Bătălia de la Abukir

Abu Qir, Aboukir sau Abukir este o localitate în Egipt, la 23 km NE de Alexandria, pe coasta Mării Mediterane. În Golful Abukir, în dreptul gurii de vărsare a Nilului de la Rosetta, a avut loc bătălia navală de la 1 august 1798, în care flota franceză a fost nimicită de flota engleză comandată de amiralul Horatio Nelson. 

În după amiaza zilei de 1 august 1798, marinarul, aflat de veghe în gabia navei HMS Zealous, zărea flota franceză la ancoră în Golful Abukir. Semnalul a fost trimis tuturor vaselor engleze. Nelson se afla la bordul navei amiral Vanguard. Era sfârşitul unei urmăriri care fusese începută de contra amiralul Nelson încă din luna mai, de când intrase, din nou, în Mediterană, după o absenţă de optsprezece luni. Urmărirea fusese cu atât mai dificilă, cu cât nu dispunea de baze în Mediterană, iar aliaţii Angliei în zonă lipseau cu desăvârşire.

Însăşi flota engleză era una construită în contradicţie cu standardele vremii. Niciuna dintre navele comandant nu era cu trei punţi. Chiar comandantul flotei, amiralul Earl of St.Vincent, se afla la bordul unei nave relativ mici, cu 74 de tunuri la bord, aceasta datorită faptului că navele cu 98 sau 100 de tunuri erau considerate nave cu viteză, care împiedicau manevra rapidă în caz de angajament. De asemenea, lipseau fregatele care erau, datorită vitezei şi manevrabilităţii lor, folosite pentru cercetare şi căutarea inamicului. Acestea fuseseră detaşate de flotă datorită unui incident produs la începutul campaniei de urmărire a flotei franceze.

Navele, cu 74 de tunuri, se dovedeau principala forţă de care dispunea Nelson, datorită puterii de foc şi a manevrabilităţii, calităţi care le făceau folositoare atât pe timpul luptei, cât şi pe timpul urmăririi inamicului. Pe lângă cele treisprezece nave cu 74 de tunuri, flota engleză mai dispunea de o navă cu 50 de tunuri, un produs nereuşit al epocilor trecute, care nu avea nici capacităţile unei fregate, dar nici nu putea fi folosită corespunzător pe timpul angajamentului datorită mărimii sale reduse, chiar dacă, pe timpul încleştării, s-a comportat admirabil. În afară de acestea, mai era o navă bric, care s-a dovedit a fi prea mică pentru a fi folosită eficient pentru recunoaştere.

Escadra franceză era comandată de viceamiralul François-Paul Brueys d’Aigalliers. Acesta avea în subordine treisprezece nave de linie, la fel ca şi Nelson. Însă puterea de foc era considerabil superioară, având în vedere nava „L’Orient”, cu trei punţi şi 120 de tunuri, trei nave cu 80 de tunuri şi nouă cu 74 de tunuri. Incluzând fregatele, dispunea de puterea de foc a 1.196 de tunuri, pe când Nelson avea numai 1.012. Dacă echipajele navelor ar fi fost complete, atunci comandantul englez ar fi avut în subordine 8.063 de oameni, iar Brueys 11.230.

Aceste avantaje au fost anulate de mai mulţi factori. Încrederea şi profesionalismul marinarilor britanici precum şi, mai important decât orice, tactica şi însuşirile de comandant ale lui Nelson au contribuit pe deplin la stabilirea rezultatului luptei.

Brueys părăsise Toulonul în mai 1798, aproape în acelaşi timp în care Nelson intra în Mediterana. Escadra sa constituia gruparea de escortă a unui convoi de peste o sută de nave la bordul cărora se îmbarcase armata comandată de noua stea a armatei franceze, generalul de 29 de ani, Napoleon Bonaparte.

Directoratul francez evaluase o serie de strategii pentru a elimina ameninţarea britanică, printre care o invazie a Irlandei şi a Marii Britanii. În ciuda eforturilor considerabile ale francezilor, controlul englezilor asupra mărilor din nordul Europei era de necontestat. Marina britanică controla Oceanul Atlantic, în vreme ce marina franceză domina Marea Mediterană, după retragerea de aici a flotei britanice în urma declanşării războiului dintre Marea Britanie şi Spania, în 1796. Acest lucru i-a permis lui Napoleon să propună o invazie a Egiptului drept alternativă a unei confruntări directe cu Marea Britanie.

Napoleon credea că prin stabilirea unei prezenţe permanente în Egipt (parte nominală a Imperiului otoman, neutru la acea vreme), francezii ar fi putut obţine o bază în vederea viitoarelor operaţiuni împotriva Indiei britanice. Campania ar fi întrerupt comunicarea dintre Marea Britanie şi India, care reprezenta o parte esenţială a Imperiului britanic şi al cărui comerţ finanţa războiul împotriva Franţei. Directoratul a aprobat planurile lui Napoleon Bonaparte, un factor important al acestei decizii fiind dorinţa de a-l vedea pe ambiţiosul Bonaparte şi pe veteranii loiali lui cât mai departe de Franţa. Destinaţia expediţiei a fost ţinută secretă până la pornirea acesteia.  

Profitând de absenţa britanicilor din Mediterană, Bonaparte se hotărâse să atace Egiptul, pentru a deschide o nouă rută spre India şi Orient. Englezii bănuiau ceva despre planurile franceze, dar nu au putut ghici destinaţia forţelor franceze. Napoleon a profitat de surpriză şi, după ce şi-a refăcut forţele în Italia, a cucerit Malta de la cavalerii Ordinului Sfântului Ioan, a debarcat în Egipt şi a înfrânt armatele mamelucilor în bătălia de la Piramide, pe 27 iulie 1798. 

Bonaparte a ordonat ca navele să fie ancorate în golful Abukir, un golf puţin adânc şi expus, dar a sugerat că dacă golful era prea periculos, flota să se îndrepte spre insula Corfu, lăsând la Alexandria doar câteva nave uşoare. Amiralul Breys a refuzat, fiind de părere că flota sa poate oferi un ajutor substanţial armatei franceze terestre. Cei mai mulţi căpitani de nave au fost de acord că o linie de luptă în interiorul golfului reprezenta cea mai bună tactică pentru a-l înfrunta pe Nelson.

Escadra franceză a ocupat o poziţie avantajoasă în Golful Abukir. Amiralul francez a aşezat navele în unghi obtuz, în faţa golfului. Această dispunere îi oferea, în condiţii normale, posibilitatea lovirii din prova inamicului care se apropia, cu toate tunurile dintr-un bord. Numai că acest avantaj era posibil în condiţiile Caraibelor, unde vânturile erau schimbătoare, permiţând inamicului apropierea din orice direcţie. Mai mult, manevra de ancorare s-a făcut cu o singură ancoră, ceea ce făcea ca navele să-şi schimbe poziţia în funcţie de vânt, eliminând avantajul formaţiei de ancorare.

Mai presus de toate, amiralul francez nu a dat importanţa cuvenită recunoaşterii permanente. Parte din fregatele avute la dispoziţie au fost ancorate în fundul golfului, în loc să fie folosite pentru căutarea navelor engleze înspre larg. Ca urmare, navele franceze au fost luate prin surprindere. Mai mult decât atât, parte din echipajele acestora se află la mal, în căutare de apă şi provizii, atunci când navele lui Nelson şi-au făcut apariţia.

O problemă presantă pentru Brueys a fost lipsa de apă şi de hrană pentru oamenii lui, deoarece Napoleon descărcase aproape toate proviziile ce se găseau la bord. Pentru a remedia acest lucru, Brueys a trimis echipe de 25 de oameni de pe fiecare vas de-a lungul coastei, pentru a rechiziţiona alimente, a săpa puţuri şi a colecta apă. Din cauza atacurilor repetate ale beduinilor, fiecare dintre aceste echipe avea nevoie de escorte bine înarmate. Prin urmare, aproape o treime din marinari nu se găseau la bordul navelor.

La vederea navelor franceze, Nelson a hotărât să atace imediat, în ciuda apropierii serii şi a pericolelor unui atac de noapte. El a ales să lovească capul formaţiei de ancorare din partea de vest a golfului. Escadra a format imediat o linie de luptă cu vasul Vanguard, pe care se afla Nelson, în mijlocul liniei.

Nelson a ordonat navelor sale din frunte să încetinească pentru a permite flotei britanice să abordeze într-o formaţie organizată. Acest fapt l-a făcut pe Brueys să creadă că britanicii nu se vor angaja în luptă seara, în ape închise. Brueys a sperat că va putea să se strecoare dincolo de navele britanice în timpul nopţii, urmând ordinul lui Bonaparte de a nu se angaja într-o luptă directă cu britanicii, dacă aceasta putea fi evitată. Planul lui Nelson era de a avansa spre linia franceză şi de a o traversa, astfel încât fiecare navă franceză să fie nevoită să înfrunte două nave britanice. Viteza atacului britanicilor i-a luat prin surprindere pe francezi, ai căror căpitani se aflau încă în conferinţă la bordul navei amiral.

Primele opt nave din linia franceză au fost devastate de focul concentrat a treisprezece nave engleze. Numărul pierderilor a fost mare, însuşi amiralul Brueys şi căpitanii celor opt nave fiind ucişi. De partea cealaltă, Nelson a fost rănit superficial, de o schijă care l-a lovit în frunte. Puşcaşii marini englezi trăgeau cu muschetele asupra francezilor de pe punţile navelor, forţându-i să se ascundă.

În jurul orei 22:00, a explodat nava amiral franceză L’Orient. Angajată de mai multe nave britanice, aceasta se afla în flăcări de ceva vreme. Când focul a ajuns la magazia de muniţii, vasul a sărit în aer. Patru nave din linia franceză care au rămas neatinse nu au făcut nimic pentru a sări în ajutorul celorlalte, dar nici pentru a părăsi locul luptei şi a se salva.

Victoria englezilor a fost cea mai decisivă din epoca velierelor. Francezii au pierdut unsprezece nave din cele treisprezece aflate în linie, şase distruse şi cinci capturate. Trei dintre cele capturate au fost încorporate, ulterior, marinei britanice. Ambele părţi au avut pierderi umane grele. 218 britanici au fost ucişi, 677 au fost răniţi. Pierderile franceze au fost mult mai mari. Nu se cunoaşte numărul exact al acestora, dar Nelson a estimat la 5.225 numărul oamenilor luaţi prizonieri, înecaţi, arşi sau dispăruţi.

Din punct de vedere strategic, Anglia a obţinut, practic, controlul asupra Mediteranei. Napoleon Bonaparte a rămas izolat în Egipt, fiind silit să recunoască că, deşi se afla încă în ofensivă pe uscat, campania era compromisă. Flota franceză a fost literalmente distrusă. Istoricii francezi o numesc o înfrângere absolută, fără apel, cu consecinţe strategice dezastruoase pentru perioada imediat următoare.

Nelson era deja celebru după bătăliile de la Cap Saint Vincent şi Tenerife, dar această bătălie i-a adus faima la un nivel fără precedent. A primit titlul de baron. Aabukir a reprezentat prima sa victorie, aflându-se la comanda unei flote. Conducerea inspirată, abilitatea de a instrui comandanţi şi de a le delega autoritatea în cazul unor decizii tactice cruciale, în timpul luptei, şi asumarea unor riscuri calculate care să facă bătălia nu numai decisivă, dar şi devastatoare pentru inamic, au fost principalele atuuri ale marelui amiral.

Bătălia de la Abukir a marcat triumful marinei britanice şi începutul legendei lui Horatio Nelson, care a fost salutat pe tot continentul drept „Salvatorul Europei”. Tot la Abukir, la 24-25 iulie 1799, a avut loc a doua bătălie de la Abukir, în care Napoleon a zdrobit armata turcă, adusă pe mare de escadra engleză, comandată de acelaşi Horatio Nelson.

După bătălie, Napoleon a cedat comanda trupelor generalului J.B. Kleber şi a plecat în Franţa. În anul 1801, armata franceză din Egipt a fost înfrântă de cea engleză lângă Abukir.