Barajul de la Cătălina, între apanaj şi derapaj

Barajul şi staţia de pompare de la Cătălina nu au fost folosite niciodată. A fost o vreme când un dezinteres ciudat plana peste aceste construcţii. Să fi fost de vină originea comunistă, nesănătoasă, a construcţiei? Nepăsător, abia sesizabil, barajul îşi produce efectele negative asupra mediului şi biodiversităţii acvatice. Un drum spre dezastrul ecologic inevitabil în lipsa unei intervenţii, cu bună luare aminte din partea omului. Acum, barajul produce patimi şi polemici, dând la iveală pescari scandalizaţi de nepăsarea autorităţilor, ori de interesele economice.

Lăpuş, zona Cătălina, la sfârşitul anilor ‘80

La sfârşitul anilor ‘80, o secetă de proporţii se abate asupra oraşului. Rezerva de apă din Barajul Firiza mai ajunge pentru câteva săptămâni. Sunt instituite măsuri drastice de economisire a apei, atât la nivel de populaţie, cât şi în industrie (care folosea aproximativ 70% din consumul de apă), de exemplu, interzicerea spălării maşinilor sau, pur şi simplu, sistarea apei potabile către populaţie. Este constituit un comandament special, cu puteri depline, în măsură a hotărî orice considera necesar.

Orice resursă materială sau umană, orice întreprindere este pusă automat la dispoziţia acestui staff de stat major, în scopul rezolvării problemei. Se are în vedere, pe de o parte, reciclarea (epurarea!) apei industriale folosite, lucru despre care Gazeta va vorbi într-un număr viitor, deoarece, sub acest aspect, Baia Mare reuşeşte o performanţă neegalată în Europa în acele vremuri. Pe de altă parte, este necesară găsirea unor noi surse de apă. Sunt privite râurile din jurul Băii Mari. Întreprinderi precum AGECOM, REMIN, ELECTRICA, AUTOBAZA (cu denumirile lor de atunci), şi altele, sunt mobilizate fără drept de apel. Aşa au fost construite, în timp record, barajul de la Cătălina de pe râul Lăpuş, o staţie de pompare şi un sistem de aducţiune. Apa urma să fie adusă prin sistemul de conducte într-un rezervor situat pe strada Mihai Eminescu, lângă târgul auto, spre a fi conectată la sistemul de alimentare cu apă industrială. Baia Mare este în situaţia disperată de a mai avea apă doar pentru opt zile. E iarnă. Ninge, iar apoi vremea se încălzeşte uşor. Zăpada topită în pâraie aduce apă pentru oraş. A urmat revoluţia din ‘89, apoi... s-a aşternut uitarea.

Scăderea drastică a numărului de peşti, din specii cum sunt cleanul, plătica, mreana, bibanul, scobarul, ori dispariţia carasului, avatului şi a ştiucii, pe parcursul râului de la Cătălina la Tg. Lăpuş, sunt probleme ce macină, de câţiva ani buni, nervii pescarilor riverani, fără a mai vorbi despre iubitorii superbei zone a Cheilor Lăpuşului de la Răzoare la Remetea.

În programul de activitate pentru anul 2012, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Maramureş (AJVPS MM), are trecut, la punctul 5, obiectivul:

„Efectuarea, în continuare, de demersuri pentru găsirea unor soluţii de migrare a peştelui în amonte pe râul Lăpuş”. Mirat, întreb dacă nu mai ştie peştele să înoate. „Nu e o glumă!”, îmi explică Ionică Pop, directorul AJVPS MM. „Situaţia se datorează barajului de la Cătălina. E o problemă gravă, care în timp ar putea deveni ireparabilă. Ceea ce s-ar putea face acum, cu bani relativi puţini, va costa enorm dacă s-ar pune problema să fii în situaţia de a reface populaţii de peşti pe un mare segment de râu. Sau ar fi imposibil. Soluţia pe care mergem acum este aceea de construcţie, prin forţe proprii, a unui canal adiacent pe partea stângă a râului, o buclă de ocolire a barajului. Am făcut demersuri la primăria Coltău şi încercăm să cumpărăm terenul necesar de la proprietar”.

Reporter: Dar AJVPS este o asociaţie, fără personalitate juridică, a pasionaţilor de vânătoare şi pescuit. Într-o asemenea problemă, întreb, n-ar trebui să fie implicate autorităţi ale statului, precum instituţii din cadrul Ministerului Mediului, Apele Române?

Ionică Pop: Autorităţile au fost prezente la o convocare, cam prin iunie 2011. Au fost prezenţi cei de la Mediu, de la Ape, cineva din partea prefecturii sau primăriei, nu mai ştiu. S-a pus problema şi...cam atât. Barajul e al REMIN-ului, ei nu pot face ceva sau nu-i interesează problema, Apele Române nu-i pot obliga sau nu se pot băga peste construcţia lor, ceva de genul ăsta. Cumva că nu se poate”.

Rep.: Şi v-aţi gândit să vă băgaţi voi?

I.P.: N-avem altă soluţie, dacă vrem să facem ceva. Au mai încercat, prin 2009, cei de la Asociaţia Pescarilor Sportivi “Cheile Lăpuşului” din Tg. Lăpuş, care au avut ideea întâi să arunce barajul în aer, ceea ce e o prostie, apoi să facă o breşă prin baraj, probabil asta era o soluţie, dar s-au împotmolit cu dosarul pe la Apele Cluj, din câte am auzit.

Iosif Faur, preşedintele Asociaţiei Pescarilor Sportivi “Cheile Lăpuşului”, afirma că a întocmit un dosar voluminos, cuprinzând numeroase demersuri împotmolite în tergiversări şi promisiuni de rezolvare ale celor de la Apele Române. Dar, în biroul lui strâmt, aflat la subsolul unei clădiri din centrul oraşului, Leon Lazăr, actualul secretar al asociaţiei, cu greu reuşeşte să găsească vreo două hârtii legate de caz. Interesante totuşi. Undeva, prin 2009, încercaseră să facă lucrurile să se mişte, dar, ziceau ei, se loviseră de optuzitatea autorităţilor. Mai exact a celor de la Apele Române. „Dosarul complet se află la Cluj. Inginerul Iepure s-a ocupat de caz, însă de-a lungul timpului, doar ne-a amăgit, ne-a promis că vor rezolva problema. La urmă, ne-au dat de înţeles că nu pot decât să refacă scara pentru peşti. Nici măcar atât n-au reuşit. Eu cred că există interes!”, a declarat Ioan Vaida, secretarul de atunci al asociaţiei de pescari.

În aprilie 2009, atât Primăria Coltău, cât şi asociaţia de pescari, solicită conducerii REMIN dezafectarea digului de la Cătălina. În adresele de răspuns, Eugen Olea, directorul general din acea perioadă, îşi exprimă acordul pentru dezafectarea barajului, dacă se constată că afectează în mod negativ mediul, cu atât mai mult cu cât obiectivul nu este folosit. Singura problemă: REMIN nu dispune de fondurile necesare, sugerând ca rezolvarea problemei să fie făcută de cei interesaţi. Ca o paranteză, la care vom mai reveni, putem afirma că nu cei de la Apele Române Cluj (sau mă rog, nu cei din conducere) au fost cei interesaţi de găsirea vreunei soluţii. Sau, cumva autoritatea care, printre altele, are în atribuţii şi controlul respectării biodiversităţii hidrografice şi, implicit luarea măsurilor necesare, nu a constatat până acum efectele negative asupra mediului şi implicaţiile grave ce decurg pe termen lung?

Barajul, proprietatea cui?

Trebuie lămurită o ciudăţenie: În toate hârtiile pe care le-am avut în mână, barajul de la Cătălina apare ca făcând parte din inventarul REMIN, şi nu ca element de activ în proprietatea regiei. Diferenţa e mare, fiindcă, una e să fii proprietarul unei construcţii, şi cu totul altceva este ca respectiva construcţie să-ţi fie inclusă în inventar, în vederea catalogării averii statului. În decurs de două săptămâni, Ovidiu Gîlcă, directorul general al REMIN, a amânat şi a ocolit constant problema. De ce şi în ce scop? Singurul lucru pe care l-am aflat de la Ovidiu Gîlcă este faptul că barajul suscită interes pentru firme private. Am insistat să stau de vorbă cu directorul economic al REMIN, o doamnă cu vechi state în domeniul financiar-contabil. Cu atât mai mult, răspunsul ei m-a lăsat câteve clipe fără grai. Susţinea că e foarte greu să se mai obţină date despre baraj, deoarece anumite documente au fost clasate şi distruse, legea permiţând acest lucru, după trecerea unui anumit număr de ani. Dintr-o dată, am fost pus în situţia penibilă de a sublinia că un mijloc fix reprezentând o construcţie, înregistrată într-un cont de imobilizări, asupra căreia se aplică un plan analitic de amortizare lunară, fiind efectuate, în mod continuu, înregistrări contabile, nu dispare pur şi simplu din evidenţa contabilă. Nici din cea de gestiune, nici din cea financiar-contabilă!

Ca economist experimentat, ştie bine acest lucru. Faptul că a ales să ocolească problema folosind acest subterfugiu e un lucru tare ciudat. Am observat ruşinea profesionistului constrâns să bată câmpii în probleme ce ţin de A,B,C-ul meseriei de economist. Apoi, chiar dacă reprezintă construcţii speciale, scutite de la plata impozitelor, atât barajul, cât şi staţia de pompare, trebuiau declarate la serviciile de specialitate din cadrul primăriei, pe a cărei rază administrativă se află. La primăriile Săcălăşeni, Coltău sau Recea nu au fost depuse astfel de declaraţii.

Dacă e râu, e microhidrocentrală (MHC)

În cursul anilor 2010-2011, conform celor spuse de Ovidiu Gîlcă, au existat intenţii de cumpărare a barajului de la Cătălina din partea unor firme private. REMIN este interesat, iar intenţia de vânzare se află cuprinsă în planul de reorganizare.

Conform unor surse de încredere, Radu Flaviu, directorul de la Administraţia Bazinală Someş-Tisa, afirma, într-o anumită ocazie, că nu se pune problema unor lucrări la baraj, deoarece sunt alocate 70 de mii de euro în vederea construirii unei MHC. În ce sens alocate? Să fie vorba de garanţii în vederea eliberării avizelor necesare construirii?

În 2011, la primăria Coltău este solicitată eliberarea unui certificat de urbanism pentru construcţia unei MHC. Oare apariţia interesului pentru producţia de energie să fi blocat disponibilitatea autorităţilor pentru găsirea şi punerea în practică a unei soluţii adecvate pentru mediu?

Într-o emisiune celebră, difuzată de un post naţional, se vorbeşte, în situaţii asemănătoare, de „o mafie a amenajărilor”, despre „oportunişti care şi-au rezervat locul” în construcţia de MHC-uri. N-aş merge cu gândul atât de departe, mai degrabă consider că e mai călduţ pentru instituţiile statului să aştepte vreun investitor interesat, care să fie condiţionat să facă ceva şi în problema mediului, dacă vrea autorizaţie pentru curent ecologic. Sau, mai ştii? Dacă e să facem speculaţii, trebuie avut în vedere şi zelul cu care cei de la Ape ştiu să calculeze penalităţi de peste 70 de milioane lei dintr-o simplă scufundare de eprubetă în râurile poluate de REMIN. Păi, nu valorează REMIN atât, cu toată contabilitatea distrusă şi regăsită a directorului economic. La o adică, printre altele, AVAS-ul s-ar pricepe să vândă barajul fără să se mai încurce în probleme de proprietate. Depinde cui, depinde cu cât?

Ciudat câte persoane cred că instituţiile statului nu reuşesc să rezolve o problemă, deşi depun efort. Nu pot, dacă nu-i de competenţa lor, dar în acest caz sunt datoare să indice instituţiile competente. În rest, e vorba doar de indolenţă, incompetenţă    sau interes. Ori, toate la un loc.

Până una, alta, nu AJVPS MM, ci Apele Române, prin structurile sale din teritoriu, au obligaţia şi deţin competenţa de a rezolva problema unui ecosistem aflat în pericol.

Cândva, distrusă, staţia de pompare a ajuns o ruină mâncată de timp şi invadată de vegetaţie. Sistemul de conducte, abandonat de comercianţi veroşi, devine obiectul furturilor ori afacerilor oneroase. Azi, cu ceva efort, înălţând nivelul barajului, atât cât să nu afecteze malurile în amonte, s-ar putea obţine o putere de peste 0,5 MW. Devine barajul de la Cătălina interesant pentru “băieţii deştepţi” din economie?