Ayatolahul, in lupta cu „Satana”

* 4 noiembrie 1979 – ocuparea ambasadei americane din Teheran La 4 noiembrie 1979, cateva sute de militanti islamici iranieni (pro-Khomeini) au luat cu asalt ambasada Statelor Unite din Teheran. Militantii iranieni au luat 90 de ostatici (din care au eliberat, progresiv, 38), declansand cea mai lunga criza in care a fost implicata o ambasada americana, din istoria moderna. Din punctul de vedere al relatiei bilaterale dintre Iran si SUA, criza iraniana a fost declansata intr-un moment extrem de delicat. La jumatatea anilor ’70, cand peste 50.000 de oponenti politici ai regimului erau torturati si maltratati in inchisorile iraniene, regimul opresiv al sahului Reza Pahlavi s-a prabusit. In perioada 1978-1979, protestele populare si grevele generale au luat asemenea proportii, incat sahul a fost silit sa ia calea exilului. Fostul lider iranian, sahul Reza Pahlavi, s-a internat in SUA pentru tratarea cancerului de prostata. In aceste conditii, ayatolahul Khomeini s-a intors din exil si a declansat procesul de transformare a Iranului in stat islamic. Discursul politic al noului lider iranian s-a axat pe purificarea religioasa a teritoriilor ocupate de musulmani, pe de o parte, si pe blocarea influentei vestului asupra traditiilor si culturii iraniene, pe de alta parte. Sfidarea puterii americane Revolutia islamica a ayatolahului Khomeini a sfidat deschis puterea americana. Industria petrolului a fost nationalizata, iar institutiile sahului au fost desfiintate. Ocuparea ambasadei Statelor Unite a fost interpretata ca o actiune publica de revolta impotriva tarii care a permis ca dictatura sahului sa dureze atat de mult. Pe acest fond, atacarea ambasadei americane a fost interpretata ca un act determinat de o comanda religioasa. Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecinta directa a discursului politic lansat de ayatolahul Khomeini, cu toate ca, pe toata durata crizei, Khomeini a respins toate acuzatiile presei internationale potrivit carora ar fi avut control asupra ocupantilor ambasadei. Anterior declansarii crizei ambasadei din Teheran, ambasada britanica din acelasi oras a fost tinta unor atacuri cu cocteiluri Molotov. In consecinta, toti reprezentantii diplomatici britanici au fost retrasi de pe teritoriul iranian. Aceste evenimente, cumulate cu discursul anti-occidental promovat de Khomeini, au determinat deteriorarea grava a relatiilor dintre Iran si Marea Britanie. Un atac „studentesc” Surse diferite care au abordat criza din Teheran furnizeaza date diferite in legatura cu numarul atacatorilor (intre 300 si 2.000 de „studenti”). Atacatorii au fost inarmati cu automate de provenienta ruseasca (Kalasnikov), dar le-au utilizat numai in scopuri de intimidare. Ocupand ambasada americana, atacatorii si-au motivat gestul ca fiind o forma de protest impotriva acordarii vizei de sedere in SUA fostului lider iranian, sahul Reza Pahlavi. In replica, Statele Unite au inghetat toate resursele financiare ale Iranului, aflate sub control american. La scurt timp, toti imigrantii ilegali de origine iraniana de pe teritoriul Statelor Unite au fost expulzati. Primul act al teroristilor dupa luarea ostaticilor a fost sa solicite accesul la mass-media, prin intermediul careia iranienii au cerut extradarea in Iran a sahului si abtinerea SUA de a se amesteca in viata statului iranian. Teroristii au eliberat o parte a ostaticilor. Cei eliberati au avut sansa de a fi nepotriviti pentru transmiterea unui mesaj politic: fie erau femei, fie erau americani de origine africana, fie sufereau de afectiuni grave. Gestul iranienilor nu este unul umanitar, ci unul rezultat din anumite rationamente de alta factura. Potrivit religiei musulmane, femeile sunt considerate inferioare barbatilor si, ca urmare, nesemnificative si nepotrivite pentru transmiterea unui mesaj politic credibil. Pe de alta parte, eliberarea americanilor de origine africana s-a facut in scopul scindarii opiniei publice americane, stiute fiind incidentele rasiale din SUA, din anii ’70. Solutionarea crizei Administratia americana a actionat pe mai multe directii pentru solutionarea crizei, punand in centrul atentiei siguranta ostaticilor. Americanii au impus sanctiuni economice Iranului, oprind importurile de petrol din aceasta tara. Incercarile de a solutiona criza pe cale diplomatica nu au avut succes. Moartea sahului si invadarea Iranului de catre armata irakiana au produs inca o schimbare in politica Teheranului, acesta devenind mai receptiv la propunerile de solutionare a crizei. Esecul in rezolvarea acestei crize profunde in timpul primului sau mandat a contribuit, intr-o buna masura, la pierderea alegerilor de catre presedintele Jimmy Carter, el fiind invins de Ronald Reagan. Acesta din urma a profitat de situatia creata in Iran pentru a pune capat crizei si, la 20 ianuarie 1981, chiar in ziua investirii sale in functie, cei 53 de ostatici ramasi in ambasada au fost eliberati. Algeria a fost tara care a reusit sa medieze cu succes negocierile dintre americani si iranieni. Eliberarea s-a facut in schimbul restituirii Iranului de catre SUA a tuturor resurselor financiare blocate in momentul declansarii crizei. Grupul de militanti a fost „convins” de Khomeini sa elibereze ostaticii, in schimbul unor revendicari financiare inaintate de guvernul iranian. Pentru analistii politici, aceasta a fost inca o dovada ca militantii au actionat nu in baza unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale ayatolahului. Liderul religios pe viata Ruhollah Musawi Khomeini s-a nascut pe la 1900. Aplecat spre studiu si profesor in orasul sfant Qom, a criticat programele de modernizare si laicizare ale statului noului sah, Muhammad Reza. A obtinut titlul de ayatolah (autoritate suprema siita), dupa care, in 1964, a fost nevoit sa plece in exil in Irak, de unde a continuat campania sa impotriva sahului. Expulzat din Irak, s-a indreptat spre Paris. Dupa caderea monarhiei iraniene, sub presiunea manifestatiilor populare, inflacarate de scrierile si inregistrarile discursurilor sale, Khomeini s-a intors triumfal in tara, in februarie 1979, si a instaurat o republica islamica, fundamentata pe principii rigide siite. Noua constitutie iraniana, una de tip teocratic, l-a desemnat pe Khomeini „lider religios pe viata”, dandu-i puteri absolute in conducerea statului. Sustinut de integristii islamici, Khomeini a inceput eliminarea fizica a oricarei opozitii laice, accentuand caracterul represiv al guvernului sau prin deschiderea conflictului cu Irakul (septembrie 1980). Pe presedintele Bani Sadr l-a constrans sa fuga in strainatate. Introducerea legislatiei islamice foarte stricte a determinat mii de executii pe an, ale celor acuzati de critici la adresa guvernului sau de pretinse tendinte „sataniste”. Noul stat a beneficiat de sustinerea masiva a populatiei care a manifestat o ostilitate extrema fata de Statele Unite ale Americii. Dusman tenace al materialismului marxist si al consumismului occidental, Khomeini a dezvoltat un dublu refuz catre „cele doua Satane” reprezentate de SUA si URSS, pe care le asocia cu consumismul si neocolonialismul. Sustinator al raspandirii fundamentalismului islamic, prevestea „eliberarea” oraselor sfinte ale Islamului: Mecca si Medina, oprimate de dinastia saudita, considerata a fi la discretia guvernului american, si Ierusalimul, patat de ocupatia israeliana, impotriva caruia orice musulman ar fi trebuit sa lupte pana la moarte. A sustinut nasterea miscarilor integristilor inarmati din Orientul Mijlociu (Hezbollah in Liban si gruparea palestiniana Hamas), dedicate actiunilor de terorism international. Operatiunea Eagle Claw Dupa sase luni de negocieri sterile, Fortele de Operatii Speciale ale Statelor Unite au lansat operatiunea de salvare a ostaticilor, cunoscuta sub numele de Eagle Claw. Operatiunea de comando din aprilie 1980 a fost organizata de presedintele Carter. Actiunea respectiva a esuat in desertul iranian, unde sapte aeronave ale fortelor de salvare au fost distruse de nisipul aspirat de motoare si de coliziunea accidentala a doua dintre ele. Insuccesul interventiei militare a agravat si mai tare criza dintre cele doua state. In ziua urmatoare esecului Operatiunii Eagle Claw, ostaticii au fost separati in mai multe locatii din Teheran, in scopul crearii unui climat nefavorabil pentru o noua, eventuala, actiune de salvare. Varianta londoneza a terorismului iranian La 30 aprilie 1980, cand criza declansata de ocuparea ambasadei SUA din Teheran era departe de a fi solutionata, sase membri ai gruparii separatiste iraniene Miscarea de Independenta a Arabistanului au ocupat, sub amenintarea armelor, ambasada Iranului din Londra. Pe fondul crizei americano-iraniene, grupul de separatisti care a ocupat ambasada Iranului din Londra spera sa-si promoveze cauza intr-o tara care s-a opus fatis accesului lui Khomeini la putere, in speta Marea Britanie. In contrast cu cazul de la Teheran, separatistii iranieni au atacat propria ambasada de la Londra, in urma unor calcule deliberate. Ei au sperat sa exploateze opozitia Regatului Marii Britanii fata de ascensiunea la putere a lui Khomeini. Acestia au estimat ca Marea Britanie le va sprijini cererea de independenta ca o metoda de diminuare a influentei ayatolahului in lumea araba. Separatistii au luat 26 de ostatici, unul fiind eliberat la scurta vreme din motive medicale (un specialist de sunet al BBC). Odata cu expirarea primului termen pana la care trebuiau indeplinite cererile teroristilor, la 5 aprilie 1980, iranienii l-au executat pe atasatul de presa al ambasadei, intr-o incercare de a demonstra lumii ca nu accepta compromisuri. Executia a demonstrat nu doar determinarea separatistilor, ci si faptul ca negocierile dintre oficialii britanici si iranieni sunt sortite esecului. In aceste conditii, a doua zi, primul ministru britanic, Margaret Thacher, a aprobat utilizarea fortelor antitero din Special Air Service (SAS). Raidul SAS a dus la eliberarea ostaticilor si la neutralizarea celor sase separatisti. Din nefericire, unul dintre ostatici a fost ucis in timpul schimbului de focuri. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro