Avram Iancu – pelerinul luminii

În 24 iunie, în Noaptea de Sânziene se vor împlini 200 de ani de la nașterea marelui revoluționar, cu un destin hristic, Avram Iancu. Menționăm că în Noaptea de Sânziene s-au mai născut două personalități ale Neamului Românesc: Vlad Țepeș și haiducul Grigore Pintea. Anul 2024 este decretat Anul omagial Avram Iancu de către Academia Română, tocmai de aceea scriitorul Nicoară Mihali, în colaborare cu actorul și regizorul Emanuel Petran de la Teatrul Național din Cluj, au finalizat de curând o piesă de teatru despre erou, piesă care se va juca în mai multe locuri din țară, de către actorii de la Cluj.

În seara de 24 iunie 2024, va fi premiera radiofonică a piesei de teatru „Iancu”, la Radio Cluj, în regia lui Emanuel Petran, proiect susținut de către Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, urmând ca mai apoi să fie jucată și pe scenele unor teatre din țară. Scriitorul Nicoară Mihali, împreună cu regizorul clujean Emanuel Petran, au considerat că este cea mai bună formulă de a-l omagia și de a face cunoscute pe plan național personalitatea și povestea vieții lui Avram Iancu. Proiectul piesei de teatru a început în urmă cu trei ani, timp în Nicoară Mihali a adunat o serie de documente și a studiat sute de scrieri despre erou. S-a ajuns apoi la o colaborare cu regizorul de la Cluj, iar în câteva săptămâni piesa de teatru a fost finalizată.

Piesa respectă documentele istorice, dar prezintă și aspecte mai puțin cunoscute din viața lui Avram Iancu. Este suficient să amintim aici trei scene: cea în care ofițerul austriac Holm îl bate în închisoarea din Alba Iulia pe Avram Iancu legat la mâini (fapt care l-a afectat toată viața), bătaia pe care o primește de la tatăl său pentru că a refuzat să se întâlnească cu Împăratul care vine în 1852 în Transilvania și încearcă să-l cumpere încă o dată pe Avram Iancu, oferindu-i o medalie pe care nu a acceptat-o,  iar a treia scenă, mai puțin cunoscută, este cea din ianuarie 1855, când fiica cea mică a protopopului de Zlatna, Ana Mihali, fiind bolnavă de tuberculoză, se stinge în brațele eroului.

Piesa de teatru este structurată în 22 de scene și își ia seva din filosofia lui Platon, și anume din Mitul Peșterii. În această întâmplare povestită de Socrate unui student, unde toți oamenii stau în întuneric și doar unul are curajul să iasă la lumina soarelui, se naște ideea de putere și de dragoste. Împăratul Austriei întruchipează puterea, este unsul lui Dumnezeu pe pământ, care își ia din Peșteră lumina, dar o ține numai pentru el. Iancu iese din peșteră la lumină și le oferă oamenilor libertatea. Și chiar se întoarce în peșteră și îi eliberează pe ceilalți ca să le arate lumina. Ba mai mult, pentru Avram Iancu lumina înseamnă drumul spre libertate, pe care-l oferă cu generozitate celorlalți. Dar din aceeași Peșteră își ia lumina iubirii și logodnica lui Avram Iancu.

De asemenea, piesa de teatru urmărește și valorifică o serie de elemente esențiale ale Neamului Românesc: Colinda, Cămașa Ciumei, bocetul și Noaptea de Sânziene. Cei născuți în Noaptea de Sânziene sunt stăpâni pe „iarba fiarelor”, au puteri nelimitate asupra mulțimilor, nu le stă nicio poartă închisă și nicio ușă ferecată.

După Mitul Peșterii, Avram Iancu se întâlnește în vis cu mamele feciorilor care au murit în Revoluția de la 1848. Este durerea cea mai mare a lui Iancu, pentru că mamele îi strigă: „Iancule, feciorii noștri au murit! A crescut iarbă înaltă și flori pe mormintele lor, n-au avut norocul de nuntă și de vreo mireasă. Tu ne-ai promis că vom avea drepturi și libertăți, dar i-ai dus să moară pentru Împărat!”. De atâta durere, Iancu încearcă să joace pe nebunul, precum personajul shakespearian Hamlet.

Alte scene de un real dramatism sunt cele în care senatorul Dragoș trimis de Kossuth va încerca să-i dezarmeze pe revoluționarii din Munți printr-o trădare și îi va ține în niște discuții interminabile și nesfârșite negocieri, până ce armata lui Hatvani pătrunde în orașul Abrud și încearcă să îl prindă pe Axente (prefectul de 1848), pe Avram Iancu, pe Simion Balint (protopop). Aceștia reușesc să fugă la timp și să se salveze, iar în cele din urmă este prins numai prefectul Ioan Buteanu, care va fi legat de un tun, dus pe marginea Crișului Alb și spânzurat de către ofițerul ungur. Dar în acest episod tragic, Buteanu îi cere lui Hatvani să-i dezlege mâinile ca să-și pună singur ștreangul, pentru că nu accepta mâinile lui pline de sânge. Îi mai cere să lovească scaunul ca să plece în cealaltă lume cu demnitate și cu ca un sinucigaș. Și, înainte de a-și pune ștreangul, Buteanu se scotocește prin buzunare și aruncă în fața ofițerului ungur banii, spunându-i: „Voi pentru bani luptați, noi, pentru liberate!”.

De fapt, Revoluția este un adevărat război civil între românii, ungurii și sașii din Transilvania. Pentru cei care nu cunosc evenimentele istorice, spunem doar atât că, în 15 martie 1848, Guvernul și Parlamentul de la Budapesta au decretat unirea Transilvaniei la Ungaria, fără să consulte românii din Transilvania. Sub conducerea lui Kossuth, au hotărât să lupte pentru liberate și să iasă de sub dominația Împăratului Austriei Franz Josef. Românii nu vor accepta această unire forțată, se vor întâlni de trei ori pe câmpia libertății de la Blaj și vor hotărî să aibă gărzi naționale și Transilvania să fie recunoscută ca stat independent, iar Împăratul de la Viena promite românilor drepturi și libertăți. Dar, pentru a le obține, românii trebuie să lupte alături de armatele imperiale împotriva ungurilor.

O altă scenă de mare forță din conținutul piesei de teatru este cea a prieteniei dintre Avram Iancu și revoluționarul maghiar Pal Vașvari. Acesta vine să viziteze Dieta de la Cluj, care și ea decretează unirea necondiționată a Transilvaniei la Ungaria, prin care națiunea română și limba română ar fi fost desființate. Iar după această vizită din Cluj, Vașvari îl caută în Munții Apuseni pe Avram Iancu. Între ei sunt discuții foarte aprinse. Amândoi sunt tineri, educați și visează la idealurile neamului. Iancu pentru români, Vașvari pentru unguri. A doua zi, Vașvari pleacă din Munții Apuseni, după ce Iancu i-a arătat cele mai frumoase locuri de aici. Ajuns într-un loc numit Fântânele, Vașvari spune: „Doamne ce țară frumoasă aveți. Dacă aș fi un lord englez mi-aș cumpăra o bucată de pământ și aș vrea să fiu înmormântat aici!”. Chiar dacă erau din tabere diferite, cei doi s-au respectat, pentru că au înțeles că este mai presus prietenia decât armele. Vașvari i-a mai zis lui Iancu: „Ne întâlnim în Parlamentul de la Budapesta”, iar Iancu a replicat „După cum gândești, ne vom întâlni pe câmpul de luptă”. Și, într-adevăr, în vara anului 1849, în fruntea unei armate de 3000 soldați maghiari, Vașvari vine să-l caute pe Iancu în Munții Apuseni. Nu se va întâlni cu el, ci va fi ucis de către prefecții lui, dar Iancu este înștiințat că prietenul său de la Budapesta a fost ucis. Așa că vine și îl ia în brațe, îl aduce în mijlocul scenei și strigă: „De ce l-ați ucis? Era atât de tânăr, de frumos și de talentat încât aș da jumătate din viața mea să-l pot aduce de pe cealaltă lume”. Ca o ironie a sorții, Vașvari a fost înmormântat la Fântânele.

O altă scenă, la fel de puternică și plină de dramatism, este cea în care tatăl și fratele lui Avram Iancu îl bat cu un bici pentru că i-a făcut de rușine, a refuzat să se întâlnească cu Împăratul și să primească decorațiile acestuia. Asta pentru că Împăratul l-a înșelat, a promis că le dă drepturi și libertăți, românii au pierdut 40 de mii oameni, iar Împăratul nu s-a mai ținut de cuvânt. Îl căuta să-i dea decorațiile, să-l cumpere și să fie de partea lui. Însă, Avram Iancu a fost demn până în ultima clipă a vieții lui.  Mama lui Iancu intră în scenă cu o icoană a Fecioarei Maria și le cere disperată să nu-l mai bată pe „Crăișorul munților”. Iancu iese din scenă și se aude un nechezat de cal, după care se întoarce cu mâinile pline de sânge, iar mama strigă disperată: „Ce-ai făcut Iancule? Ți-ai omorât calul? Cel mai drag ție, care te-a purtat în toată Revoluția?” Iar Iancu îi răspunde: „Mamă, decât să fac o crimă, un patricid, mi-am ucis calul!”.

Piesa are farmecul unui izbutit spectacol teatral. „Eu am venit cu ideile și cu documentația. Am făcut literatură, iar Emanuel Petran a tăiat-o felii și a așezat-o pe scenă, cu tot dramatismul ei. Este o colaborare extrem de reușită. Este greu să scrii literatură semnată de doi autori, însă spiritul lui Iancu ne-a ajutat să colaborăm și să devenim adevărați camarazi. Poate că și prin această lecție, Iancu transmite generațiilor viitoare că trebuie să ne unim și să luptăm pentru aceeași idee. Dacă ar fi făcut un mic compromis în viața lui, de-a lungul anilor și inclusiv azi, românii n-ar fi venit într-un pelerinaj la Țebea, sub Gorunul lui Horea, să-l sărbătorească în fiecare an pe Avram Iancu”, a spus scriitorul Nicoară Mihali.

În momentul acela plin de disperare, când tatăl și fratele său se hotărăsc să-l dezmoștenească, Iancu intră pentru prima dată într-o crâșmă și, cu sufletul plin de amărăciune, scrie o scrisoare Împăratului de la Viena prin care îi cere o sumă de bani. Însă, scrisoarea n-a fost trimisă niciodată. Atunci când Avram Iancu a fost găsit mort pe prispa casei unui brutar din Baia de Criș, asupra lui s-au găsit un fluier din lemn de cireș, o năframă alb cu roșu a logodnicei și o scrisoare mototolită (scrisoarea adresată Împăratului). Deci, a fost demn până în ultima clipă, chiar dacă necazurile și lipsa banilor l-ar fi împins spre acest gest.

O altă scenă surprinzătoare se numește Kossuth în oglindă. Este momentul în care Vașvari îl surprinde pe conducătorul Revoluției maghiare admirându-se în fața oglinzii, având pe cap Coroana Ungariei. Vașvari nu mai știe ce să aleagă: lupta pentru drepturile națiunii maghiare sau pentru dorința lui Kossuth de a-și pune coroana pe cap. Trebuie să se rețină aceste întâmplări, pentru că ele nu sunt ficțiunea noastră, au fost găsite în documente, ba mai mult, multe dintre replici sunt exact cele rostite de personajele luate din istorie.

Avram Iancu, în toată călătoria lui, plină de dezamăgiri, de după Revoluție și până la moarte - când adesea dormea sub cerul liber și a colindat satele din Munții Apuseni cântând la fluier, pentru un blid de mâncare - era în stare să le povestească oamenilor trei parabole. Prima este legată de un șarpe care avea pe cap o coroană și s-a întâlnit cu el când era la pescuit pe Valea Arieșului. A doua este legată de o vacă care de 21 de ani nu mai făta și el voia să se hrănească cu laptele ei, până într-o zi când l-a visat pe Kossuth că ține vaca de coarne, iar Împăratul Austriei o mulge. Iar a treia parabolă este legată de o noapte în care a dormit într-o căpiță de fân și a văzut pe cer scrise cuvintele „Creștinătatea nu mai este, creștinătatea a murit”, iar la scurtă vreme a văzut pe cer chipul Anei, chipul iubitei sale. Parabolele acestea sunt pline de înțelepciune, însă Avram Iancu le povestea precum un actor care își joacă propria nebunie, deoarece era urmărit zi și noapte de miliția secretă austriacă. Nimeni din cei care l-au cunoscut în perioadele grele ale vieții sale n-a declarat că Avram Iancu e nebun. Însă, Împăratul de la Viena dorea cu orice preț să-i defăimeze imaginea, deoarece se temea de figura lui Iancu, care reprezenta un pericol pentru Imperiu, aflându-se printre moți, pentru că ideea lui era să înfăptuiască o Dacie Mare. Dar imaginea lui Iancu a devenit de temut pentru Curtea de la Viena și după moartea acestuia. Dacă vreun țăran era surprins la crâșmă vorbind despre Iancu, putea să ajungă la închisoare.

În finalul acestei piese, doi moți prezenți la înmormântarea lui Iancu regretă că n-au făcut mai mult pentru el câtă vreme mai era în viață. 18 preoți ortodocși, cu făclii aprinse erau lângă sicriu, iar de partea cealaltă a sicriului se aflau 18 preoți greco-catolici cu făclii aprinse. Iar în fața sicriului, doi protopopi. Cortegiul avea peste 12 mii de participanți. Sicriul intra pe poarta Cimitirului din Țebea, iar coada cortegiului nu ieșise din Baia de Criș. După înmormântare, cei doi moți au intrat în camera protopopului și i-au zis: „Părinte, cât a costat înmormântarea?” Iar preotul le-a răspuns: „Două mii de florini”. Atunci, țăranii au scos din desăgi bani și au umplut masa protopopului. Primul moț a spus: „Părinte, noi ți-am plătit înmormântarea, să nu uiți să le spui că Iancu este al nostru și după moarte, al moților, și al tuturor românilor”! Iar celălalt moț a zis: „No, hai și-om mere până la Țebea, că acolo-i lumină și zâua și noaptea!”.

„Consider că, printr-un efort uriaș, printr-un desiș de documente, printr-o colaborare strălucită, am reușit să mă achit cu cinste în fața istoriei și să oferim, prin această piesă de teatru, o lecție de patriotism generațiilor de astăzi, cât și generațiilor viitoare”, a spus scriitorul Nicoară Mihali.

Mircea CRIȘAN