Bătălia de la Bosworth

Desfăşurată la 22 august 1485, bătălia de la Bosworth a fost penultima bătălie din Războiul celor două roze, război civil englez între Casa de Lancaster şi Casa de York. Victoria a revenit Casei de York. Liderul acesteia, Henry Tudor Earl de Richmond, a devenit, în urma acestei bătălii, primul monarh englez din dinastia Tudor, căsătorindu-se cu o prinţesă din Casa de York. Inamicul său, Richard al III-lea, ultimul rege din Casa de York, a murit în luptă.

De-a lungul secolului al XV-lea, Anglia a fost răvăşită de un război civil dus de Casa de York şi Casa de Lancaster pentru tronul englez. Domnia lui Richard al III-lea a început în 1483, când el a luat tronul nepotului său de frate, în vârstă de doisprezece ani, Eduard al V-lea. Băiatul şi fratele său mai mic au dispărut la scurt timp, iar susţinerea pentru Richard al III-lea a fost zdruncinată de zvonuri privind implicarea sa în moartea soţiei sale. Dincolo de Canalul Mânecii, Henry Tudor, descendent al Casei de Lancaster, a profitat de dificultăţile lui Richard şi a revendicat tronul.

Planurile pentru detronarea lui Richard au fost coordonate de Lady Margaret, mama lui Henry Tudor, care îşi promova fiul drept candidat la tron. Complotistul cel mai înalt în rang era Buckingham, care încerca să se distanţeze de un rege tot mai popular în rândul maselor. Planul era de a declanşa răscoale în sudul şi vestul Angliei. Buckingham urma să-i susţină pe rebelii care trebuiau să invadeze Ţara Galilor, iar Henry urma să vină pe mare.

Henry Tudor jurase să se căsătorească cu Elizabeth de York, pentru a uni cele două case nobiliare aflate în conflict. La 16 martie 1485, regina lui Richard, Anne Neville, a murit şi în toată ţara s-au răspândit zvonuri că ar fi fost ucisă pentru ca Richard să se poată căsători cu nepoata lui, Elizabeth. Bârfele au făcut ca Richard să-şi piardă şi mai mulţi susţinători şi l-au întristat pe Henry. 

Dornic să-i asigure căsătoria, Henry a strâns aproximativ 2.000 de oameni şi a ridicat ancora din Franţa, pornind spre Anglia. Henry Tudor nu era un cunoscător al artei războiului şi era străin de ţara pe care avea să o cucerească. El îşi petrecuse paisprezece ani din viaţă în Ţara Galilor şi următorii paisprezece în Bretania şi Franţa. Neîncercat în vreo bătălie, Henry a recrutat mai mulţi veterani cu experienţă pe care să se bazeze pentru sfaturi militare şi pentru a-i comanda armatele.

Prima tentativă de debarcare în Anglia a lui Henry a fost oprită de vremea nefavorabilă, dar cea de a doua încercare a reuşit, la 1 august 1485. Pătrunzând spre interiorul insulei, Henry a strâns din ce în ce mai multă susţinere pe drumul său spre Londra. Richard

şi-a adunat oastea în grabă şi l-a întâmpinat pe Henry la Bosworth. Lord Thomas Stanley şi Sir William Stanley au venit şi ei cu o armată pe câmpul de luptă, dar au stat deoparte, nehotărâţi, neştiind pe care dintre cele două tabere ar fi fost mai avantajos să o susţină.

Armata yorkistă, numărând circa 10.000 de oameni, s-a desfăşurat pe un deal. Richard şi-a împărţit armata, mai numeroasă decât cea a lui Henry, în trei grupuri. Grupul de suliţaşi, condus de Norfolk a rămas pe flancul drept, protejând tunurile şi pe cei aproximativ 1.200 de arcaşi. Grupul lui Richard al III-lea, format din 3.000 de pedestraşi s-a aşezat în centru. Oamenii din Northumberland au păzit flancul stâng; el avea aproximativ 4.000 de oameni, dintre care mulţi călare.

De cealaltă parte, Henry avea în armata sa foarte puţini englezi, mai puţini de o mie. Între 300 şi 500 dintre aceştia erau exilaţi care plecaseră din ţară în timpul domniei lui Richard, iar restul erau oamenii lui Talbot şi câţiva dezertori recenţi din armata lui Richard. Istoricul englez John Mackie consideră că 1.800 de mercenari francezi, în frunte cu Philibert de Chandée, formau nucleul armatei lui Henric, în vreme ce John Mair consideră că armata lui Henric conţinea o componentă scoţiană semnificativă. În total, trupele aflate sub comanda lui Henry aveau circa 5.000 de soldaţi, dintre care o parte substanţială o formau recruţii din Ţara Galilor.

Interpretând vagile menţionări ale bătăliei în izvoarele vremii, istoricii au dedus că locul bătăliei ar putea fi la poalele dealului Ambion şi au gândit posibile scenarii ale bătăliei. În reconstituirile bătăliei, Henric a început deplasându-şi armata către dealul Ambion, unde se aflau Richard şi oamenii săi, peste mlaştinile de la sud-vest de deal. Conştient de propria lipsă de experienţă militară, Henry a predat comanda armatei sale lui Oxford şi s-a retras în spate cu gărzile sale de corp. Oxford, văzând vasta linie a armatei lui Richard întinsă de-a lungul crestei, s-a hotărât să-şi păstreze oamenii grupaţi în loc să-i împartă în trei grupuri, cum era obiceiul: avangarda, centrul şi ariergarda. A ordonat soldaţilor să nu se îndepărteze de steaguri, pentru a nu fi învăluiţi de adversari. Grupurile

s-au strâns aproape, formând o singură masă mare, flancată de cavaleri.

Lancasterienii au fost hărţuiţi cu tunurile în timp ce se deplasau spre mlaştini, căutând un pământ tare.

Odată ce Oxford şi oamenii săi au ieşit din mlaştini, grupul lui Norfolk, împreună cu mai multe contingente din cel al lui Richard au început să înainteze. Salve de săgeţi au pornit din ambele tabere. Oamenii lui Oxford s-au dovedit mai tari în lupta corp la corp ce a urmat, au rămas pe poziţii, în vreme ce recruţii lui Norfolk din sudul Angliei au fugit.

Recunoscând că armata sa este în dezavantaj, Richard i-a semnalizat lui Northumberland să-l ajute, dar acesta nu a făcut nici o mişcare.

Unii istorici consideră că Northumberland nu l-a ajutat pe rege din motive personale. Richard s-a hotărât să pună capăt luptei rapid, ucigându-l pe comandantul inamic. Ca urmare, a condus o şarjă de 800 de călăreţi care au ocolit încleştarea şi au pătruns înspre grupul lui Henry Tudor.

Oamenii lui Henry au reuşit să-l protejeze, port drapelul fiind ucis de Richard. Văzându-l pe Richard în luptă cu oamenii lui Henry şi separat de armata sa, William Stanley, indecis până atunci, a intrat în acţiune şi şi-a condus oamenii de partea lui Henry. Depăşit numeric, grupul lui Richard a fost înconjurat şi împins înapoi spre mlaştini. Calul regelui s-a împotmolit în pământul moale şi suveranul a fost obligat să lupte pe jos. Oamenii lui

i-au oferit caii lor pentru a scăpa, dar Richard a refuzat. Toţi cronicarii sunt de acord că Richard a luptat vitejeşte până la sfârşit, copleşit de masele de suliţaşi galezi din jurul său. Ultimul rege yorkist a murit în luptă. La răspândirea veştii despre moartea lui Richard, forţele acestuia s-au dezintegrat. Northumberland şi oamenii săi au fugit spre nord, iar Norfolk a fost omorât.

După bătălie, coroana mică a lui Richard a fost găsită şi adusă lui Henry Tudor, care a fost încoronat pe Crown Hill, lângă satul Stoke Golding. O cronică susţine că Henry a pierdut 100 de oameni, în vreme ce armata lui Richard a numărat 1.000 de morţi.

Trupurile acestora au fost duse la biserica St. James din Dadlington pentru înmormântare. Henry a refuzat să permită înmormântarea lui Richard. Trupul ultimului rege yorkist a fost dezbrăcat şi legat de un cal, apoi dus astfel la Leicester şi expus într-o biserică pentru a demonstra moartea sa. După două zile a fost înhumat într-un mormânt simplu, nemarcat.

Henry i-a lăsat la vatră pe mercenarii din armata sa, păstrând doar un mic nucleu de soldaţi localnici, cu care a pus bazele domniei lui în Anglia. El a convins Parlamentul să abroge legea de succesiune şi să declare încoronarea lui Richard ilegală, deşi domnia regelui yorkist a rămas oficial în analele domniei Angliei. Henry a mai convins Parlamentul să-i înregistreze retroactiv domnia, începând cu ziua dinaintea bătăliei, pentru a putea să-i declare trădători pe cei care au luptat împotriva sa la Bostworth. Northumberland, care a rămas inactiv în timpul bătăliei, a fost închis, dar apoi eliberat şi pus să guverneze nordul ţării ca reprezentant al lui Henry Tudor. Epurarea celor ce luptaseră pentru Richard a ocupat primii doi ani de domnie ai lui Henry, deşi ulterior acesta s-a dovedit pregătit să-i accepte pe cei ce s-au supus indiferent de partea cui luptaseră în conflict.

Dintre susţinători, Henry i-a răsplătit cel mai generos pe cei din familia Stanley. William a devenit şambelanul său personal. Oxford şi-a reprimit pământurile şi titlurile confiscate de yorkişti. Regele l-a numit amiral al Angliei, Irlandei şi Aquitaniei.

Căsătoria lui Henry, stăpânul Casei de Lancaster, cu Elizabeth, moştenitoarea Casei de York, a pus capăt luptei dintre cele două case şi a pus bazele dinastiei Tudorilor. Nunta regală a fost amânată până când Henry a fost încoronat şi şi-a consolidat succesiunea la tron suficient de mult.

Istoricii consideră că bătălia de la Bosworth reprezintă un moment definitoriu al istoriei Angliei. Pentru profesorul Peter Saccio, bătălia a fost o ciocnire unică în analele istoriei Angliei, deoarece „victoria a fost determinată nu de cei ce au luptat, ci de cei care au amânat lupta, până când au fost siguri că sunt de partea învingătoare”. Alţi istorici cred că Richard a pierdut lupta din cauza problemelor de morală şi de loialitate din cadrul propriei armate. Majorităţii soldaţilor de rând îi era greu să lupte pentru un conducător în care nu aveau încredere, iar unii lorzi considerau că situaţia lor s-ar putea îmbunătăţi dacă Richard ar fi detronat. În aceste condiţii, şarja disperată a lui Richard este considerată singura faptă cu adevărat regească de pe câmpul de luptă, „cântecul de lebădă al cavalerismului englez medieval”.

Între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, bătălia a fost prezentată ca o victorie a binelui în faţa răului, iar ca punct culminant al piesei de teatru a lui William Shakespeare despre ridicarea şi căderea lui Richard, a devenit un punct de interes pentru critici în adaptările cinematografiei ulterioare. Locul exact al bătăliei nu este cunoscut cu siguranţă din cauza lipsei de date concludente, astfel că au fost ridicate monumente în mai multe locuri.

Cu toată importanţa ei, bătălia a fost ignorată la aniversarea ei de 500 de ani. Lipsa ei de importanţă pentru societatea engleză a fost cauzată de penuria de informaţii.