Ascensiunea Chinei. 75 de ani de relații diplomatice româno-chineze (a doua parte)

Doctor în economie și doctor în inginerie, consilier al președintelui Grupului de firme „Astra”, membru corespondent al Academiei de Științe Tehnice din România (ASTR), secția Ingineria Petrolului, Minelor și Geonomiei.

Cred că este de interes a fi amintită, în acest context, o realizare rară a diplomației românești în relația cu China. Pentru a-l felicita pentru liberalismul proaspăt descoperit, în politica externă românească, a venit din America un oaspete neașteptat. Richard Nixon nu avea o poziție oficială la acea vreme, dar era în preajma anunțării candidaturii pentru alegerile prezidențiale din noiembrie 1968. A aterizat la București după ce fusese ignorat la Moscova, sperând să-l întâlnească pe tânărul lider comunist căruia i se dăduse vestea că își îndepărta țara de Rusia.

I-a fost întins covorul roșu. Era o întâlnire uimitoare, ținând seama de circumstanțe. Ceaușescu și-a afișat independența și chiar s-a prezentat ca un potențial cap de pod între SUA și aliații lui din China. S-a dovedit că timpul și banii cheltuiți pentru primirea călduroasă a candidatului prezidențial a fost investiție chibzuită. La 2 august 1969, președintele Richard Milhous Nixon aterizează la București pentru a se întâlni cu cineva despre care știa că se află în contact regulat cu Beijingul și care ar putea acționa ca intermediar. Era vorba de războiul din Vietnam. Chinezii, credea el, erau una din cheile păcii, dar America nu avea dialog cu ei de mai bine de douăzeci de ani.

Evenimentul vizitei avea loc la numai nouă zile de la amerizarea lui Apollo 11 și românii, entuziasmați, simțeau că fac parte din istorie. Faptul că președintele american alesese țara lor în acel moment crucial se constituia într-o dovadă a marelui respect față de liderul lor și un semnal că România s-ar putea aștepta să se bucure de un sprijin crescând din partea Occidentului. Momentul, la un an de la invazia sovietică în Cehoslovacia, era și el semnificativ. Președintele american a rămas impresionat de accesul unic al președintelui României la toate taberele: vorbea cu reprezentanții din Vietcong, cu comuniștii din Guvernul Revoluționar Provizoriu din Vietnamul de Sud, cu Kremlinul și, bineînțeles și mai ales, cu Beijingul.

În fața acestei realități, președintele Nixon și-a manifestat interesul și bucuria de a juca rolul de mediator între SUA și China. Ce a urmat este cunoscut pentru cei care vor să știe. Sunt multe argumente și considerații care mă îndreptățesc să subliniez și să afirm că este locul să fim pragmatici și să valorificăm cu inteligență coordonatele acestor relații constante de prietenie, ale oportunităților oferite care să aducă beneficii reale țării noastre. Pentru România și China, cu un trecut străvechi și multimilenar, 75 de ani reprezintă desigur un interval de timp prea scurt. Dar pe acest drum, biruind obstacole și adversități de tot felul, am construit punți solide de încredere și solidaritate, promovând cu îndrăzneală și fermitate identitatea proprie și dorința de pace și cooperare în beneficiul propriilor cetățeni.

China preia tot mai mult din conducerea unor instituții mondiale. În prezent, la șefia a patru dintre instituțiile ONU sunt chinezi și doar un american, iar când Donald Trump a retras finanțarea pentru OMS, chinezii au oferit două miliarde de dolari.

De remarcat un lucru la care ar trebui să ne gândim și noi: China este o țară care studiază unde funcționează guvernarea și unde nu, care recrutează cadre administrative cu competențe superioare și le monitorizează prin intermediul departamentului organizatoric al Partidului. Funcționarii publici trebuie să-și demonstreze valoarea. Dacă administrezi o provincie: cât a crescut economia? Dacă administrezi o universitate: cu cât a crescut numărul de studenți? Conducătorii Americii sunt mai degrabă avocați, dar ai Chinei sunt ingineri. Când Xi Jinping, care a studiat ingineria chimică, a intrat în Comitetul Permanent al Biroului Politic în 2007, toți cei nouă membri erau ingineri.

Chiar înainte ca intervențiile străine să năvălească țara, s-a declanșat un nou val de construcții. Lucrările au început în luna iunie a anului 1997, căci regimul se temea de efectele crizei financiare asiatice. Din luna martie a anului 2000, au fost inițiate proiecte de infrastructură și mai ambițioase, pentru a face față scăderii ritmului de creștere a economiei mondiale, determinate de spargerea bulei tehnologice. În 2002, guvernele, băncile, companiile și investitorii străini au finanțat cu peste 200 miliarde de dolari proiectele de mare infrastructură. Planul viza construcția a 14.000 km de cale ferată până în 2005, inclusiv a unei linii de mare viteză care să lege Beijingul de Shanghai. În China Centrală, apa era deviată din Yangtze spre Fluviul Galben printr-un colosal sistem de canale și stații de pompare în valoare de 60 de miliarde de dolari, în timp ce gazul natural era trimis din vest spre zona de coastă.

Lucrările nu se limitau la infrastructură. Anticipându-se dezvoltarea afacerilor în urma încheierii acordului comercial cu SUA, investițiile din sectorul imobiliar au crescut, fiind construite zeci de milioane de metri pătrați în blocuri de apartamente, hoteluri de lux și clădiri de birouri. Această goană frenetică spre viitor necesita mari cantități de oțel, ciment și alte materiale de construcții. Numai în 2003, China a absorbit aproximativ jumătate din producția mondială de ciment, o treime din cea de oțel, un sfert din cea de cupru și o cincime din producția de aluminiu.

Momente ale cooperării și înțelegerii reciproce sunt nenumărate. Aș ilustra printr-un exemplu un președinte chinez cu o strălucită activitate, Jiang Zemin¸a coordonat un an de zile, de la București, cooperarea industrială bilaterală, iar apoi, când primea câte o delegație românească recita din Eminescu. Schimburile culturale ale erei moderne au existat încă din secolul XIX. Cărturarii noștri citau adesea din Confucius, din alți gânditori ai Chinei. Rămân la convingerea că ele vor continua alte câteva milenii, susținute de relații politice pe măsură.

Jiang Zemin obținuse o diplomă de inginer electrician la Shanghai în 1947, și se instruise în anii 1950 la Uzina de Automobile ZIL din Moscova, unde cunoscuse pe Li Peng cu care a făcut echipă: unul secretar-general, celălalt conducătorul politicii economice. Zemin era un personaj vizionar, care și-a purtat țara spre o libertate mai mare, a declarat președintele american Bill Clinton, în iunie 1998, cu ocazia vizitei în China. Mai mult, pe 15 noiembrie 1999 a avut loc momentul semnării unui tratat între China și Statele Unite ale Americii. Documentul oferea în mod efectiv Republicii Populare Chineze posibilitatea de a întreține relații comerciale normale și permanente, bazate în trecut pe clauza națiunii celei mai favorizate, deschizând calea aderării Chinei la Organizația Mondială a Comerțului, pe 11 decembrie 2001. Hu Jintao a preluat de la Jinang Zemin funcția de secretar general în noiembrie 2002.

Pentru mine a fost o mare onoare prezența la Târgul Internațional de Carte de la Beijing, 21-25 august 2019, ocazie cu care s-a lansat ediția în limba chineză a cărții „La hotarul dintre milenii: Mineritul încotro?”, publicată de Editura Liaoning Science and Technology.

„Prietenia noastră nu se stinge niciodată”, spune un vechi proverb românesc, iar altul consolidează: „Prietenul la vreme de nevoie se cunoaște”. România cred că are nevoie de astfel de prieteni de încredere.