Avem poluare? Avem! Dar să știm și noi

Canicula din ultima perioadă a dus la o creștere vizibilă a poluării în zona Baia Mare. În fiecare vară, dar mai ales când este foarte cald, iazurile de decantare din jurul municipiului de pe Săsar devin uscate, iar vântul antrenează nisipul de pe aceste iazuri și îl împrăștie peste tot. Nisip, este un fel de-a spune. Este vorba de steril care conține metale grele și este otrăvitor pentru grădini, terenuri agricole, pentru blocurile de locuit și casele aflate în localitățile limitrofe Băii Mari.

Acest fenomen se repetă cam în fiecare an, iar cei care ar trebui să raporteze evenimentele de mediu nu o fac. Unii reclamă, alții tac.

Toate aceste situații arată că în Baia Mare poluarea s-a redus, dar nu a dispărut. Băimărenii știu cel mai bine. Dacă lași deschisă fereastra o perioadă de timp, constați că un strat subțire de praf acoperă mobile, geamul și cam tot de prin casă. Aici se află sterilul care este ridicat de vânt și împrăștiat peste tot.  Pe acest subiect au fost și vor mai fi discuții nesfârșite cu autoritățile de mediu și cu cei care ar fi trebuit să rezolve poluarea din zona Baia Mare.

Încercăm să prezentăm cam ce se întâmplă în această situație. Și sperăm ca aceia care vor veni la butoanele puterii administrative să înceapă să rezolve din problemele de poluare. Deci, poluarea există. Este sublimă și prezentă.

Conform teoriei conspirației, România a fost obligată să închidă industria minieră, metalurgia și industria prelucrătoare pentru a face loc produselor realizate în țările dezvoltate din cadrul UE, mai ales. Circula și o vorbă amuzantă prin formulare, amară prin concluzie: „Când se închide o mină în România, o alta se deschide în Chile”. Era vorba amuzantă, dar care nu este departe de adevăr, dacă stăm să privim retrospectiv la ce s-a întâmplat pe piața industriei miniere din Europa. Revenind la închiderea mineritului, putem spune că mulți sunt cei care au început să caute date, informații cu privire la motivele închiderii în totalitate a mineritului neferos.

Și GAZETA de Maramureș a încercat, prin materialele publicate de-a lungul anilor, să prezinte fapte, date cu privire la cele întâmplate. Un demers care continuă!

În zbaterile noastre de a obține date și informații, am dat peste o mică arhivă în care apar hârtii oficiale cu privire la unele decizii ale Remin. Documente interesante, dar care nu oferă răs­pun­suri clare, concluzii definitive cu privire la închiderea mineritului. Și a poluării care a rămas.

Probabil vor trebui să treacă ani mulți până se va ști adevărul acelor ani. Unii, probabil, vor spune că nu sunt interesante informațiile pe care le vom cuprinde în material, alții vor afirma că sunt lucruri ce nu se cunoșteau. Noi considerăm că ele trebuie citite, înțelese și puse în puzzle-ul mineritului neferos.

Compania Națională Remin a avut și încă mai are multe active. Clădiri și terenuri importante, valoroase. După 1989, când economia de piață a început să funcționeze, mineritul românesc a intrat într-o altă fază care presupunea o eficientizare a activității. Vrând - nevrând, au apărut pierderile care au fost contabilizate de către instituțiile financiare de control și supraveghere. Aceste pierderi cauzate de diverse situații și diverși factori au început să fie recuperate din activele societății.

În 2004, la capitolul terenuri ale Remin, s-a înregistrat o descreștere a valorii terenurilor cu 56.519.117 mii lei, din cauza executării silite a Remin de către Direcția Finanțelor Publice Maramureș pentru terenul în suprafață de 559.879 mp ocupat de Iazul de decantare al Flotației Centrale.

Este vorba de un teren care se află sub un iaz de decantare, adică nefolosibil. Acest teren a ajuns, atunci, în patrimoniul unei firme băimărene care avea de încasat niște datorii de la Remin. O firmă privată ce primește de atunci chirie pe terenul respectiv. O sumă frumoasă în valută ce intră lunar în conturi, fără a mișca un deget. A fost una dintre cele mai ciudate situații!

Principala problemă a companiei din nordul țării au fost subvențiile venite în mineritul neferos (că despre el vorbim).
Ce sunt subvențiile? O sumă de bani alocată de stat pentru producția realizată sau, altfel spus, pentru realizarea a 1000 de lei producție. Se cheltuiau sume mai mari decât producția realizată, ceea ce ar fi dus mina respectivă în stare de faliment. De aceea, statul acoperea o parte din cheltuieli. Este o explicație simplistă. Problemele sunt mai mari, mai multe, mai complicate, dar cam asta era filosofia unui minerit românesc. Nici afară, în alte zone cu minerit neferos, nu se procedează altfel. Mineritul este o activitate ce necesită subvenții, în general.

După Revoluție, după ce aspirațiile românești pentru integrarea euro-atlantică au prins contur, țara noastră a trebuit să se alinieze la cerințele euro-atlantice. Fie că a fost vorba de FMI, Banca Mondială sau UE, s-a cerut României să elimine subvențiile din industria minieră. Înainte de momentul 2007, primirea în UE, țara noastră a trebuit să semneze și să aplice multe acorduri de preaderare, de la mediu, la industria minieră, problema subvențiilor. Niciodată UE nu a cerut închiderea mineritului neferos românesc în totalitate. Așa au vrut unii conducători români să se creadă. Dar asta este o altă poveste!

Nu s-au gândit în mod profesionist activitățile miniere şi metalurgice în România. S-a mers pe ideea: închidem tot, abandonăm, nu s-a mers pe conservarea unităților în vederea unor redeschideri în condiții de rentabilitate. S-au inundat minele, combinatele au fost lăsate de izbeliște şi pseudoinvestitori au vândut la fier vechi totul, iar ce nu au vândut indienii şi baroni ai cuprului au comercializat băștinașii băimăreni. Şi acum se mai sapă după resturi în perimetrele fostului combinat, se mai dărâmă câte un perete din scheletele de beton ale fostelor hale şi se recuperează fier beton. Au fost alocați, în aceşti ani, sume uriașe pentru închiderea minelor, bani de la buget.

Dacă s-ar face o analiză a acestor alocări de fonduri, am putea vedea că în România s-au cheltuit sume la fel de mari ca în Polonia, Germania, diferența faţă de aceste țări fiind că la ei s-au conservat mine, s-au reluat activitățile miniere, iar la noi s-a inundat, închis, ras, pe aceiași bani sau poate chiar mai mult.

În România am avut parte de o societate care s-a ocupat cu aceste mișcări în zona mineritului. Conversmin a fost o invenție a politicienilor, devenind un „buzunar adânc” pentru finanțarea activităților politice, indiferent de culoare.

Se vorbește că, din sumele imense de bani primiți de la buget, circa 10% s-au folosit pentru lucrări de mântuială, iar restul s-au dus!

Poate cineva o să explice de ce europenii aflați în situații similare au reușit să conserve, dar şi să ecologizeze, ba mai mult, să aibă şi activitate minieră profitabilă acum. 

Revenind la Maramureș, istoria recentă, cea a acestor 30 de ani nenorociți, consemnează mine închise, combinate distruse şi o mulțime de situri poluate, rămase de izbeliște. După închiderea minelor şi a combinatelor, în Baia Mare, în localitățile maramureșene în care au fost mine şi alte activități, au rămas iazuri de decantare, halde de steril şi alte asemenea urme ale mineritului şi metalurgiei, fără ca cineva să preia dezastrul poluator rămas în urmă. Au fost făcuți paşi pe problematica de mediu, dar lucrurile au rămas în coadă de pește.

Nimeni nu îşi asumă dezastrul rămas şi nimeni nu vrea să preia controlul şi rezolvarea problemei. Haldele şi iazurile sunt pasate de la unii la alţii, iar cetățenii consumă zilnic, constant, fără discriminare, porția de steril din aer, sol şi apă.

Baia Mare, cu toate lucrurile bune făcute în ultimii ani, a rămas o zonă în care praful de pe iazurile ce înconjoară orașul este omniprezent. Principalele surse de poluare sunt Iazul Central şi Iazul Bozânta.    

Iazul Central are o compoziție mineralogică asemănătoare cu toate celelalte iazuri aparținând Companiei REMIN (în număr de 17), însă cu particularitatea depozitării ulterioare a unei cantități de concentrat de pirită arsenioasă. Deșeurile miniere din Iazul Central sunt constituite din sterilele de la procesarea minereurilor neferoase cu conținut de metale prețioase de la minele Şuior, Cavnic, Herja şi Turţ. UP Flotația Centrală a procesat minereurile în perioada 1962-1976, iar din anul 1976, iazul este în conservare, având o capacitate de depozitare de 10 milioane de tone.

Conservarea iazului nu a reprezentat nicio reabilitare şi punere în siguranță faţă de mediu, deoarece acesta a fost obiectul unui proiect de exploatare şi relocare. Altfel spus, cei de atunci nu aveau în vedere realizarea unui iaz cu folie de protecție pentru ca otrăvurile din steril să nu se descarce în pământ, în pânza freatică şi de acolo în apa băimărenilor.

Iazul Central constituie o nefastă sursă de poluare a pânzei freatice, a apelor de suprafață, a solului şi a aerului pe o suprafață considerabilă din jurul acestuia, din cauza amplasării în amonte de orașul Baia Mare şi în preajma unei zone cu producție agricolă.

Mineralele conținute în acest iaz sunt reactive, din cauza sulfurilor care generează, în prezența apei şi a oxigenului, drenajul acid (ape acide şi metale grele), care este extrem de toxic pentru mediu. Consecințele menținerii Iazului în situația actuală: praf sclerozant cu conținuturi de sulfuri pe mari suprafețe agricole poluează solul prin acidifiere şi, mai grav, prin eliberarea  metalelor grele ce intră în lanţul trofic şi se regăsesc în alimente. Eliminarea definitivă a sursei de poluare este singura soluție cu adevărat sigură pe termen lung.