Asociația „FIRUL VIEȚII” respinge categoric acuzațiile lui Alexandru Florian!

Am lăsat în mod intenționat să se estompeze puțin agitația iscată de Alexandru Florian (de la Institutul „Elie Wiesel” și, nota bene!, nu institutul în sine) pe tema Plăcii comemorative de la Colegiul Național „Dragoș -Vodă” și a atribuirii titlu­lui de Cetățean de Onoare al Sighetului domnului Petru Codrea, temă viu discutată/ comentată/ dezbătută în mediul online și nu numai, și fiindcă ambele motive de iritare pentru Alexandru Florian sunt de fapt două activități inițiate și înfăptuite de Asociația „Firul Vieții” Sighet (al cărei președinte fondator sunt), mă consider obligat să fac, acum și aici, câteva precizări și să dau câteva explicații.

Asociația „Firul Vieții” a luat ființă în 25 februarie 2020 prin Hotărârea civilă nr. 386, emisă de Judecătoria Sighet și are ca obiectiv realizarea unor acțiuni social-umanitare și culturale, vizând cin­stirea memoriei unor persona­lități marcante ale Maramureșului prin diverse manifestări specifice, dar și evidențierea unor persona­lități încă în viață. În timpul destul de scurt de la înființare și în condițiile unei comunicări drastic restricționate de pandemie, Aso­ciația a izbutit să realizeze câteva activități remarcabile. Două dintre acestea l-au iritat nejustificat, consider eu, pe Alexandru Florian. Le iau pe rând: În 24 februarie (a.c.), cu acordul autorităților locale și al conducerii instituției, a fost montată în incinta Colegiului „Dragoș Vodă” o placă comemorativă cuprinzând numele a 3 profesori și 44 de elevi arestați și unii dintre ei uciși, trecuți prin anchetele secu­rității și prin cele mai cumplite închisori (Sighet, Gherla, Aiud, Pitești, minele de plumb de la Baia Sprie și Canalul Dunăre-Marea Neagră) în timpul regimului comunist. Și unde în altă parte putea și trebuia să fie pusă placa respectivă, dacă nu în incinta acestei prestigioase instituții de cultură, din care au fost înlăturați cu brutalitate, ca dușmani periculoși ai regimului comunist de esență bol­șevică pretins democratică, ce tocmai se instalase prin forță și teroare în țara noastră?! Deoarece ultimul supraviețuitor sighetean al grupului de elevi arestați în acel August 1948, Domnul Petru Codrea, Membru de Onoare al Asociației noastre, a fost prezent la activitatea respectivă ca unic reprezentant al celor trecuți pe placă, am considerat oportun să înaintăm Consiliului local solicitarea să-i fie atribuit titlul de Cetățean de Onoare al orașului nostru. Și toți cei implicați în acest demers au considerat că cel propus de noi merită pe deplin acest titlu. Scăpat din temnițele prin care a trecut, tânărul Petru Codrea a reușit să-și completeze studiile liceale (fusese arestat în clasa a X-a), apoi a reușit de două ori la două admiteri în facultate, dar a fost exmatriculat de fiecare dată, s-a angajat ca muncitor tipograf la Sighet, a urmat un curs post-liceal în acest domeniu, s-a întors acasă și, până la pensionare, în 1990 a muncit la tipografia de aici, în ultimele peste trei decenii fiind și conducătorul acesteia, fără să fie membru al partidului comunist! Pentru că a fost și este perceput ca un exemplu de demnitate și moralitate, de modestie și cinste de către toți cei (foarte mulți) care l-au cunoscut de-a lungul anilor. În 29 septembrie (a.c.) cu unanimitate de voturi și într-o atmosferă plină de emoție și de căldură sufletească, domnul Petru Codrea, la cei aproape 92 de ani!, a fost declarat Cetățean de Onoare al orașului Sighet.
Pentru aceste două „grave” fapte ale noastre, Alexandru Florian și-a permis întâi să ceară unor repre­zentanți ai Guvernului să dispună înlăturarea grabnică a plăcii de la „Dragoș Vodă” și, la scurt timp după aceea, să vină personal, să ne tragă la răspundere, în sala de ședințe a Primăriei, de față cu o numeroasă asistență și cu factori de conducere (primar, consilieri etc.) pentru faptele noastre. Iar câteva zile mai târziu, am fost atacați din nou, pe motiv că „în (Sighet) ora­șul unde s-a născut Elie Wiesel, a fost făcut cetățean de onoare Petru Codrea, care a făcut parte din orga­nizația tineretului legionar «Frățiile de Cruce» și își amintește cu nostalgie de jurământul depus…”.

În legătură cu aceste acuzații, vreau să-i spun clar și răspicat dom­nului Florian câteva lucruri! În orașul în care s-a născut, Elie Wiesel beneficiază de toată atenția cuvenită unui laureat al Premiului Nobel pentru Pace: are o Casă memorială – muzeu, în care se organizează frecvent manifestări cul­t­u­rale specifice culturii evreiești, interesante și de bună calitate și la care participă concetățenii noștri de toate etniile și religiile, și că, în curtea casei, are un bust frumos și reprezentativ și mai are unul asemănător și în holul Primăriei noastre, chiar la intrare. Cred că ar fi interesant de știut dacă în Israel există vreo primărie în care bustul lui Elie Wiesel te întâmpină de cum ai intrat în instituția respectivă. Și, nu pot să nu pun și următoarea întrebare: Ce autoritate morală îi dă dreptul domnului Florian să-l culpabilizeze pe domnul Codrea, pentru că își amintește „cu nostalgie” de jurământul depus la intrarea în organizația „Frățiorilor de Cruce” (și imediat după aceea a fost arestat!) și îl scutește pe el, Alexandru Florian, să-și aducă aminte de legământul rostit când i s-a pus la gât cravata roșie de pionier sau când a primit carnetul de membru al Uniunii Tineretului Comunist din România sau, de ce nu!, când a fost tipărită prima sa carte, „Cunoașterea științifică și apusul zeilor”, publicată în 1975, o avântată pledoarie pentru ateism, în care s-a chinuit să pună în antiteză știința și religia, citând copios din „Operele Tovarășului Nicolae Ceaușescu…”, sau a doua a sa carte, „Procesul integrării sociale”, tipărită în 1983, mult mai voluminoasă și, deci, cu mai multe și mai cuprinzătoare citate din aceleași opere ceaușiste???
Și mai vreau să-l asigur pe domnul Florian că, în ceea ce mă privește, nu poate fi găsită nicio urmă de antisemitism, că unul dintre prietenii mei din liceu s-a numit Arthur Berkovics, că în anul 1994, în calitate de consilier local și vicepre­ședinte al comisiei de cultură, am făcut toate demersurile necesare pentru a i se atribui titlul de Cetățean de Onoare regretatului mare compozitor Hary Herman Maiorovici, născut la Sighet, în 1918, și care mi-a rămas un bun și drag prieten, un evreu de o mare frumusețe sufletească și un sincer iubitor al Maramureșului. Pot să dovedesc acest lucru cu scrisorile sale, pe care le păstrez cu drag. Și că, în cărțile mele (Pagini din istoria culturii Maramureșului, vol. I, 2006, vol. II, 2018) am fost primul care am scris zeci și zeci de pagini despre rolul și locul evreilor (muzicieni, scriitori, ziariști) în viața culturală și artistică a Maramu­re­șului. De asemenea, subliniez, am cele mai bune relații cu fostul, dar și cu actualul, conducător al Comu­nității evreiești din Sighet, pe care îl cunosc de foarte mulți ani și care, chiar în zilele acestea și în legătură cu ceea ce discutăm, a luat atitudine și a dovedit că a rămas același om corect și obiectiv.
În final, îmi permit să-i recomand domnului Florian să citească cu atenție (conform fișei postului) legile acestei țări și, dacă o va face, va costata că Legea nr. 127 din 30 mai 2017 prevede clar: „Se instituie ziua de 14 mai ca Ziua Na­țională de Cinstire a Martirilor din temnițele comuniste” (articolul 1), în a cărei expunere de motive sunt menționați ca exemple Mircea Vulcănescu, Radu Gyr și alții.
Așadar, faptele noastre, pe care Alexandru Florian le incriminează cu atâta mânie proletară, sunt conforme cu legile țării și, pe cale de consecință, rog respectuos Guvernul României (în a cărui subordonare directă se află), să-l înlăture pe acest fost și actual tovarăș de la conducerea Institutului „Elie Wiesel”, pentru că subordonează instituția propriilor judecăți de valoare prea adeseori strâmbe și subiective, acuză fără argumente și nu cu­noaște legislația în vigoare. Cei 80 de ani ai mei, de viață și de muncă cinstită în slujba acestui oraș și a concetățenilor mei, de toate etniile trăitoare aici, îmi dau dreptul să cer acest lucru, cu atât mai mult cu cât și din pensia mea modestă vreo câțiva bani se duc în fiecare lună în salariul lui Alexandru Florian.
Ioan Ardeleanu-Pruncu (președintele Asociației „Firul Vieții”)