Bătălia de la Arsuf

Bătălia de la Arsuf, din 7 septembrie 1191, a fost considerată mult timp un triumf istoric al cruciaţilor. În încercarea de a construi o imagine a lui Richard ca un erou monumental al războiului sfânt, Ambroise a prezentat această luptă drept o confruntare esenţială între Richard Inimă de Leu şi Saladin, un conflict pe care Richard s-a străduit să-l provoace şi care i-ar fi adus o victorie răsunătoare.

În drum spre Ierusalim, Richard Inimă de Leu a ajuns la 40 de kilometri de Jaffa, după un marş istovitor pornit la Acra. Chiar dacă marşul fusese periculos şi obositor, acesta s-a dovedit a fi un succes uluitor.

Probabil regele Angliei bănuia că Saladin îşi va folosi toate resursele pentru a opri înaintarea francilor, deoarece pierderea oraşului Jaffa ar fi însemnat o lovitură grea pentru Islam. Parcursul ulterior trecea prin pădurea Arsuf, către un loc de tabără ce urma să fie ales, în mod evident, lângă râul Rochetaille, însă înainte de acesta se aşternea o câmpie largă nisipoasă, dincolo de care se afla mica aşezare Arsuf.

În rândurile armatei cruciate se zvonise că era iminentă o ambuscadă sau un atac al trupelor islamice. Pe 4 septembrie, Richard a permis trupelor sale să se odihnească lângă Râul Stufărişului, dar în acea seară a făcut o mişcare strălucită. Ritmul imprevizibil al marşului cruciaţilor generase deja confuzie şi îndoială în mintea lui Saladin, zădărnicindu-i încercările de a prelua iniţiativa. Richard Inimă de Leu a acţionat în mod neaşteptat şi înşelător, trimiţând soli către avangarda musulmană pentru a solicita negocierea păcii cu al-‘Adil, fratele sultanului.

Saladin petrecuse ziua respectivă cercetând în grabă pădurea şi câmpia dinspre sud, în căutarea unui câmp de bătălie, înainte de a se întoarce rapid spre nord. Într-adevăr, s-a mişcat cu atâta repeziciune încât la lăsarea nopţii mulţi dintre oamenii săi rămăseseră împrăştiaţi prin pădure. Saladin începuse să piardă controlul asupra propriei armate. Seara, când a aflat despre solicitarea lui Richard, a consimţit, instruindu-şi fratele să prelungească tratativele. Dacă ar fi avut destul timp la dispoziţie, sultanul ar fi putut să îşi adune forţele şi să iniţieze o ofensivă.

Regele Angliei şi-a surprins din nou oponentul, devansându-l din punct de vedere strategic. Richard nu îşi dorea negocieri reale; în schimb solicitase o discuţie pentru a-l induce în eroare pe Saladin cu privire la propriile intenţii şi, poate, pentru a afla unele informaţii legate de planurile şi gradul de pregătire al musulmanilor. Richard s-a întâlnit cu cu al-‘Adil în zorii zilei de 5 septembrie, în particular, dar conversaţia lor nu a fost nici lungă, nici cordială. Regele a cerut clar cedarea Ţării Sfinte şi retragerea lui Saladin pe teritoriul musulman.

Deloc surprinzător, al-‘Adil s-a înfuriat, dar, imediat după încheierea discuţiilor, Richard a ordonat armatei sale să intre în pădurea Arsuf. Surprins complet nepregătit, sultanul nu a fost capabil să riposteze, iar trupele sale au fugit care încotro. Majoritatea cruciaţilor au intrat în pădure, cuprinşi de nelinişte, pentru că se spunea că musulmanii îi vor da foc, provocând un incendiu atât de mare, încât armata creştină avea să fie mistuită de flăcări. Mulţumită disimulării abile a liderului lor, au trecut însă prin pădure nestingheriţi şi nevătămaţi, ajungând la Rochetaille. Richard şi-a lăsat oamenii să se odihnească pe 6 septembrie, profitând de această ultimă ocazie de a-şi trage sufletul înainte de a porni la drum sub ameninţarea musulmanilor, către Arsuf şi mai departe, spre Ierusalim. Între timp, Saladin s-a sfătuit cu al-‘Adil, căutând cu furie o stratagemă prin care să poată evita dezastrul.

Pe 7 septembrie 1191, Richard ştia deja că inamicul va folosi spaţiul câmpiei deschise din faţă pentru a iniţia un alt atac mai agresiv. Armata cruciată era alcătuită din aproximativ 15.000 de oameni, dintre care o mie sau două mii erau cavaleri călare. Ca de obicei, cavalerii Templieri urmau să pornească primii, iar fraţii lor Ospitalieri formau ariergarda, împreună cu un număr mare de arcaşi şi arbaletieri. În centru se afla un grup amestecat de poitevini, normanzi şi englezi, iar Henric de Champagne se afla la comanda flancului stâng, situat către uscat; Richard şi Hugues de Burgundia urmau să conducă un detaşament de rezervă, mobil, care putea ajunge oriunde de-a lungul convoiului, consolidând potenţialele zone deficitare, după cum ar fi fost necesar. O formaţie ordonată era foarte importantă; se spune că francii plecaseră de pe malurile râului Rochetaille „într-o asemenea ordine, umăr la umăr şi într-o formaţie atât de strânsă, încât un măr aruncat la mijloc nu ar fi putu lovi nici oamenii, nici caii.

Conform cruciatului Ambroise, regele îşi pregătise trupele nu numai pentru un marş ofensiv, ci şi pentru bătălie. Sesizând că nu putea înainta fără o bătălie, regele a plănuit să recurgă la cea mai puternică armă a creştinilor, trupele puternice de cavalerie, în momentul în care sultanul s-ar fi implicat prea mult în bătălie. Sincronizarea era esenţială, dar, având la dispoziţie doar mijloacele rudimentare de comunicare pe câmpul de luptă disponibile pe atunci, Richard a trebuit să se bazeze pe semnale sonore pentru a iniţia atacul. Şase gornişti au fost plasaţi în locuri diferite.

Relatarea bătăliei de la Arsuf făcută de Ambroise a fost foarte influentă; copiată la scară largă de către contemporani, a fost adesea repovestită fără o atitudine critică de către istoricii moderni. Imaginea epică a acelei dimineţi de sâmbătă, pe coasta Palestinei, creată prin descrierea sa, a rămas dominantă: armata cruciată impunătoare, pornind în marş, pregătită, dorindu-şi practic o luptă, asemeni unei săgeţi tremurând în arcul încordat la maximum, gata să fie lansată. Totuşi, oricât de detaliată, de colorată şi de atractivă ar fi viziunea lui Ambroise, relatările altor martori oculari pun sub semnul întrebării relatarea sa.

În era cruciadelor, bătăliile directe erau extrem de rare. Riscurile implicate, factorul hazardului, toate acestea îi determinau pe generalii inteligenţi să evite cu orice preţ conflictele deschise, dacă nu se bucurau de o copleşitoare superioritate numerică. Prioritatea generală a lui Richard, în această etapă a cruciadei, era să ajungă la Jaffa, iar de acolo să ameninţe Ascalonul şi Ierusalimul. A încercat să aibă o confruntare decisivă cu Saladin, în condiţiile în care sultanul se afla la comanda unei forţe militare la fel de ample sau poate chiar mai puternice şi îşi putea alege câmpul de luptă, ar fi echivalat cu a risca soarta întregului război sfânt la o singură aruncare de zaruri.

Pentru Saladin, în schimb, o confruntare decisivă era esenţială. Ameninţat de înaintarea aparent de neoprit a latinilor, el ştia că, dacă nu va trece la acţiune, va fi silit peste doar câteva zile să privească neputincios cum Richard Inimă de Leu ajunge la Jaffa. Impactul ar fi fost puternic, imediat după capitularea Acrei, iar consecinţele strategice şi politice ar fi fost teribile, dominaţia Islamului în Palestina ar fi fost destabilizată în mod dramatic, iar propria reputaţie de mujahedin ar fi fost grav afectată. Cruciaţii trebuiau orpiţi pe câmpia prăfoasă de la Arsuf.

Când cruciaţii au pornit în marş de la Rochetaille, imediat după răsărit, au fost întâmpinaţi de o privelişte ameninţătoare: acolo unde dealurile împădurite coborau către marginea stângă a câmpiei, Saladin îşi aliniase întreaga forţă a armatei sale. În faţa lor se întindeau şiruri de soldaţi „unele după altele, ca un mărăciniş des”. Având în faţa lor aproximativ 30.000 de războinici musulmani, mulţi dintre ei călare, francii erau acum depăşiţi numeric într-un raport de cel puţin doi la unu.

Primul val de 2.000 de atacatori inamici s-au repezit către cruciaţi, iar bătălia a început. Pe măsură ce orele dimineţii treceau, Saladin şi-a aruncat în luptă practic întreaga armată, menţinând în rezervă doar o unitate de elită alcătuită din aproximativ o mie de ostaşi ai gărzii regale, care trebuiau să iniţieze un atac ţintit în cazul în care ar fi apărut vreo breşă în formaţia armatei creştine. Oră după oră, cu soarele năucitor dogorind deasupra lor, creştinii au mărşăluit înainte, sub un asalt necruţător şi permanent.

Un cruciat spunea că vacarmul copleşitor de pe câmpul de bătălie era atât de mare încât „nu l-ai fi auzit pe Dumnezeu tunând”. Principala armă a musulmanilor era un bombardament de o intensitate uimitoare. „Niciodată nu a căzut ploaia, zăpada sau grindina în toiul iernii atât de abundent precum cădeau săgeţile care zburau şi ne ucideau caii”, îşi aminteşte un martor, observând că ar fi putut fi adunate braţe întregi de săgeţi, asemenea grâului secerat pe câmpie. De asemenea, în rândurile inamicilor se aflau războinici cum puţini cruciaţi mai văzuseră: africani negri înfricoşători.

În tot acest timp, prioritatea regelui Richard a fost să menţină disciplina trupelor şi armata în marş. În formaţie, înaintând spre Arsuf. Orice pauză sau rupere a rândurilor ar fi fost fatală, dar tentativa de a iniţia un contraatac, de care erau ispitiţi oamenii săi, era irezistibilă. Un mesager a venit în goană către linia întâi, dinspre ariergarda alcătuită din cavalerii Ospitalieri, implorând să li se acorde permisiunea de a contraataca, dar regele a refuzat. Faptul că autoritatea sa a rezistat timp îndelungat în faţa unei presiuni atât de formidabile reprezintă o atestare a forţei reprezentate de voinţa şi carisma regelui, în calitate de comandant.

În timp ce avangarda alcătuită din cavalerii Templieri s-a apropiat de livezile de la Arsuf, însuşi conducătorul cavalerilor Ospitalieri, Garnier de Nablus, i-a adresat regelui o a doua solicitare, deplângând ruşinea de a nu trece la acţiune, dar regele s-a opus încă o dată.

Cu toate acestea, câţiva cruciaţi au iniţiat un atac. Animaţi de un amestec de furie, umilinţă şi sete de sânge, ei au părăsit formaţia şi cu caii în galop i-au atacat pe musulmani, strigând numele Sfântului Gheorghe. Treptat, întreaga armată şi-a dat seama de ce se întâmpla şi, în câteva clipe, mii de cruciaţi s-au întors, urmând exemplul lor. Ospitalierii s-au avântat în bătălie, urmaţi de flancul stâng şi centrul armatei cruciate.

Acela a fost momentul deciziei. Chiar dacă Richard nu-şi dorise o bătălie, în acel moment, când nu mai era posibil să-şi cheme trupele la ordine, lupta hotărâtoare începuse indiferent de voinţa lui. Dacă nu ar fi reacţionat, situaţia ar fi devenit catastrofală, însă Richard Inimă de Leu nu a ezitat:

„Şi-a îndemnat calul la galop, mai repede ca săgeata trasă din arbaletă”, iar după el a pornit şi restul trupelor.

În faţa regelui se aşternea imaginea unui carnagiu. Primul atac al cruciaţilor se transformase în haos şi baie de sânge, deoarece primele rânduri, uluite, ale armatei lui Saladin s-au retras şi au fost copleşite. Când Richard s-a avântat în luptă, sultanul şi-a adunat trupele şi a iniţiat un contraatac. Contribuţia personală a regelui în această bătălie este neclară. După mărturiile participanţilor la bătălie, contribuţia lui a reprezentat factorul decisiv care a înclinat balanţa confruntării. Oricare ar fi explicaţia, la Arsuf, francii au reuşit să respingă unul sau poate chiar două contraatacuri musulmane. În cele din urmă, cu majoritatea trupelor sale fugind în dezordine, Saladin a fost nevoit să se retragă în mod ruşinos. Fiind urmărit îndeaproape, el şi restul armatei sale copleşite şi-au pierdut urma în pădurile din împrejurimi, astfel încât victoria le-a revenit creştinilor.

Cruciaţii, extenuaţi de confruntare, s-au regrupat pentru a intra în Arsuf, instalându-şi în sfârşit tabăra în siguranţă. Majoritatea s-au prăbuşit epuizaţi, dar, ca întotdeauna, au existat şi unii jefuitori de cadavre, „lacomi de câştig”, care voiau să profite de pe urma morţilor şi a muribunzilor.

Bătălia de la Arsuf a fost considerată mult timp un triumf istoric al cruciaţilor. În încercarea de a construi o imagine a lui Richard ca un erou monumental al războiului sfânt, Ambroise a prezentat această luptă drept o confruntare esenţială între Richard Inimă de Leu şi Saladin, un conflict pe care Richard s-a străduit să-l provoace şi care i-ar fi adus o victorie răsunătoare. Această prezentare a luptei de la Arsuf a fost larg acceptată, dar succesul repurtat de Richard pe 7 septembrie 1191 a devenit unul dintre pilonii reputaţiei sale de războinic. Factorul decisiv a constat în faptul că, în calitate de conducător, Richard a luat decizii în funcţie de acţiunile duşmanilor, fără să ia el iniţiativa.