă de şah.

În momentul în care Ney a intrat în Friedland, întreaga armată franceză a fost împinsă înainte. Ruşii au fost respinşi spre Alle. La 5 şi jumătate a fost declanşat atacul decisiv. Ney a ordonat înaintarea cu arma în mână, în timp ce tunurile inamice – plasate tot pe colinele de pe malul drept – au făcut să cadă asupra francezilor o ploaie de mitralii care, după va relata şeful de escadron Levasseur, „explodau deasupra capetelor noastre şi zdrăngăneau îngrozitor, lovind în puştile ridicate.” Fumul i-a orbit pe francezi, care s-au abătut mult spre dreapta. Cazacii au putut astfel pătrunde în intervalul creat. Levasseur a reuşit să restabilească situaţia.

În următoarele trei ore, artileria imperială a tras două mii şase sute de lovituri de tun, reducând la tăcere mai întâi bateriile ruseşti, apoi distrugând unul după altul careurile adversarului. A intrat apoi în luptă infanteria franceză, care a înaintat în pas de atac, trăgând în salve. Aceasta a fost lovitura de graţie pentru ruşi. Prin această acţiune, bătălia a fost decisă şi victoria obţinută de Napoleon a fost tot atât de completă ca şi cea de la Austerlitz şi Jena.

În timp ce garda imperială a rămas cu arma în mână, fără a primi ordin să intervină, masele inamice s-au descompus sub ochii încântaţi ai lui Napoleon. Mai înainte ca soarele să fi ajuns la orizont, a început fuga ruşilor în debandadă. Podurile de vase, prea înguste, au stingherit trecerea şi aşa învălmăşită a ruşilor. Mulţi ruşi s-au aruncat în râu pentru a ajunge mai repede pe malul celălalt; din cauza adâncimii apei, cei mai mulţi au murit înecaţi. Pe 19 iunie, cavaleria lui Murat a ajuns la frontiera Rusiei, vulturii imperiali ai Franţei fluturând de-a lungul Niemenului.

Spre diferenţă de Eylau, înfrângerea ruşilor la Friedland a fost totală. Ruşii au pierdut optzeci de tunuri, treizeci de mii de oameni prizonieri sau ucişi, douăzeci şi cinci de generali ruşi ucişi, răniţi sau prinşi, garda rusă zdrobită. Francezii au pierdut şapte mii de oameni. Benningsen a fost nevoit să recunoască înspăimântătoarea realitate şi masacrul reprezentat de bătălia de la Friedland pentru armata sa. Oricine s-a putut convinge de aceasta străbătând a doua zi după bătălie, împreună cu împăratul, câmpul de luptă acoperit de cadavre. Pe o căldură toridă, duhoarea era de nesuportat. Proiectul de a îngropa cadavrele a fost abandonat. Pentru că trebuia să se acţioneze repede, cadavrele de oameni şi de cai au fost târâte până la Alle şi aruncate în râu.

Victoria de la Friedland a răcorit capetele înfierbântate de la Petersburg, a produs o imensă decepţie în Austria şi în saloanele din foburgul Saint-Germaine, în schimb a provocat un entuziasm general în Franţa. Benningsen a cerut începerea negocierilor pentru „a se evita o urmărire periculoasă”. Generalul prinţ Lobanov, un plenipotenţiar al ţarului a sosit la Tilsit, unde Napoleon şi-a instalat cartierul imperial. Pe 24 iunie, pe un ponton ancorat în mijlocul fluviului Niemen, cei doi împăraţi s-au îmbrăţişat în uralele celor două armate îngrămădite pe ambele maluri.

Pe pluta plasată la mijlocul fluviului, pontonierioii au construit o căsuţă compusă dintr-un salon mare şi o anticameră. Totul a fost frumos mobilat şi împodobit cu ghirlande de flori şi cu verdeaţă. Ţarul Alexandru, în uniformă neagră cu manşete roşii, pantaloni albi, pălărie împodobită cu pene albe şi negre s-a îndreptat cu o barcă spre pluta pe care îl aştepta Napoleon. După o a doua întrevedere, a doua zi, s-a considerat că prelungirea discuţiilor pe un ponton plutitor este dificilă şi, ca atare, pentru a menaja susceptibilitatea lui Alexandru, s-a hotărât neutralizarea târguşorului Tilsit, unde urmau să rămână doar cei doi împăraţi, cu statele-majore şi gărzile lor.

A doua zi a fost semnată pacea de la Tilsit. Pentru ţar, condiţiile de pace au fost uimitor de favorabile. Alexandru a renunţat la posesiunile sale mediteraneene, la care împăratul ţinea foarte mult, căci dorea ca Mediterana să devină o mare exclusiv franceză. Ţarul recunoştea Confederaţia Rinului, regatele napoleonene şi aproba proiectata mutilare a Poloniei. Ţarul îşi lua angajamentul de a fi mediator între Franţa şi Anglia, cu obligaţia de a declara război Londrei şi de a aplica blocada continentală în cazul în care tratativele nu ar duce la nici un rezultat.