Atacul sovietic asupra Poloniei

In 17 septembrie 1939, Uniunea Sovietica a atacat Polonia, zdrobind ultimele rezistente poloneze in regiunea Lvovului. Arhivele publicate dupa patruzeci de ani de la sfarsitul razboiului demonstreaza ca Hitler a cautat sa evite cu orice pret interventia Uniunii Sovietice si ca Stalin nu avea alt scop decat sa intarzie cat mai mult intrarea in razboi a tarii sale, inca insuficient pregatita. In aceste conditii, germanii si rusii au purtat negocieri din aprilie pana in august 1939, negocieri incheiate prin semnarea pactului Molotov-Ribbentrop. La 17 septembrie 1939, trupele lui von Rundstedt au strapuns linia de aparare poloneza de pe Vistula si au inceput asediul Varsoviei. Tanchistii lui Guderian au ocupat orasul Brest-Litovsk si au facut jonctiunea cu trupele blindate ale lui Kleist, venite din sud. Acesta a fost momentul pe care rusii l-au ales pentru a patrunde in partea orientala a Poloniei. La ora 4 dimineata, armatele maresalului Vorosilov au trecut frontiera pe ambele parti ale mlastinilor de la Pripet. Cu o ora inaintea declansarii invaziei, ministrul rus al afacerilor externe, pretextand necesitatea protejarii minoritatii ruse din Polonia, l-a prevenit pe ambasadorul polonez asupra iminentei interventii sovietice. Aproape complet infranti de catre germani in partea de vest a tarii, polonezii nu au mai fost in stare sa organizeze un front la est. Dupa cateva lupte de frontiera, la Molodeczno si spre Tarnopol, trupele sovietice s-au indreptat spre Vilna (oras in care au intrat in 18 septembrie) si spre Lvov. Maresalul Smigly-Ridz a mai incercat sa organizeze o ultima rezistenta in regiunea Lvovului, dar atacul blindatelor sovietice, pornit de la Tarnopol, a innabusit rezistenta poloneza. Trupele poloneze s-au retras spre granitele cu Ungaria si Romania. Armata germana si cea sovietica au intrat in Lvov din doua directii; s-a creat chiar pericolul unei confruntari intre ele. Inaltul comandament german a gasit o iesire din acest impas: a propus o ofensiva comuna cu transmiterea ulterioara a orasului in mainile comandamentului sovietic. Dupa o scurta rezistenta, trupele poloneze s-au retras spre granitele cu Ungaria si Romania. Totul s-a terminat cu o parada comuna a armatelor sovietica si germana aflate la Lvov. Trebuind sa faca fata luptei pe doua fronturi, guvernul polonez a decis ca apararea in zona capului de pod romanesc nu mai era posibila si a ordonat evacuarea trupelor si a tezaurului Bancii Nationale prin Romania neutra. Guvernul polonez si statul-major al maresalului Smigly-Ridz s-au refugiat in Romania, in timp ce trupele ruse si germane au efectuat jonctiunea pe raul Bug. Romania a acceptat 100.000 de refugiati, dintre care 60.000 erau militari. Tezaurul Poloniei a tranzitat Romania si a fost imbarcat pe un vas englez in portul Constanta. O rezistenta poloneza era, de altfel, imposibila. Armata poloneza era incomplet motorizata, in vreme ce artileria si aviatia au fost zdrobite de la inceputul razboiului impotriva Germaniei. Cu toate acestea, cavaleristii si aviatorii polonezi au luptat impotriva sovieticilor, chiar daca au facut-o, de cele mai multe ori, in conditii ingrozitoare. Stalin a anuntat Uniunea Sovietica si lumea de cele intamplate printr-un comunicat in care afirma urmatoarele: „Luand in considerare ca statul polonez a incetat sa existe, aparand drepturile minoritatilor bieloruse si ucrainene, trupele sovietice au intrat in Polonia.” Hitler a fost obligat sa accepte situatia si, pe deasupra, sa participe la redactarea textului unui comunicat comun sovieto-german. In locul declaratiilor belicoase ale lui Hitler, Stalin a introdus in comunicat frazele ideologice preferate de el: „...pentru restabilirea pacii si ordinii in Polonia, provocate in urma destramarii statului polonez si pentru a veni in ajutorul poporului polonez...” In concluzie, Polonia a fost stearsa de pe harta politica a lumii de dragul Poloniei. Hitler a intuit ca anglo-francezii nu vor accepta sa intre in razboi de dragul Poloniei, fara a beneficia de sprijin din partea Uniunii Sovietice. In consecinta, a lasat la o parte ura sa viscerala fata de bolsevism si si-a indreptat eforturile pentru a obtine o conciliere cu Moscova. La sfarsitul campaniei, Germania a ocupat 187.000 de kilometri patrati din statul polonez, in vreme ce sovieticii au ocupat 200.000 de kilometri patrati. La impartirea Poloniei, Stalin a cerut initial voievodatul Lublin, dar a facut acest lucru cu precautie; daca Anglia si Franta ar fi reactionat si Germania ar fi fost infranta, atunci Stalin, luand voievodatul Lublin, ar fi putut sustine ca nu si-a dorit decat sa pastreze un sambure de statalitate poloneza. Abia atunci cand s-a convins ca Anglia si Franta nu erau pregatite sa acorde ajutor imediat aliatului lor polonez, Stalin s-a raliat ideii lichidarii totale a statului polonez. Ar fi fost logic ca Anglia si Franta sa declare razboi Uniunii Sovietice, asa cum au procedat in cazul Germaniei, dar nu au facut-o. In urma impartirii Poloniei, Stalin a cerut si a obtinut regiunile petrolifere din Polonia – Borislav si Drogobaci – atat de necesare Germaniei, saraca in petrol. In schimb, Stalin a promis ca va vinde petrol Germaniei, pentru a alimenta imensa masina de razboi nazista. Sovieticii au ocupat si zonele convenite in anexa secreta a Pactului Molotov-Ribbentrop, care impartea Europa rasariteana in sfere de influenta sovietica si germana. Temandu-se de eventualitatea trecerii lui Stalin de partea aliantei anglo-franceze, Hitler a fost de acord cu toate propunerile Stapanului de la Kremlin. La 28 septembrie, ministrul de externe al lui Hitler, Ribbentrop, s-a deplasat la Moscova, unde a discutat cu Stalin si unde, apoi, a semnat cu Molotov un tratat de prietenie si delimitare prin care Polonia a fost impartita in doua. Mai multe lagare de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea numarandu-se Ostaskov (pentru cercetasi, jandarmi, politisti si gardieni), Kozielsk si Starobielsk (in principal pentru ofiteri). Descoperirea de catre nazisti in 1943 a uneia dintre gropile comune de la Katyn, dupa ce armata germana ocupase in 1941 zona respectiva, a precipitat ruperea relatiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietica si guvernul polonez aflat in exil la Londra. Soarta prizonierilor de razboi polonezi a fost discutata la scurta vreme dupa ce nazistii au invadat Uniunea Sovietica, in iunie 1941, cand guvernul polonez in exil (aflat la Londra) si guvernul sovietic au cazut de acord sa coopereze in lupta impotriva germanilor, urmand sa se formeze pe teritoriul sovietic o armata poloneza. Cand generalul polonez Wladyslav Anders a inceput sa organizeze aceasta armata, a cerut informatii despre ofiterii polonezi prizonieri in URSS. Stalin i-a asigurat intr-o intrevedere personala pe generalii Wladyslav Anders si Wladyslav Sikorski ca toti polonezii au fost eliberati, cu exceptia a catorva care au evadat si au fugit din Rusia. In noiembrie 1945, sapte ofiteri ai Wehrmachtului au fost judecati de un tribunal al aliatilor victoriosi – americani, englezi, francezi si rusi – condamnati la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat in masacrul de la Katyn si executati prin spanzurare. Alti trei ofiteri germani au fost condamnati la 20 de ani de munca silnica, predati sovieticilor, dupa care nu s-a mai auzit nimic de ei. Ordinul de executie Inca din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securitatii Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii din Razboi in frunte cu capitanul de securitate Piotr K. Suprunenko si le-a ordonat infiintarea lagarelor pentru prizonierii polonezi (Iuhnov, Iuje, Kozelsk, Kozelscina, Oranki, Ostasov, Putivli, Starobielsk, Vologod si Griazovet). La 5 martie 1940, conform notei pregatite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Molotov, Kaganovici, Kalinin, Vorosilov si Beria – au semnat ordinul de executare a activistilor „nationalisti si contrarevolutionari”, „elemente sociale straine”, din lagarele de prizonieri si in inchisorile din zonele de vest ale Ucrainei si Belarusului. Intre 3 aprilie si 9 mai (cu o pauza de 1 mai) cei aproximativ 22.000 de prizonieri au fost asasinati. Gorbaciov si-a cerut scuze in octombrie 1990 fata de poporul polonez, insa nu a permis publicarea ordinului de executie. Documentul a fost inmanat presedintelui Poloniei, de presedintele Eltan, abia in 1992. Masacrul de la Katyn La Katyn, localitate situata la 20 de kilometri vest de orasul Smolensk, sovieticii au dus la indeplinire un masacru de proportii impotriva prizonierilor de razboi polonezi. In timpul acestei actiuni, aproximativ 22.500 de polonezi (potrivit cercetatorului rus Victor Zaslavsky) au fost executati in trei locuri diferite. Majoritatea celor ucisi era formata din ofiteri si subofiteri polonezi capturati ca prizonieri de razboi in septembrie 1939, dar printre cei executati au existat si numerosi civili. Din cauza ca sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolventilor unei universitati sa devina ofiteri in rezerva, sovieticii au reusit prin masacrul de la Katyn sa distruga o mare parte a intelectualitatii poloneze, ca si a evreilor polonezi si a bielorusilor din Polonia. Din documentele cercetate reiese ca politia politica NKVD a selectionat cu premeditare pentru executie ofiteri si oameni cu pregatire, ingineri, profesori, avocati, inalti functionari, aristocrati, preoti, scriitori si ziaristi. Printre cei ucisi s-au numarat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenet-colonei, 258 maiori, 654 capitani, 17 capitani de marina, 3420 de subofiteri, 200 de piloti si numerosi preoti militari. Executiile au fost duse la indeplinire prin folosirea pistoalelor Walther, de fabricatie germana, aduse special de la Moscova. Doar 395 de prizonieri au scapat de la moarte, fiind transferati in lagarele Iuhnov si Griazovet. Ioan BOTIS