Batalia de la Campiile Catalaunice

* La 20 iunie 451, a avut loc batalia de pe Campiile Catalaunice sau batalia de la Chalons, in Franta de astazi, ultima mare batalie a antichitatii si una dintre cele mai sangeroase batalii din istorie. O co-alitie sub comanda generalului roman Flavius Aetius si a regelui vizigot Theodoric I a invins o armata condusa de regele hun Attila, marcand sfarsitul dominatiei militare hune in Europa. Iordanes ne spune ca Attila si-a dorit sa cucereasca Roma, dar sfetnicii si prietenii sai s-au opus unui asemenea plan. Argumentele lor nu tineau de factori militari sau politici. I se arata lui Attila ca Alaric, regele vizigotilor, dupa ce a cucerit „cetatea eterna”, a murit in imprejurari misterioase. Faima de altadata a Romei inspira o teama superstitioasa celor ce jinduiau s-o cucereasca. Pentru ca nici Attila nu se decisese care parte a fostului Imperiu roman urma sa fie atacata, dar si pentru a-i descumpani pe adversarii sai, Attila a trimis celor doi imparati soli care aveau de spus doar atat: „Attila, stapanul meu si al tau, porunceste sa-i pregatesti fara intarziere un palat in care sa fie primit”. Pana la urma, hunii au pornit impotriva Galiei. Hotararea aceasta s-a datorat in mare parte dispretului pe care Attila il avea pentru Imperiul roman de rasarit. In doua randuri, hoardele sale devastasera partea europeana a Imperiului fara ca aceste actiuni sa poata fi stanjenite de romani si tot in atatea randuri fusese jefuit de tot ceea ce se putea cara la nord de Dunare. In aceste conditii, sub raportul prazii, Imperiul de rasarit nu mai reprezenta in ochii regelui hun o valoare prea mare. In schimb, era de nadajduit ca Imperiul de apus avea inca bogatii care sa justifice o campanie de mari proportii. Pe langa perspectiva prazii, decizia lui Attila a fost influentata si de faptul ca Genzeric, regele vandalilor, i-a trimis mari daruri lui Attila ca sa porneasca impotriva vizigotilor lui Theodoric, aliati ai romanilor. In acelasi timp, Attila a fost solicitat sa invadeze Galia si de unul dintre fiii regelui franc Clodion, aflat in conflict cu un alt fiu al lui Clodion, acesta din urma fiind sprijinit de romani. In momentul in care regele hun a decis sa atace Imperiul roman de apus, stafetele sale au pornit in toate directiile ca sa cheme sub ordinele regelui pe calaretii huni care se aflau raspanditi de la Volga pana la Dunarea de mijloc. Popoarele de germani care se aflau sub stapanirea lui i-au pus la dispozitie contingentele pe care le datorau, asa cum au facut-o si alte triburi „scitice”, al caror nume cronicarii nu-l mentioneaza. Traversand Europa, pe malurile Rinului se prezenta o armata formidabila, cum nu mai fusese alta pana atunci, sub comanda unuia dintre cei mai straluciti strategi pe care i-a cunoscut istoria. Dincolo de fluviu, un om de geniu, Aetius, incerca sa adune sub stindardele deasupra carora acvila romana isi intindea aripile ocrotitoare, ramasitele legiunilor romane din Galia si pe „barbarii” pe care-i silise sa accepte calitatea de federati. Intre generalul roman Aetius si huni au existat la un moment dat relatii bune. Din cauza intrigilor de la curte, Aetius s-a refugiat pe langa unchii lui Attila si se pare ca, in timpul petrecut in Pannonia, s-au stabilit intre el si Attila relatii de prietenie. Dupa ce Aetius a fost reprimit si incarcat de onoruri la curtea imperiala romana, fiul sau, Carpilio, a fost trimis la curtea lui Attila. Regele hun a cautat sa traga foloase din legaturile de prietenie care existasera intre el si Aetius. Pentru a adormi vigilenta gene-ralului roman, Attila a trimis la curtea imperiala si lui Aetius oameni care sa-i asigure ca regele hun nu intentioneaza sa rupa tratatele de pace dintre huni si Imperiu, scopul campaniei organizate de el fiind pedepsirea vizigotilor. In acelasi timp ii trimitea scrisori lui Theodoric ca sa rupa alianta cu romanii cu care, de altfel, se batuse in atatea randuri si sa treaca de partea lui. In legatura cu tratativele lui Attila de a-i dezbina pe viitorii sai adversari, Iordanes remarca: „acest om viclean arunca in lupta minciuna, mai inainte de a folosi armele”. De unde se vede ca divide et impera nu era un atribut exclusiv al politicii romane. Aetius, generalul care reusise sa salveze Imperiul din situatii care pareau fara iesire, era prea versat in treburile militare si politice ca sa nu suspecteze asigurarile si vorbele frumoase pe care i le trimitea fostul sau prieten. De aceea, prima lui grija a fost aceea de a-si asigura ajutorul vizigotilor. O solie a fost trimisa lui Theodoric. I se arata regelui vizigot ca prudenta insasi trebuie sa-i ghideze pasii in tabara romana pentru a lupta impotriva aceluia care vrea sa supuna intreaga lume. Regele vizigot, intuind pericolul care pandea nu numai Imperiul, dar si soarta lui si a propriului sau popor, a promis ajutorul sau lui Aetius. Pe langa romani si vizigoti, Aetius a reusit sa angajeze ca auxiliari pe francii ripuari, pe burgunzi, pe sarmati, alani, armo-ricani, saxoni, ibrioni si pe litieni. Era o armata impunatoare ca numar si eterogena din punct de vedere etnic. Unitatea ei o realiza un om si un simbol politic: Aetius si Imperiul roman. Lupta a inceput cu furie de ambele parti. Iordanes, luandu-se dupa Cassiodor, care avusese prilejul sa discute cu unii dintre supravietuitorii acestei mari inclestari, ne spune ca batalia a fost „teribila, complexa, indarjita, cum nu s-a mai vazut nicaieri, niciodata”. Se spune ca un mic parau care curgea prin campie s-a umflat de sangele celor cazuti in lupta, incat „ranitii, pe care o sete arzatoare ii aduce pe malul sau, au gasit apa amestecata cu cadavrele oamenilor si s-au vazut siliti de nevoie sa-si ude buzele in sangele celor raniti”. Toti adversarii se lupta cu o furie salbatica. Aetius simte ca soarta Apusului se afla in mainile sale. Soldatii latini si franci, ingroziti de uratenia si cruzimea dusmanilor lor, au luptat ca niste oameni care nu mai asteptau sa se intoarca acasa. Nu au existat raniti sau prizonieri, doar morti. Lupta corp la corp nu a fost in avantajul hunilor. Sagetile de os se sfaramau de platose, securile de piatra se stirbeau de casti, lanturile de prins nu se puteau intrebuinta, lancile lungi nu serveau la nimic. Attila si-a condus trupele impotriva centrului oastei lui Aetius pe care a reusit sa-l strapunga, dupa care s-a abatut asupra aripii drepte, formata din vizigoti. Oastea vizi-gota a reusit sa sustina lupta pana la caderea serii, insa cu pretul vietii lui Theodoric. Unii spun ca regele vizigot a cazut de pe cal si a murit sub copitele cailor propriilor sai oameni. Altii, insa, afirma ca Theodoric a fost ucis cu lancea de ostrogotul Andax. In restul campului de batalie, lupta a fost cumplita, degenerand intr-o incaierare apriga in care sefii n-au reusit sa schiteze nici o manevra care sa demonstreze macar o umbra de autoritate. La caderea noptii, hunii s-au retras in tabara lor ce era inconjurata de care. Haosul fusese atat de mare, incat Aetius, ratacind printre huni si aliatii acestora, a reusit cu greu sa-i gaseasca pe vizigoti. La dapostul intunericului, cei doi conducatori de oaste au facut bilantul unei lupte in care pierde-rile de o parte si de alta erau foarte mari. Iordanes vorbeste de 162.000 de morti de ambele parti, iar alte izvoare mentioneaza cifra fantastica de 300.000 de morti. Este evident ca cifrele sunt exagerate. Ele sugereaza cel mai mult pierderile importante pe care le-au suferit cele doua armate. Din pricina acestor pierderi, in ziua urmatoare, Attila si Aetius nu au indraznit sa atace. Hunii si romanii, impreuna cu aliatii lor, au ramas fiecare in taberele lor. Din pacate, batalia si sfarsitul ei nu sunt relatate decat de Iordanes, care ii socoteste invingatori pe romani si pe vizigoti si se indigneaza atunci cand Attila considera ca victoria ii apartine. Faptul ca, dupa incetarea luptei, hunii s-au retras in tabara intarita a fost interpretat de Iordanes ca o de-zertare de pe campul de lupta, ceea ce este inexact. Tot el recunoaste insa ca a doua zi hunii erau pregatiti de lupta si nu pareau deloc timorati de cele ce se petrecusera cu o zi inainte. Potrivit afirmatiilor lui Iordanes, Aetius, in mod deliberat, n-a dorit ca lupta impotriva hunilor sa continue. Aetius considera ca o infrangere categorica a hunilor ar fi dus la sporirea puterii vizigotilor. Afirmatia este discutabila, daca tinem cont de faptul ca Aetius era interesat sa obtina o mare victorie asupra hunilor, pentru ca acestia reprezentau, la mijlocul secolului al V-lea, cel mai mare pericol pentru Imperiu. Era deci in interesul sau sa continue lupta, daca ar fi avut sorti de izbanda si nu s-o intrerupa, dand in felul acesta posibilitatea hunilor sa se retraga si sa atace alta data imperiul. Daca tinem cont de aceste consi-derente, devine evident un lucru: nici Attila, nici Aetius nu au dorit sa continue lupta, incat batalia de la Campiile Catalaunice a ramas nedecisa. Daca judecam faptele prin prizma conceptiei tactice si strategice a hunilor, aceasta batalie nu poate fi considerata in nici un chip ca o infrangere pentru ei. Era in obiceiul lor ca atunci cand nu izbandeau din prima ciocnire, sa se retraga si sa revina la atac intr-un moment mai prielnic. Campiile Catalaunice au ramas acoperite de arme rupte, de cai morti, de cadavre ingramadite unde se amestecau toate rasele Europei si Asiei. Confruntarea dintre cele doua armate s-a produs in Campiile Catalaunice, loc bine ales de Attila, pentru ca-i permitea sa-si desfasoare in voie oastea de calareti. Cele doua armate si-au luat urmatorul dispozitiv: armata lui Aetius avea aripa dreapta formata de Theodoric cu vizigotii; Aetius cu romanii erau plasati in aripa stanga, iar la centru, incadrat de trupe valoroase si cre-dincioase lui Attila il avea pe rege si pe hunii sai in centru, iar contingentele furnizate de numeroasele popoare care se aflau sub stapanirea lui, formau aripile. Printre acestia se remarcau regii ostrogotilor, cei trei frati: Valamir, Theodemir si Videmir si regele gepizilor, Ardaric, pe care Iordanes, el insusi got de origine, il acopera de elogii. Pe campul de lupta se afla o ridicatura care reprezenta de fapt cheia intregii pozitii. Cine stapanea aceasta ridicatura de pamant domina intregul camp de batalie, motiv pentru care Attila si Aetius au cautat de la inceputul luptei sa o ocupe. Thorismund, fiul lui Theodoric, a reusit sa-si instaleze oamenii pe aceasta ridicatura de unde a respins cu usurinta pe hunii care veneau sa o ocupe. Acest incident a avut darul sa-i descumpaneasca pe huni. Attila si-a imbarbatat oamenii, iar Iordanes a pus in gura regelui hun un discurs, in stil antic, prin intermediul caruia acesta a reusit sa anime ardoarea razboinica a oamenilor sai. Le amintea hunilor despre valoarea stramosilor, despre norocul care i-a urmarit pe ei in toate razboaiele si compara liniile lor superbe de calareti cu adunatura de popoare pe care o aveau in fata, adunatura care era in stare sa fuga la simpla aparitie a hunilor. Ioan BOTIS