Baia Mare a fost civitas dintotdeauna

Despre Baia Mare se pot scrie foarte multe, orașul de pe Săsar având o istorie mai mult decât interesantă, chiar captivantă. Se poate spune că, de multe sute de ani, orașul a fost în atenția  celor puternici, s-a aflat în mijlocul evenimentelor și a avut un rol important în dezvoltarea acestei părți de teritoriu. Poate de aceea ar trebui ca vestigiile istorice pe care le avem să fie păstrate și puse în valoare. În perioada medievală, orașul a avut fortificații puternice pentru apărare. Din aceste fortificații a mai rămas o bucată de câțiva metri, aproape de intrarea în actualul Muzeu de Istorie și Arheologie. Este o bucată din istoria orașului.

Multă lume nu știe ce este cu acea parte de zid ce pare a fi cons­truită cu ceva ani în urmă și care face legătura între muzeu și case aflate în proximitatea muzeului. Pentru cititorii minunatului nostru săptămânal, am căutat mai multe date și informații despre această bucată de zid.
Din discuții cu muzeografii mu­zeului și cu arheologii de acolo, am aflat o altă parte din istoria Băii Mari. De altfel, specialiștii muzeului au și publicat mai multe vo­lume în care sunt date și informații despre Baia Mare din perioada de începuturi și până acum. Noi, Gazeta de Maramureș, am publicat mai multe materiale despre istoria orașului.  Așa vom face și acum plecând de la acest zid care face parte din fortificațiile medievale ale orașului. Date și informații am primit de la Viorel Rusu și Lucia Pop, autori și coordonatori ai unei lucrări deosebite: „Baia Mare oraș liber regal. Vestigii şi mărturii istorice medievale”.

Baia Mare a apărut pe harta așeză­rilor urbane ca urmare a activității de exploatare a minereurilor neferoase, primele informații certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul al XIV-lea, chiar dacă începuturile medievale ale activităților de acest gen sunt mult mai timpurii, cel puțin din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Asemenea altor structuri urbane medievale, orașul Baia Mare s-a conturat înaintea emiterii ac­telor privilegiale de atestare a existenței sale, nefiind o creație a acestora, ci o recunoaștere a unei realități existente anterior emiterii lor.
Cel mai vechi act cu referire la Baia Mare, al cărui conținut rezumativ îl cunoaștem dintr-un document ulterior, este diploma din 29 mai 1329, prin care regele Ungariei, Carol Robert de Anjou (1301-1342), acorda judelui primar al orașelor Baia Mare şi Baia Sprie dreptul de a popula teritoriul împădurit existent între ele, în scopul dezvoltării mineritului din această regiune. Este foarte im­portantă mențiunea că Baia Mare a apărut de la început în documentele oficiale cu statutul de ci­vitas, statut pe care l-a păstrat pe tot parcursul evoluției sale.

Concluzionând, se poate afirma că, în secolul al XIV-lea, Baia Mare era o structură urbană riguros organizată, libertățile reîntărite prin documentul din anul 1347 reprezentând privilegii specifice unui oraş liber regal, privilegii care au asigurat comunităţii, timp îndelungat, o accentuată autonomie în organizare şi conducere. Documentele relevă şi diversele denumiri ale oraşului Baia Mare în cursul devenirii sale: civitas, castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Asszonypataka, Bánya, Nagibánya, Nagybánya sau Frauen­bach, Neustadt, Welka-Bánya.
Oraşul Baia Mare a intrat în proprietatea Huniazilor în anul 1445. Huniazii au contribuit la configurarea identităţii unui oraş prosper, validat ca unul dintre cele mai dezvoltate centre miniere din regatul Ungariei.
Astfel, la 2 ianuarie 1445, Iancu de Hunedoara, voie­vod al Transilvaniei (1441-1446), şi guvernator al Ungariei (1446-1453), la ce­rerea judelui şi juraţilor băimă­reni, a dispus respectarea cu stricteţe de către toate autorităţile din ţară a privilegiilor locuitorilor oraşu­lui Baia Mare, mai ales cele pri­vitoare la scutirea de vamă şi libera trecere a celor care călăto­resc în problemele mineritului sau pentru procurarea de alimente.
În anul 1446, cu ocazia vizitei în Baia Mare, Iancu de Hunedoara a dispus construirea turnului-clopot­niţă care a preluat numele Bisericii „Sfântul Ştefan”, de care a fost alipit. Prin ridicarea turnului, Iancu de Hunedoara se pare că a dorit să imortalizeze victoria de la Ialomița obținută împotriva armatelor otomane. Cu ocazia ace­leiași vizite, Iancu de Hunedoara a inițiat construirea unui castel pentru soţia sa, Elisabeta, edificiu cunoscut azi sub numele de „Casa Elisabeta” sau „Casa Iancu de Hunedoara”. Din construcția im­punătoare şi fortificată de altădată stau mărturie arcadele (contra­forții) suspendate peste vechea stradă care făcea odinioară legă­tura între piața orașului şi mone­tărie. Moartea neașteptată a lui Iancu de Hunedoara, în anul 1456, după marea sa victorie asupra turcilor obţinută la Belgrad, nu a anulat lucrările începute. Turnul a fost terminat de fiul său, Matia Corvin, devenit rege al Ungariei în anul 1458. Pe lângă destinația sa, de clo­potniță pentru impună­toarea biserică gotică, turnul „Sfântul Ştefan” sau „turnul mare” a fost, de-a lungul timpului, şi un loc ideal pentru observarea atentă a oraşului şi a împrejurimilor acestuia.

Printr-un document emis la 9 noiembrie 1469, Matia Corvin a permis orașului Baia Mare, amintit cu numele de Rivulus Dominarum, să se înconjoare cu ziduri îm­po­triva atacurilor venite din partea românilor din Moldova (valahorum Moldavensis). Conform dreptului orășenesc medieval, doar orașele libere regale au avut dreptul de a-şi fortifica cu ziduri așezarea. Privilegiul din 1469 a fost rezultatul consecințelor istorice, deoarece după campania militară moldo­venească nereușită din 1467 a lui Matia Corvin, au devenit frecvente incursiunile moldo­venești în regiune.

Oraşul Baia Mare a beneficiat şi înainte de această dată de un sistem de apărare format din palănci (întărituri din trunchiuri de copaci aşezaţi orizontal) şi valuri de pământ. Acestea au fost înlocuite, graţie privilegiului obţinut de la Matia Corvin, cu puternice ziduri din piatră şi cărămidă ridicate de localnici, întrerupte din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice.
Din sistemul de fortificații al orașului, astăzi poate fi văzut şi vizitat  Bastionul  Măcelarilor, ridicat în jurul anului 1500, cunoscut şi sub numele de Bastionul de Muniţii, deoarece în încă­perea boltită aflată la primul nivel s-a depozitat, într-o anumită perioadă, muniția necesară pentru apărare.
De-a lungul timpului, din cauza evenimentelor istorice, arhitectura turnului a fost afectată, construcția fiind refăcută de mai multe ori. Breslei măcelarilor îi revenea întreținerea turnului şi obligația de a apăra orașul din acest punct strategic în cazul unor atacuri, de aici şi numele pe care îl poartă bastionul.

Va urma.