Autoritatile isi bat joc de fostii deportati din timpul razboiului

In timpul razboiului, a fost deportat in Austria. A muncit doi ani in conditii extreme si o saracie lucie. L-au salvat rusii, care l-au folosit, la randul lor, pentru a munci. Si au vrut sa il deporteze in Rusia. A scapat ca prin minune de sclavie si s-a intors acasa. Are 80 de ani, dar statul roman nu a reusit in toti acesti ani nici macar sa-i adreseze un simplu „multumesc”. S-a adresat GAZETEI, in speranta ca va primi un statut similar cu cel al refugiatilor. Petre Hordoban este un pensionar baimarean, in varsta de peste 80 de ani. De mai multi ani incearca sa convinga autoritatile statului sa ia atitudine in ceea ce priveste persoana sa si a altora, care au fost deportate in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial. El face parte dintre aceia care au fost supusi unei munci fortate, timp de mai multi ani. Astazi, nimeni nu mai tine cont de aceasta si nu ii despagubeste in vreun fel. Statul roman este la fel de nepasator ca si cum trecutul s-ar putea sterge cu buretele. Hordoban s-a adresat mai multor institutii ale statului si organizatii, dar toate solicitarile sale de a primi o suma de bani, la fel cum se intampla in cazul refugiatilor sau veteranilor de razboi, au ramas fara raspuns. Stand de vorba cu acesta, am aflat ca in perioada in care el a fost deportat, din Romania au plecat trenuri intregi cu romani, dusi la munca fortata. Multi dintre ei nu s-au mai intors, cedand fizic in fata muncii grele la care erau supusi. Altii au sfarsit, dupa infrangerea Germaniei naziste, prin a fi trimisi in Rusia, unde i-a asteptat un alt calvar. Foarte multi dintre acestia nu au mai vazut niciodata Romania. Acum numele acestora s-a uitat. Suferinta lor nu mai poate fi simtita astazi. Insa statul roman ar trebui sa arate putin respect pentru cei care au fost batjocoriti la mijlocul veacului trecut. Povestea lui Hordoban este simpla. Un baiat de 17 ani, din satul Harnicesti, este luat intr-o noapte si expediat in Austria, pentru a munci din greu la taiatul lemnelor. Dupa doi ani se intoarce acasa si scapa ca prin urechile acului de deportarea in Rusia. Pare atat de simplu, insa truda si mizeria acelor doi ani l-au marcat pe viata. O viata de cosmar „Intr-o noapte, pe cand dormeam in podul grajdului, in otava, au venit jindarii unguresti de ne-au luat. Ne-au dus la primarie. La notar. Primarul ne-a chemat inauntru, unul cate unul, pentru a semna ca suntem de acord sa mergem la munca in Austria. Vazand ca din incapere ies toti rosii la fata, m-am apropiat de usa, sa aflu ce se intampla. Ii bateau pana semnau. Eu, fiind mai emotiv, cand m-au intrebat daca semnez, am acceptat din prima. Din mai multe sate din acea zona, au strans in jur de 200 de oameni si ne-au dus la Sighet. Acolo, am fost pusi pe tren si dusi in Austria, la granita cu Germania. De indata am fost repartizati pentru munca. Am lucrat in padure. Vara strangeam rasina de pe copaci, iar iarna faceam «metri» de lemne. Zece metri cubi pe zi reveneau la doua persoane. In caz ca nu dadeam randament, primeam foarte putina mancare. Oricum, mancarea era foarte slaba, cartofi, fasole. Si foarte diluata. Intr-o zi de Craciun, am gasit pe camp sfecla de zahar. Am taiat-o si am pus-o pe plita, pentru a-i consuma zeama. Painea era pe cartela. La 4.30, dimineata, ne trezeam si parcurgeam 5 – 6 km pe jos, de la baraca in care dormeam, pana la padure. Iarna munceam intr-o zapada care ne ajungea pana la piept si urcam pe deal, pentru a taia cu securea copacii marcati. Baracile erau din scanduri de lemn, dar imbinate rudimentar. Era foarte frig. Peste noapte, cum aduceam pe incaltaminte zapada, ingheta si pe jos era ochi de stilca. Pentru a ne incalzi, dormeam cate trei intr-un pat, ca sa avem trei paturi. Dormeam cu schimbul in mijloc, cate o noapte fiecare. Umilinta continua si azi In primul an am stat la Heidelhoff, iar in al doilea an, am fost dusi la Baden. Acolo ne-au prins rusii, in 1945. Era primavara, prin martie. Ne-am regrupat, pentru ca eram impartiti in mai multe locuri, si am pornit catre Ungaria, pe jos, sub supravegherea rusilor. Acestia ne luau, din cand in cand, si ne puneau sa lucram la drumuri, la poduri, pe unde treceam. Erau foarte rai si se imbatau tot timpul. Ne-au tratat rau. Multi au murit la acele poduri din cauza muncii grele la care am fost supusi. Cei ce ramaneau in urma, erau batuti de rusi, cu biciul. Ei mergeau pe cai, iar noi pe jos. Problema a fost ca nici cu mancarea nu stateam bine. Pe unde treceam se mai indura cate o femeie de noi si ne arunca o paine. Dupa o luna, am ajuns in Timisoara. Am stat intr-o sura mare, ce apartinuse unei mosii. A venit un colonel roman si ne-a zis: mai, baieti, voi nu stiti ce va asteapta. Or sa va trimita in Rusia. Acolo v-or ramane ciolanele. Dupa trei zile, colonelul s-a intors, spunandu-ne ca am avut noroc si ca a reusit sa ii convinga pe cei de la comandamentul rusesc sa nu ne duca in Rusia, asa cum i-au dus pe altii. I-a fost mila de noi, ca eram tineri. Din satul nostru ne-am intors vreo 10. Acum numai eu si inca unul mai suntem in viata. Refugiatii, fostii detinuti sau veteranii de razboi primesc o despagubire baneasca. Pentru deportati ca mine nu se da nimic”, ne-a povestit Petre Hordoban. Singura dovada a acelor ani este o hartie emisa de la Timisoara, care adevereste ca Petre Hordoban a fost deportat. Solicitam autoritatilor statului sa ia masuri fata de aceste persoane si sa le acorde un ajutor banesc, macar in al 12-lea ceas. Poate vor ajunge pentru un sfert din medicamentele de care acestia au nevoie pentru a trai. Ciprian DRAGOS ciprian@gazetademaramures.ro