Baia Mare, în primul deceniu de industrializare socialistă

 Despre regionalizare s-a tot vorbit în ultima perioadă. Ba se face, ba se amână. Politicienii nu îndrăznesc să înceapă o astfel de reorganizare administrativ-teritorială, deoarece s-ar pierde multe voturi prin comasarea unor unități administrative. Pe de altă parte, baronii locali fac presiuni pentru a se renunța la o  astfel de abordare. Ei, baronii, și-ar pierde privilegiile și influența. Drept urmare, se tot amână momentul unei reorganizări. Dar, în România vremurilor noastre a avut loc o astfel de reorganizare. Căutând date și informații, am găsit în Revista Arhivelor Maramureș materiale din perioada anilor ̓50. Atunci când se puneau bazele „epocii de aur”. Dincolo de  controversele acelor ani, o astfel de reorganizare s-a făcut. Mulțumim celor de la  Arhivele Statului Maramureș, mulțumim doamnei Klara Guseth și mulțumim doamnei Amalia Racolța.

Citiți și vă minunați!

Dezvoltarea industriei românești în perioada regimului comunist a avut loc sub conducerea partidului unic, care și-a asumat în primul rând rolul conducător în problemele economice și sociale, dar și responsabilitatea asigurării și sporirii nivelului de trai al populației.

După naționalizare, prin planificarea economică s-a impus un ritm accelerat de producție, iar orașul Baia Mare nu a făcut notă discordantă de la politicile economice impuse de autoritățile centrale. Aflat într-o zonă cu importante bogății naturale, orașul a devenit treptat o zonă industrială de mare însemnătate, specializată îndeosebi în metalurgia neferoasă și în exploatarea minereurilor. Această zonă industrială includea atât localitățile Firiza de Jos, cât și Baia Sprie, iar dezvoltarea urbei a determinat creșterea ponderii sale în producția globală a regiunii.

Odată cu adoptarea legii pentru împărțirea teritorial- administrativă din anul 1950, s-a pus accentul pe importanța creării unei țări puternic industrializate, venind cu un plus de argumente în favoarea consolidării statului democrat popular. La nivel teritorial, urmau să apară centre industriale puternice, care să acapareze forță de muncă și să ducă într-un final la creșterea nivelului de trai.

Prin Legea nr. 5, din 6 septembrie 1950, pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului RPR, s-a înființat Regiunea Baia Mare cu capitala în orașul cu același nume. Noua formă de organizare administrativă îngloba teritorii care anterior făcuseră parte din mai multe județe (Maramureș, Sălaj, Satu Mare și Someș), având în subordinea sa raioanele: Șomcuta Mare, Lăpuș, Sighet, Vișeu, Cehu Silvaniei, Satu Mare, Tășnad, Carei și Oaș.

În ședința de instalare a biroului și aparatului de partid a Regionalei 23 Baia Mare, consemnată în procesul-verbal încheiat la 4 septembrie 1950, delegatul Comitetului Central al PMR în Baia Mare, Goldberger Nicolae, explica avantajele noii împărțiri administrative, făcând conexiunea cu dezvoltarea industriei grele: „Raionarea este pusă pe noi baze, dă importanță mare dezvoltării industriei grele, pentru ca fiecare raion să poată deveni un centru cât se poate de înaintat. Baia Mare, care este un centru industrial, de azi se va deschide un nou drum spre calea dezvoltării... Raionarea aduce multe foloase și creează condițiuni economice, culturale favorabile pentru viața noastră ...Raionarea este baza noastră, Sfaturile Populare vor fi cele care vor servi clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, 99% problemelor se vor putea rezolva la Raioane”.

Aceeași idee fusese lansată anterior și în ședințele Comitetului Provizoriu al Comunei Urbane Nereședință Baia Mare din vara anului 1950. Noua organizare administrativă ce urma să fie pusă în aplicare era soluția la problema lipsei brațelor de muncă, deoarece se alipeau regiunii părți din județe cu un mare plus de forță de muncă. În trecut, orașul Baia Mare, alături de importante teritorii din plășile Șomcuta, Seini, Copalnic Mănăștur (care azi se regăsesc pe teritoriul județului Maramureș), fusese înglobat județului Satu Mare. Împărțirea anterioară, în județe și plăși, nu împiedicase în niciun fel instaurarea democrației populare și nici nu întârziase seria de legi și hotărâri din perioada anilor 1948-1950, care schimbaseră structural țara, după model sovietic.

Odată cu adoptarea Constituției, din anul 1952 s-a impus și o nouă organizare administrativ-teritorială a RPR. Astfel, prin Decretul 331 din 29 septembrie 1952 privind modificarea legii nr. 5/1950, pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului RPR, s-au amplificat prevederile legii organice menționate, iar 12 regiuni au dispărut prin contopire. La Regiunea Baia Mare a fost alipită o bună parte din fosta Regiune Rodna, mai exact teritoriul din estul actualului județ Maramureș, respectiv zona orașului Borșa, inclusă în cadrul Raionului Vișeu. Și de această dată, motivele invocate erau tot de natură economică, constituirea unor regiuni mai mari și mai puternice urmând a fi capabile să ajungă mai ușor la un grad avansat de specializare economică.

La sfârșitul anului 1960, prin Legea nr. 3 pentru îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului RPR, adoptată la 27 decembrie, structura celor 16 regiuni a fost reconfigurată. Regiunea Baia Mare a preluat o suprafață mică din vestul Regiunii Suceava, moment în care și denumirea sa a fost modificată în Regiunea Maramureș. Prin Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului RSR, au fost reintroduse județele, iar orașul Baia Mare a devenit reședința județului Maramureș, cu aceleași limite teritoriale și astăzi.

Baia Mare deținea o veche tradiție în extracția și prelucrarea minereurilor polimetalice, cu un bogat conținut în aur, argint, cupru, plumb, zinc etc. În această regiune erau concentrate mai mult de 3/4 din rezervele de plumb și argint ale țării și mai mult de jumătate din cele de aur. În primii ani ai deceniului VI al secolului XX, raportată la producția industrială, Regiunea Baia Mare ocupa primul loc în ceea ce privește industria extractivă a minereurilor neferoase și a metalurgiei neferoase, deținând 57,3% din producția țării.

Sub acest raport, Regiunea Baia Mare era urmată, la mare distanță, de Regiunea Hunedoara care, în 1955, deținea 13,9%, apoi de București cu 12,7%. Cele mai importante ramuri industriale erau: industria extractivă și a metalurgiei neferoase, industria constructoare de mașini și industria lemnului. Cu mici excepții, ramurile industriale s-au dezvoltat pe baza materiilor prime locale. Bazinul minier băimărean concentra totalitatea exploatărilor miniere existente pe teritoriul regiunii (Săsar, Herja, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Băiuț, Rodna Veche și Baia Borșa), patronate de Trustul Minier Baia Mare din cadrul Direcției Minelor și Uzinelor Metalurgice. Industria metalurgiei neferoase își desfășura activitatea prin două mari întreprinderi: Uzinele Metalo-Chimice „Gheorghe Gheorghiu Dej” Baia Mare și Uzina „1 Mai” Ferneziu.

În procesele de producție această ramură folosea ca materie primă principalele concentrate de plumb, cupru și zinc pentru partea metalurgică și pirite sterile pentru fabricarea acidului sulfuric. Toate acestea proveneau, în cea mai mare parte, din bazinul minier băimărean. Din afara regiunii, industria metalo-chimică băimăreană primea concentrate de plumb, zinc și cupru de la Rușchița, Bălan, Izvorul Oltului și Zlatna; concentrate de pirită sterilă și aurifere de la Săcărâmb și Roșia Montană, iar combustibil tehnologic din centrele Hunedoara, Ploiești și Valea Uzului (Bacău). Pentru ramura subchimică se primea în plus acid azotic de la Ucea, var ars de la Aleșd, piatră de var de la Combinatul Chimic Târnăveni, sare (industrială) de la salinele Ocna Dejului. Din import se folosea ca materie primă minereul de crom din Albania și Iugoslavia, fosfor roșu și sulf din URSS.

Industria regiunii era grupată pe trei mari zone dintre care zona centrală Baia Mare - Cavnic, cu centrul în orașul Baia Mare era specializată în industria extractivă și prelucrătoare a minereurilor neferoase și dădea 50% din valoarea producției globale. În anul 1955, orașul Baia Mare a obținut 41% din producția globală a industriei republicane din regiune și a cuprins 15% dintre muncitorii angajați în această industrie. Aici se aflau Uzinele Metalo-chimice „Gheorghe Gheorghiu-Dej” și „1 Mai” Ferneziu, care prelucrau minereuri neferoase din întreaga țară, apoi întreprinderi de utilaj minier, stația de cianurație Săsar, de afânare electrolitică a aurului brut, fabrica de marmeladă și conserve de fructe, de panificație, de exploatarea lemnului etc., devenind un centru industrial complex cu activitate economică în continuă dezvoltare. Odată cu dezvoltarea industrială a orașului, a apărut necesitatea atragerii unui număr important de muncitori care să acopere diferitele segmente economice.

Populația și resursele de muncă.

În primele decenii după al Doilea Război Mondial, Baia Mare a înregistrat un nivel ridicat de creștere a populației, explozia urbană survenind pe fondul mobilității forței de muncă din mediul rural înspre cel urban, creșterea numărului de muncitori industriali în raport cu alte categorii sociale. În perioada anilor 1948-1956, populația orașului Baia Mare a crescut de la 20.959 la 35.926 locuitori, pentru ca să ajungă în anul 1962 la 44.422 locuitori, din care 22.650 bărbați și 21.772 femei. Această dublare a numărului de locuitori a survenit tocmai pe fondul politicilor de industrializare aplicate de către Partidul Muncitoresc Român, mai ales la începutul anilor '50.

Creșterea a fost determinată de oferta de locuri de muncă și de alternativele de angajare din orașul Baia Mare, în special în sfera industriei extractive și a metalurgiei neferoase. La acestea se adaugă și procesul colectivizării care a generat un exod al populației din mediul rural către cel urban.

Forța de muncă ocupată în diferite ramuri ale economiei era asigurată în principal de pe teritoriul Regiunii Baia Mare. În anul 1958, datele statistice, consemnau 24.900 persoane cu vârstă aptă de muncă. În ceea ce privește mișcarea migratorie, în această perioadă în Baia Mare s-a înregistrat un spor migratoriu de 826 persoane, din care 462 bărbați și 364 femei, acaparând mână de lucru din zonele rurale învecinate orașului. Astfel că, la mijlocul anilor ̓50, numai la Uzinele Metalo-Chimice „Gheorghe Gheorghiu- Dej” (Phonix) din Baia Mare lucrau peste 2300 muncitori, recrutați din centrele Baia Mare, Satu Mare, Ferneziu, dar și din Oaș și Maramureș.

În acest interval de timp, recrutarea muncitorilor se făcea cu mare greutate. În rapoartele Centrului Regional de Planificare se menționa că lipsa brațelor de muncă, atât calitativ, cât și cantitativ reprezenta unul dintre motivele care conducea frecvent la nerealizarea planului. Chiar dacă întreprinderile luau măsuri și trimiteau delegați în satele din jurul Băii Mari și în județele învecinate, angajările se făceau cu mare greutate, deoarece erau interesați de aceste locuri de muncă, în principal generate de faptul că mulți muncitori erau ocupați în agricultură, iar în perioada campaniilor agricole aceștia nu se prezentau la serviciu. Oricum, în primii ani de industrializare planificată, muncitorii în general, împărtășeau valorile țărănești, iar acestea erau deteriorate de impactul cu mediul urban.

Populația activă din orașul Baia Mare, la finele anilor ̓50, totaliza aproximativ 23.424 persoane. Numărul celor ocupați în sfera producției materiale se ridica la 20.034 persoane, din care ponderea cea mai însemnată era deținută de forța de muncă ocupată în industrie, cu 9.728 angajați. Cel mai mare procent era rezervat în continuare industriei extractive și prelucrătoare a metalelor neferoase, precum și exploatărilor forestiere și industrializării lemnului. În industrie, datorită predominării ramurilor mineritului și metalurgiei neferoase, numărul femeilor ocupate era relativ mic din totalul forței de muncă folosite. Acest fenomen se înregistra, în special în orașul Baia Mare, dar și în celelalte centre miniere din regiune și s-a menținut pe parcursul anilor ̓50, datorită specificului activității.

Spre exemplu, situațiile statistice întocmite de Combinatul Metalurgiei Neferoase Baia Mare, Secția Protecția Muncii, scoteau în evidență faptul că, în anul 1952, la nivelul trustului activau peste 9.000 de angajați din care peste 7.600 erau muncitori. Dintre aceștia, o proporție de 89,55% era reprezentată de bărbați și doar 10,45% de femei. În general, acestea erau angajate în sectorul administrativ. După cum se poate observa în reprezentările statistice și grafice de mai jos, cel mai mare număr de femei încadrate în posturi de muncitori se înregistra la Uzinele „Phonix” și „1 Mai” Ferneziu, cu 212, respectiv 102 muncitoare.

Restul populației active băimărene era împărțită între celelalte ramuri ale economiei (agricultură-silvicultură 3827 persoane, construcții 3126 persoane, transporturi şi telecomunicații 1075 persoane, comerț şi alimentație publică 2082 persoane, alte ramuri 196 persoane). În sfera neproductivă, era ocupat un număr de 3.390 persoane (învățământ, sănătate, administrație, gospodărire comunală etc.), 1845 erau studenți şi elevi, populația casnică se ridica la 5080 persoane, iar în alte categorii se înscriau 2100 de persoane22. Astfel că, o pondere însemnată era deținută de populația casnică şi alte categorii, iar atragerea în producție a acestora se prevedea a fi făcută prin dezvoltarea ramurilor industriale corespunzătoare pentru munca femeilor (dezvoltarea industriei textile asigura mobilizarea femeilor în producție, prevăzându-se realizarea unei unități textile de mare capacitate, care s-a materializat abia în anii ̓70 prin  Filatura de Bumbac, devenită ulterior Maratex, înființată în anul 1972). În intervalul 1956-1962, s-a înregistrat o creștere semnificativă a populației stabile a orașului Baia Mare, cu peste 9400 de locuitori, datorată intensificării activităților industriale. Numărul salariaților la sfârșitul anului 1962 a crescut cu aproape 6000 față de anul 1960. Mineritul şi metalurgia neferoasă şi-au păstrat întâietatea în cadrul economiei regiunii, perioadă în care s-au pus în funcțiune două exploatări miniere noi (Ilba Handal şi Şuior), precum şi noua Uzină de Cupru cu Fabrica de Acid Sulfuric.

Asigurarea cu brațe de muncă a unităților, mai ales a celor noi, se făcea din mediul rural, fiind necesară soluționarea treptată a problemei spațiului locativ, printr-o accelerare a construcțiilor în acest domeniu24, având în vedere cheltuielile mari de transport şi cazare suportate de întreprinderi pentru aceşti salariaţi. Spre exemplu, într-un raport al Comisiei Economice a Comitetului Regional al PMR Baia Mare din anul 1960 privind folosirea forţei de muncă din mediul rural, se arăta că la unele întreprinderi din Baia Mare, precum „Uzina Gheorghe Gheorghiu-Dej”, „Uzina 1 Mai Ferneziu”, „Întreprinderea Minieră Petre Gheorghe”, „Exploatarea Minieră Herja” şi altele, numărul muncitorilor din mediul rural era mult prea mare. În urma comparării eficienței activității muncitorilor proveniți din cele două medii, urban, respectiv rural, s-a ajuns la concluzia că pentru aceeași muncă efectuată de un muncitor cu domiciliul la sat, statul plătea mai mult decât pentru unul din oraș. Această situație era reflectată în contextul în care statistica consemna că din cei 6793 de muncitori, câţi lucrau la întreprinderile amintite, 2239 salariați, adică aproximativ 33%, proveneau din satele din jurul Băii Mari (Berinţa, Dumbrăvița, Coaş, Săcălăşeni, Buzeşti, Fărcaşa, Berchez, Sălsig şi altele). De asemenea, se mai semnala faptul că, dintre aceştia, 1077 muncitori erau cazaţi în dormitoarele întreprinderilor şi transportați acasă săptămânal sau o dată la două săptămâni. Restul făceau naveta zilnic, majoritatea pe cheltuiala întreprinderilor, fie prin mijloacele de transport ale acestora, fie prin CFR. În anul 1959, cheltuielile de transport pentru muncitorii de la întreprinderile menţionate s-au ridicat la sume de 1.751.000 lei. Numai la Uzinele Gheorghe Gheorghiu-Dej Baia Mare se transportau zilnic, cu mijloacele întreprinderii 255 de muncitori, în acest scop fiind folosite 4 camioane care parcurgeau zilnic peste 1000 de km, costurile de transport ridicându-se la 172.178 lei în primele două luni ale anului. La aceeași uzină, cei 500 de muncitori cu domiciliul la țară aveau un regim de muncă de 6 ore pe zi şi un câștig mediu între 1100 şi 1300 lei lunar. În afară de acest salariu mai primeau diverse alte sporuri (de toxicitate, de noapte etc.). În timpul verii şi toamna, accidentele erau mai frecvente din cauza faptului că muncitorii ajungeau obosiți la lucru, prinşi la domiciliu de muncile agricole. Această situație a generat un randament de muncă mai scăzut. De asemenea, se mai semnala şi faptul că cei cu domiciliul la ţară nu participau la activitățile obștești sau muncile voluntare.

Totodată, pe lângă costurile de transport, unitățile mai cheltuiau sume importante pentru cazare, cazarmament şi întreținerea dormitoarelor. Propunerile lansate pentru înlăturarea acestor deficiențe se refereau la obligația întreprinderilor de a reduce forța de muncă din mediul rural şi înlocuirea acesteia cu muncitori din oraş. Întreprinderile mai trebuiau ca în posturile de paznici, portari, curieri, arhivari, oameni de serviciu etc. să fie schimbați cei cu domiciliul în afara orașului şi înlocuiți treptat cu rezidenți din Baia Mare, preconizându-se crearea a 200-300 de locuri de muncă pentru persoanele cu capacitate redusă de muncă. O altă propunere viza transferarea cheltuielilor de transport şi de cazare în întregime în sarcina celor care beneficiau de serviciile respective, estimându-se că se va economisi o sumă de cel puţin 2 milioane de lei pentru anul 196025. Aceste propuneri şi măsuri au survenit pe fondul prevederilor Plenarei Comitetului Central al PMR din iulie 1959, în care se preconiza realizarea de economii, creșterea productivității şi reducerea prețului de cost, atrăgând după sine studiul posibilităților de a pune în valoare rezervele interne ale întreprinderilor.

Phoenix, combinatul băimărean închis de „inteligenți”

Pe parcursul existenței sale Uzina „Gheorghe Gheorghiu Dej” a purtat o serie de denumiri, dintre care a dominat aceea de „Phonix” Fabrica de Acid Sulfuric și Produse Chimice, funcționând ca societate pe acțiuni până la 1 aprilie 1941. La 1 aprilie 1941, uzina a fost naționalizată de Statul Maghiar, purtând denumirea de „Uzinele Chimice ale Statului”. De la 1 februarie 1942 până în 1946, a purtat denumirea de „Uzinele Chimice Metalurgice «Hungaria» Baia Mare”. În perioada 1946-1948, s-a revenit la denumirea inițială de „Fabrica de Acid Sulfuric și Produse Chimice «Phonix» Baia Mare”. Între 11 iunie 1948 și 31 decembrie 1949 a funcționat sub denumirea de „Uzinele «Phonix» naționalizate - Fabrica de Acid Sulfuric și Produse Chimice”. În perioada 1 ianuarie 1950 - 1 octombrie 1952, uzina a fost comasată cu Combinatul Metalurgiei Neferoase Baia Mare. La 1 octombrie 1952, prin HCM nr. 2255/1952, uzina a devenit independentă cu autonomie gestionară, purtând denumirea de „Întreprinderea Metalurgică Chimică «Phonix» Baia Mare”. La 27 mai 1953, în baza Decretului nr. 222/1953 și a Deciziei nr. 886/1953, denumirea a fost schimbată în „Uzinele Chimice «Gh. Gheorghiu Dej» Baia Mare”. La 16 iunie 1953, în baza Decretului nr. 258, denumirea s-a schimbat în „Uzinele Metalo-Chimice «Gh. Gheorghiu Dej» Baia Mare”. În baza ord. MPIC nr. 730/10 aprilie 1962, întreprinderea a primit denumirea de „Combinatul Chimico-Metalurgic Baia Mare”, iar în anul 1965, prin Hotărârea din 22 martie al CC PCR a Consiliului de Stat și a Consiliului de Miniștri, uzina și-a schimbat din nou denumirea în „Combinatul Chimico-Metalurgic «Gh. Gheorghiu Dej» Baia Mare”. În perioada 1970-1973 s-a numit „Uzina Metalurgică de Metale Neferoase Baia Mare”, iar în perioada 1973-1991 „Întreprinderea Metalurgică de Metale Neferoase Baia Mare”. În anul 1991, întreprinderea s-a transformat în societate comercială pe acțiuni cu denumirea de SC „PHOENIX” S.A Baia Mare.