Autocratorii Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea

Ioan BOTIŞ

Andronic al II-lea Paleologul a fost fiul împăratului Mi–hail al VIII-lea. Nu numai că nu a reuşit să oprească prăbuşirea imperiului, ba dimpotrivă, contemporanilor li s-a părut că, în timpul domniei acestui suveran bun la inimă şi plin de compasiune, s-au întors cele mai negre vremuri. În ultimii săi ani de viaţă, Mihail al VIII-lea s-a trans­format într-un tiran crud şi suspicios. Numeroasele execuţii pe care le-a ordonat i-au adus ura supuşilor. Atunci când a murit, în 1282, Andronic, te­mân­du-se de dezordini, nici n-a îndrăz­nit să-i organizeze tatălui său funeralii solemne.

Sub Andronic al II-lea (1282-2328), proble­mele interne s-au înmulţit. Criza financiară l-a obligat să renunţe la între­ţinerea flotei şi să lase apărarea mari­timă pe seama genovezilor, lucru care s-a dovedit a fi o mare greşeală. Impe­riul bizantin a ajuns să depindă economic şi militar de genovezi. Andronic al II-lea a limitat şi efectivele armatei terestre, neputând astfel să reziste asalturilor turcilor. În 1291, a căzut ultima citadelă a cruciaţilor din Palestina, cetatea Akra.

În primii ani de domnie, Andronic al II-lea, profitând de o perioadă mai liniş­tită, s-a ocupat mai mult de treburile bisericii. În timpul domniei sale, au fost întronaţi zece patriarhi. Pe plan religios, el a avut o atitudine diferită faţă de cea a tatălui său, fiind un adversar al unirii de la Lyoudin, din 1274. În acest sens, l-a înlocuit pe patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif, iar înalţii funcţionari care acceptau unirea erau scoşi din funcţie. O măsură importantă luată de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291 el trecând mănăstirile sub autoritatea directă a patriarhului. Protosul Sfântului Munte, care din vremea lui Alexios I Comnenul era confirmat de împărat, era acum recunoscut de patriarh.
De asemenea, sub Andronic al II-lea a fost alcătuită o nouă Notitia episcopatum, care trebuia să corespundă noilor cerinţe ale timpului, fiind menţionate în această listă Mitropolia Vicinei şi episcopia Vlahilor.

Andronic al II-lea găsea mai multă plăcere în îndeletnicirile cu literatura şi cu muzica decât în tunetul bătăliilor. De treburile armatei se ocupa războinicul fiu şi asociat la domnie al autocratorului, Mihail al  IX–lea Paleologul. Con­tem­poranii au menţionat frumuseţea fizică, aerul maiestuos şi capacităţile neîndoielnice ale lui Andronic al II-lea. A ocrotit ştiinţele, a deschis la Cons­tantinopol un fel de universitate, Şcoala împărătească, iar la curtea lui oamenii culţi se bucurau de stimă.

Slăbiciunea poziţiei bizantine în Bal­cani era comandată din interior de epuizarea militară şi financiară a im­periului, iar în exterior de redutabilele evenimente din Asia Mică şi de răz­boiul veneto-genovez ce s-a desfăşurat în perioada dintre 1294-1299. Încer­când să economisească banii vistieriei, Andronic al II-lea a redus la minimum mijloacele alocate pentru întreţinerea forţelor armate, maritime şi terestre. Arm­ata bizantină, slab şi prost aprovi­zionată, nu era în stare să ţină piept incursiunilor turcilor.
În mod firesc, slăbiciunile de pe plan intern au condus la o politică externă modestă, în care s-a căutat asigurarea liniştii prin tratative de pace cu po­poa­rele din jur. Cu toate acestea, împăratul Andronic al II-lea a comis o gravă greşeală prin amestecul său în conflictul dintre veneţieni şi genovezi din anul 1294. Iniţial, bizantinii au fost alături de genovezi, fapt care a dus la un conflict deschis cu veneţienii, din care au câştigat cei din urmă, iar pacea din 1302 a fost defavorabilă bizantinilor. Bizantinii au semnat cu veneţienii un armistiţiu pe o perioadă de zece ani.
La rândul lor, turcii au reuşit să cuce­rească, până în 1300, întreaga Asie Mică şi să controleze mai multe oraşe. Instalarea lor în Bitinia, lângă Constan­tinopol, le-a permis să pătrundă mai uşor în Peninsula Balcanică. Pentru a face faţă acestui grav pericol, Andronic al II-lea a recurs la mercenari, permi­ţând trecerea în imperiu a circa 16.000 de alani care urmau să se lupte cu turcii. Cu toate acestea, bizantinii au fost înfrânţi, iar Andronic al II-lea a cerut de această dată ajutor catalanilor, conduşi de Roger Flor. Acesta poseda o armată de 6.500 de soldaţi catalani şi 36 de corăbii, care s-au angajat împotriva turcilor, cu condiţia ca Roger Flor să primească titlul de mare duce (comandant al armatei bizantine). Infanteria grea catalană, foarte disciplinată, era o forţă redutabilă.

În 1304, catalanii au pornit o amplă cam­­panie împotriva turcilor, încheiată cu eliberarea unor regiuni din Frigia. După această dată, au apărut neînţe­legeri între bizantini şi catalani, iar după uciderea lui Roger Flor, în 1305, într-un complot pus la cale de fiul lui Andronic al II-lea, Mihail al IX-lea, s-a ajuns la jafuri în Thesalia, Macedonia, Tracia şi Muntele Athos. În 1310, Rho­dosul a fost cucerit de cavalerii ioaniţi şi Brussa de către turci.
Catalanii nu au reuşit să cucerească Tesa­lo­nicul, îndreptându-se către duca­tul Atenei, unde i-a alungat pe francezi. Timp de 70 de ani, Atena şi Teba au trecut de sub dominaţia franceză sub cea a catalanilor. Aceste câteva date ne arată cât de fragil devenise Imperiul bizantin în Peninsula Balcanică, situaţie agra­vată ulterior de războaiele civile dintre Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea. Războaiele interne dintre cei doi au tulburat viaţa bizantină în al treilea deceniu al secolului al XIV-lea. Era practic începutul unei perioade de lupte civile care vor continua şi în deceniul al cincilea al secolului al XIV-lea, contribuind la dezagregarea Imperiului bizantin, la slăbirea forţelor sale.
Motivele acestui conflict de familie erau de natură personală, dominate mai ales de comportamentul imprudent al nepotului. Printre partizanii lui An­dro­nic al II-lea s-a numărat şi viitorul îm­părat Ioan al II-lea Cantacuzino. Con­flictul s-a încheiat în 1328, cu înfrângerea şi înlăturarea de la tron a lui Andronic al II-lea.

În Asia Mică, turcii au făcut progrese notabile, cucerind rând pe rând Brusa în 1326, Niceea în 1329 şi Nicomedia în 1337. La moartea lui Andronic al III-lea, în 1341, ei deveniseră practic stăpânii Asiei Mici şi făceau dese incursiuni în Tracia.
Andronic al III-lea (1328-1341) a fost fiul lui Mihail al IX-lea Paleologul şi, pentru o vreme, nepotul preferat al lui Andronic al II-lea. În tinereţe, a mani­fes­tat o mare înclinaţie spre risipă şi viaţă destrăbălată. În cele din urmă, el s-a pomenit înglodat în datorii faţă de bancherii genovezi, iar scandaloasele lui aventuri amoroase au ajuns cunoscute în toată ţara. La un moment dat, a pus să fie asasinat un prezumtiv iubit al metresei sale. Acesta s-a dovedit a fi chiar tatăl său.

În primăvara anului 1321, izbutind cu greu să scape de închisoare, moşte­ni­torul tronului a fugit din capitală la Adrianopol şi i-a pus bunicului său o serie de condiţii. El a cerut puteri depline în nordul Traciei şi bani, obli­gându-se să apere hotarele Bizanţului de sârbi şi de bulgari. Andronic cel Tâ­năr a fost sprijinit de nobilimea militară a imperiului şi de locuitorii Traciei, deoarece rebelul le anulase impozitele mari introduse de împărat.
Iniţial, împăratul a acceptat condiţiile puse de nepotul său, dar a refuzat mai apoi să respecte condiţiile păcii în­cheiate cu nepotul său. În primăvara anului 1322, împăratul pierduse deja aproape toată Tracia şi Macedonia. Tână­rul Andronic a pus mâna şi pe Te­sa­lonic. În vara aceluiaşi an, cei doi s-au împăcat. În 1324, nepotul împăra­tului a reuşit să oprească o incursiune a tătarilor, care încercaseră să forţeze Dunărea. Într-o ciocnire cu inamicul, el a fost grav rănit. În anul 1325, Andro­nic al II-lea l-a asociat la domnie pe nepotul său.
După ce i s-au vindecat rănile, tânărul împărat s-a apucat de vânătoare şi de alte distracţii. El întreţinea o mie de vâ­nători călări şi 20 de corăbii de război. Vistieria nu avea suficiente resurse pentru a-i susţine extravaganţele. Orgiile lui Andronic al III-lea i-au secătuit re­pe­de punga şi armata din Tracia a în­ceput să sufere de foame. Împăratul a refuzat ca­tegoric să plătească zaiafeturile asocia­tului său uşuratic şi acesta şi-a condus trupele fidele spre Cons­tantinopol. Locuitorii capitalei şi-au arătat clar lipsa de dorinţă de a lăsa aceste trupe să intre în oraş, Andronic al III-lea fiind nevoit să bată în retragere.

La scurt timp, luptele dintre cei doi au reînceput. Războiul dintre bunic şi nepot a dus Imperiul bizantin, şi aşa secătuit, într-o stare deplorabilă, iar în 1325 împăratul a fost nevoit, în căutare de resurse, să le vândă negustorilor din Occident o parte dintre bijuteriile sale. În 24 mai 1328, partizanii lui Andronic al III-lea aflaţi în oraş au deschis por­ţile. După ce a fost detronat, Andronic al II-lea a fost lăsat în capitală, cu o remunerare mizeră de la vistieria statului. Un an mai târziu, fostul împărat a orbit, iar peste încă un an,  Andronic al III-lea l-a obligat pe bunicul său să se călugărească. El a murit la 13 februarie 1332, într-o sărăcie extremă, deoarece apucase să împartă puţinul pe care îl avea partizanilor săi, la fel de inutili ca el însuşi.

Ajuns autocrator, Andronic al III-lea a dat frâu liber înclinaţiilor sale. În ciuda unei anumite culturi şi a inteligenţei sale, era un om nestăpânit şi violent. Fiind un spirit războinic, a condus personal cavaleria în luptă nu o singură dată, iar pe monedele sale a pus să fie reprezentat în armură.
Andronic al III-lea se simţea stingherit de eticheta curţii, era foarte înfumurat şi credea în bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de dânsul până într-atât încât, lă­sându-se în nădejdea acestuia, a renun­ţat la serviciile gărzii personale. În 1329, a plecat în Răsărit ca să salveze Niceea, oraş care era asediat de turcii emirului otoman Orkhan, dar armata bizantină a fost zdrobită. Andronic al III-lea a reuşit însă să-şi consolideze po­ziţia pe insula Chios.
Criza financiară era mai gravă ca oricând. Corupţia tribunalelor bizantine îl determinase pe Andronic al II-lea să întreprindă o reformă a justiţiei. În 1296, el a instituit la Constantinopol un colegiu de 12 judecători, compus din membrii înaltului cler şi din demnitari civili care constituiau cea mai înaltă instanţă juridică şi trebuiau să contribuie la triumful justiţiei. Rezultatele au fost însă dezamăgitoare.

Andronic al III-lea a creat, în 1329, un nou colegiu judecătoresc compus din patru membri, doi clerici şi doi laici. Aceştia, având competenţe foarte extin­se, erau însărcinaţi cu controlul admi­nis­trării justiţiei în întregul imperiu. Sentinţele lor erau definitive şi fără apel. Această instituţie a supravieţuit până la căderea imperiului. Au apărut şi judecători generali locali la Tesalonic, Moreea şi Lemnos.
O trăsătură carac­te­ristică a justiţiei din timpul Paleologilor a fost participarea importantă a clerului la exerciţiul jus­tiţiei seculare. În paralel, a existat şi o curte de justiţie ecleziastică a patriarhului.

Guvernarea a căutat să se elibereze de alianţa cu genovezii pentru a-şi recupera independenţa militară şi comer­cială. Flota imperială trebuia întărită şi construcţiile navale au intrat în preo­cupările lui Andronic al III-lea. Profi­tând de victoria sârbilor asupra bulgarilor în bătălia de la Velbujd (28 iulie 1330), Andronic al III-lea a anexat mai multe teritorii de la frontiera bizantino-bulgară şi porturile Mesembria şi Anchialos. În 1337, Nicomedia a căzut în mâinile otomanilor. Nu au rămas în Asia Mică decât oraşe izolate apar­ţi­nând imperiului, foarte distanţate unele de altele. Andronic al III-lea a reuşit să respingă atacurile otomanilor pe mare, dar marele pericol se apropia tot mai mult de capitală. Sârbii tulburau mereu posesiunile europene ale imperiului, iar incursiunile otomanilor în Tracia au devenit sistematice.
Andronic al III-lea a murit la 15 iunie 1341, lăsându-i tronul fiului său, Ioan al V-lea.