Atacul turco-german asupra Suezului

La 2 august 1914 a fost semnat un pact militar germano-turc, care a situat dintr-o data Imperiul Otoman, ramas suveranul teoretic al Egiptului, printre beligerantii primului Razboi Mondial. Istmul Suez a devenit, in acest fel, una din pozitiile strategice esentiale ale razboiului si un virtual camp de batalie, intrucat, de la inceputul ostilitatilor, armata turca a capatat instructori si material german. Sultanul Mehmed al V-lea a abandonat puterea in mainile unui triumvirat dictatorial, din care s-a desprins in prim plan figura lui Enver Pasa, un tanar ofiter de treizeci si doi de ani, poreclit Napoleonik, pentru ca realizase 18 Brumar al sau, jucand rolul principal in rasturnarea sultanului si se proclamase singur ministru de razboi si seful statului major general. Inconjurat de functionari ambitiosi, lipsiti de scrupule, multi dintre ei atei, constienti ca structurile sclerozate ale batranei Turcii erau incapabile sa reziste la saltul noului veac ce se anunta feroce, triumviratul s-a hotarat sa grabeasca pasii. Imperiul otoman era foarte vulnerabil cu frontierele lui de 19.000 km, amenintata de numerosi dusmani, dintre care Rusia ramasese istoriceste cel mai periculos. Enver Pasa si cei doi acoliti ai sai, Djemal si Talaat, nu au ignorat munca discreta efectuata de Anglia, care a substituit in Egipt controlul ei , de fapt suzeranitatii turce, si care considera anumite regiuni din Golful persic, unde cumparase concesiuni petroliere, ca depinzand de administratia Indiilor. Turcii stiau si ca Franta, desi a dus fata de Turcia politica sa traditionala de prietenie – acordarea unor imprumuturi, construirea unor porturi, cai ferate si baraje, intretinerea a 175 de scoli, vanzarea de obuze care au explodat in curand in capul ostasilor francezi , sustinea totuti politica aliatilor sai rusi si englezi, pentru a stavili inaintarea germanilor. Londra imaginase crearea unui imens imperiu care sa uneasca Indiile cu Mediterana prin Afganistan, Persia, Mesopotamia, Arabia, Siria, Palestina si Egipt. Nevoita sa faca fata fortelor centrifuge ale unui imperiu care semana mai mult cu un musuroi de furnici decat cu o organizare politica, Turcia fusese constransa sa-si paraseasca provinciile europene si, in timp ce se zbatea in mijlocul problemelor sale interne si al razboaielor balcanice, Anglia organizase metodic in Egipt protectoratul de fapt. Kedivul Abbas, care nu-si ascundea sentimentele sale antibritanice si simpatia sa fata de tinerii nationalisti egipteni, intretinea cele mai bune relatii cu Constantinopolul si administra Egiptul cu o aparenta docilitate fata de Londra. Incredintati ca ei cunosc mai bine decat egiptenii nevoile si capacitatile Egiptului, englezii guvernau Egiptul direct, mentinand o adunare parlamentara alcatuita din burghezi pantecosi si notabilitati si lasand Frantei grija de a continua lucrarile sale de arheologie. De drept, continua sa guverneze kedivul, iar drapelul englez nu flutura deasupra cladirilor publice. Londra prefera realitatea puterii aparentelor ei: regimentele sale scotiene, stationate in zona canalului Suez nu defilau decat la marile sarbatori in sunetul cimpoiului, dar in fata fortaretei din Cairo schimbarea garzii se infaptuia in fiecare zi cu acelasi ceremonial ca la Buckingham Palace. Colonelul Wingate, care avea sa fie numit sardar in Sudan si, mai tarziu, inalt comisar in Egipt stia ca fractura geografica pe care o reprezenta istmul Suez starnise intotdeauna cele mai aprige pofte si se gandea ca, in caz de razboi, fortele turce vor incerca fara doar si poate o operatiune impotriva canalului, artera esentiala a cailor de comunicatie ale imperiului. Din ordinul lordului Kitchener, pe vremea aceea rezident englez in Egipt, se ingrijise sa fie alcatuit un dosar cu privire la desertul Sinai, despre care nu se stia aproape nimic si incredintase capitanului Newcombe misiunea de a face un releveu geografic al acestei regiuni, luand insa masurile elementare de acoperire uzitate. Newcombe fusese asadar insarcinat oficial de societatea Palestine Exploration Found cu misiunea stiintifica de a descoperi itinerarul evreilor care s-au invirtit in jurul lui Moise timp de patruzeci de ani, Inainte de a intra in Palestina. Il insoteau doi pasnici arheologi, in fapt, ofiteri ai Intelligence Service. In fata englezilor se ridicau doua imperative: mentinerea ordinii si securitatea canalului, sarcini care presupuneau si necesitau mijloace mai importante decat cele existente in Egipt de cand fusese nevoie sa fie trimise de urgenta in Europa trupele regulate stationate aici. Fortele turce nu erau neglijabile. De la inceputul razboiului, Turcia aruncase in lupta 400.000 de ostasi, repartizati in 38 de divizii: infanterie excelenta, cavalerie mediocra si artilerie imbatranita. Ansamblul era valoros mai ales prin curajul, vigoarea si „rusticitatea” soldatilor si ofiterilor. Cu colaborarea unor ofiteri de stat major germani pusi la dispozitia sa, Enver Pasa a pregatit operatiunile care urmau sa duca la ocuparea canalului Suez. La inceput, din lipsa unor mijloace considerabile si a pregatirii politice pe care le necesita o asemenea operatiune, s-a stabilit ca turcii se vor limita la organizarea unui raid de mare anvergura pe canal, spre a lovi Anglia in punctul nevralgic al cailor sale de comunicare si a provoca totodata o rascoala in Egipt. Studierea acestei actiuni a fost incredintata colonelului Kress von Kressenstein, seful statului major al Corpului 8 de armata turc, cu baza la Damasc. Asistat de sase ofiteri germani, Kress a pus sa fie cercetat terenul strabatut cu un an inainte de nevinovata misiune organizata de Palestine Exploration Found si a recomandat inginerilor de la Bagdad Bahn, mobilizati pe loc, sa instruiasca soldatii in vederea lansarii unor poduri de vase. Comandamentul expeditiei avea sa fie exercitat de Djamal Pasa, unul dintre triumviri, seful armatei 4 turce, alcatuita din 50.000 de oameni si in cadrul careia doua treimi erau trupe regulate si o treime ostasi supletivi recrutati din randurile druzilor, kurzilor si cerchezilor. Neputandu-se aduna 40.000 de camile de povara, considerate necesare de catre colonelul Kress, s-au multumit sa rechizitioneze 15.000 si s-au hotarat sa fractioneze operatiunea in doi timpi: de indata ce elementele de soc vor fi trecut canalul prin surprindere si vor fi instalat acolo dispozitivele necesare, o divizie de infanterie va trece la randul ei – iar celelalte doua ,ulterior, daca succesul si logistica vor ingadui lucrul acesta. Primul esalon, concentrat la sud de Gaza, s-a pus in miscare la 14 ianuarie 1915 si a inceput sa strabata cei 230 de kilometri ce se intindeau pana la canal, in fata Ismailiei, obiectiv desemnat. Fiecare ostas purta ratia sa de apa si hrana, camilele carau materialul si munitiile, atelaje cu boi trageau cateva baterii. Se mergea noaptea, pentru a se evita caldura, ziua se ascundeau printre dune. Cu toate ca se luasera cele mai strasnice masuri de paza, la 31 ianuarie turcii au fost reperati totusi de un pilot francez detasat in Egipt si care patrula cu hidroavionul sau pe deasupra Sinaiului. Locotenentul Assolant, al carui nume avea sa devina celebru mai tarziu, instiinta numaidecat comandamentul lui Eastern Force. Refuzand cu energie absolut militara sa-i dea crezare, generalul Wilson a apreciat ca era cu neputinta ca o armata moderna sa se incumete sa traverseze un asemenea pustiu si nu a dat niciun ordin de a se intari dispozitivele de aparare imediata. Oricat ar parea de necrezut, fortele lui Djemal, in care fusesera integrate cateva companii germane comandate personal de colonelul Kress, au ajuns pe malurile canalului in noaptea de 2 spre 3 februarie si, in cea mai mare tacere, fara a fi stanjenite de nimeni, au lansat poduri de vase, pontoane si plute, pe care au trecut 600 de luptatori. Alarma a fost data ca prin minune de o vedeta a Companiei canalului ce cobora spre Suez, astfel ca micul cap de pod germano-turc a fost zdrobit de soldatii englezi, in sfarsit desteptati din somnul lor. Dezamagit, intrucat timp de doua ore credea ca tinuse victoria in bataia pustilor sale, Djemal, care izbutise sa impinga si sa adune doua divizii intre El Kantara si Ismailia, a hotarat sa forteze trecerea canalului. De aceasta data, actiunea nu mai putea beneficia de efectul surpriza, dar curajul si avantul oamenilor care strabatusera totusi peste 200 de kilometri prin pustiu erau atat de mari, incat probabil ar fi reusit daca crucisatorul englez Hardingue si doua vase franceze mai usoare, ancorate in canal, n-ar fi deschis focul asupra atacantilor. Dupa cateva ore de lupta, acestia au fost nevoiti sa bata in retragere si s-o apuce fie pe vechiul drum al profetilor, fie pe drumul de coasta folosit de atatia navalitori asiatici de-a lungul timpului. Comandamentul englez, care dispunea de Eastern Force si de o brigada de cavalerie australiana, nu a profitat de ocazie pentru a se lansa in urmarirea adversarului. Ioan BOTIS