Asasinarea unui artizan al păcii

Respectat şi admirat în ţările occidentale pentru acţiunea sa de pacificare a Orientului Apropiat, Anwar Sadat, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1978 a fost criticat şi detestat de ai săi, dovadă fiind asasinarea sa, pentru aceleaşi motive, la 6 octombrie 1981. Cu toate acestea, este considerat în Egipt şi în Orientul Mijlociu una dintre cele mai importante personalităţi ale istoriei contemporane.

În seara zilei de 6 octombrie 1981, telespectatorii occidentali au văzut imagini la ralenti care arătau un comando apărut dintr-un camion militar, pe urmă fotoliile răsturnate de la o tribună oficială, care par să fi fost folosite drept scuturi derizorii împotriva gloanţelor trase de atacatori. Printre morţi se număra şi preşedintele egiptean Anwar Sadat, asasinat în direct la televiziunea egipteană, cu prilejul rememorării victoriei din 1973.

Atentatorii au fost islamişti infiltraţi în armată, care voiau să se răzbune pe cel pe care îl considerau trădător al cauzei arabe, semnatar alături de premierul israelian Menahim Begin – al acordurilor de pace de la Camp David.

Reacţiile ţărilor arabe la vestea morţii preşedintelui egiptean demonstrează că nu este deloc vorba de un grup de extremişti izolaţi: cu excepţia Marocului, Bahrainului şi Sudanului, „execuţia trădătorului Sadat” a fost salutată „cu bucurie”. „Sadat va ajunge în Infern”, a supralicitat ministrul iranian al Afacerilor Externe. Pentru musulmanii extremişti, Sadat a fost un „Iuda al secolului XX”.

Departe de a fi trădat cauza arabă, Anwar Sadat a fost unul dintre adepţii înfocaţi ai păcii în orientul Apropiat.

Născut pe 25 decembrie 1918 într-un sat din Delta Nilului, Mit Abu Al-Kum, provincia Al-Minufiyah, Anwar el-Sadat este reprezentativ pentru mica burghezie egipteană de origine ţărănească: nu destul de bogat pentru a deveni avocat sau doctor, dar suficient de evoluat pentru a intra în serviciul statului. A avut treisprezece fraţi şi surori.

Admis la Academia Militară de la Abbasieh, în urma acordului anglo-egiptean din 1936, care acorda autonomie armatei naţionale egiptene, el a fost unul dintre militarii cei mai apropiaţi de mediile rurale şi nu a ezitat să îmbrace, în momentul culminant al carierei sale politice, costumul tradiţional al ţăranilor din Valea Nilului. A intrat în Mişcarea liberă a ofiţerilor, cu intenţia de a elibera Egiptul de sub controlul britanic.

În timpul celui de-al doilea război mondial, s-a numărat printre puţinii susţinători ai puterilor Axei, în speranţa de a vedea Egiptul eliberat de sub tutela britanică.

În 1942, a fost arestat pentru spionaj. A evadat după câteva luni, a intrat în clandestinitate şi a contactat Liga Fraţilor Musulmani, la cererea prietenului său Nasser, pentru a constitui un front comun împotriva guvernului lui Wafd. S-a numărat şi el, în mod firesc, printre acei „ofiţeri liberi” care au organizat, sub conducerea lui Nasser, lovitura de stat de la 23 iulie 1952. Însărcinat cu transmisiunile, Sadat a ocupat sediul postului de radio oficial egiptean şi a anunţat întregii ţări, cu o voce profundă, răsunătoare, răsturnarea regimului regelui Faruk.

Din cauza personalităţii sale puternice şi a autoritarismului său, Nasser şi-a pierdut treptat tovarăşii de arme. Sadat a rămas însă credincios ţelurilor sale. A fost preşedinte al Adunării Naţionale, din 1960 până în 1969, apoi preşedinte al Egiptului, din decembrie 1969. În 1964, după ce a ocupat mai multe poziţii în guvernul republicii egiptene, a fost ales de Gamel Abder Nasser ca vicepreşedinte.

Cu prilejul unui proces intentat Fraţilor Musulmani, Sadat a fost desemnat să prezideze tribunalul excepţional care trebuia să-i judece pe foştii lui aliaţi, modalitate prin care Nasser a căutat să-şi pună la încercare colaboratorul cel mai apropiat.

După ce a ajuns preşedinte al Egiptului, rupându-se de socialismul predecesorului său şi organizând o apropiere spectaculoasă de Arabia Saudită şi de Statele Unite ale Americii, acest „naserian de adevărat centru”, acest bărbat amabil, despre care se spune că ar fi maleabil, a surprins comunitatea internaţională prin hotărârea şi prin profunzimea vederilor sale. Succesorul lui Nasser a schimbat orientarea politică a Egiptului şi s-a îndepărtat de socialism.

În 1971, Sadat i-a trimis la ONU o scrisoare lui Gunnar Jaring cu o propunere de pace bazată pe acordul care prevedea retrocedarea unor teritorii din Peninsula Sinai către Egipt şi pe rezoluţia ONU 242 care prevedea retragerea Israelului din teritoriile ocupate în timpul „Războiului de şase zile”. În 1973, împreună cu Siria, Sadat a intrat în războiul de Yom Kipur împotriva Israelului. Atunci când trei divizii israeliene, conduse de generalul Ariel Sharon, au ajuns până la Cairo şi Damasc, Sadat a cerut Uniunii Sovietice să intervină.

La patru ani după războiul de Yom Kippur (octombrie 1973, Sadat a preluat iniţiativa în mod excepţional, în noiembrie 1977, şi s-a deplasat în Ierusalim, declanşând un proces de pace care a fost încununat de acordurile de la Camp David. La 19 noiembrie 1977, Sadat a devenit primul lider arab care a vizitat în mod oficial Israelul. Cu prilejul acestei vizite s-a întâlnit cu Menachem Begin şi a vorbit în Knesset. Sadat a fost şi primul lider arab care a recunoscut statul Israel, de la înfiinţarea acestuia în 1948. 

Acuzat de unii că ar „denaseriza” Egiptul, iar de alţii că s-ar apropia periculos de mult de duşmanii dintotdeauna, israelienii, Sadat a organizat o campanie de represiune împotriva Fraţilor Musulmani şi a copţilor, deşi aceştia din urmă nu i-au ameninţat regimul. Mai mult decât atât, la 26 martie 1979, Sadat a semnat un tratat de pace cu Israelul, ceea ce a dus la izolarea Egiptului în lumea arabă şi la dependenţa lui Sadat de Occident. În 1979, Liga Arabă a scos Egiptul din rândurile sale, sediul ligii fiind mutat din Cairo în Tunisia, situaţie menţinută până în 1989, când s-a revenit la situaţia anterioară.

Plebiscitul din 10 septembrie 1981, care a aprobat politica lui Sadat într-o proporţie de 99,45%, l-a încurajat pe preşedintele egiptean. Se pare că rezultate plebiscitului nu reflectau adevărata stare de spirit a unei populaţii măcinate de sărăcie şi corupţie. Pentru mulţi egipteni, pacea obţinută de Anwar Sadat a fost incompletă, şubredă şi patronată uneori cu stângăcie de americani. Războiul lui Sadat împotriva fanatismului religios, poziţia sa reconciliantă faţă de Israel şi politica internă autoritară, dovedită prin interzicerea în 1978 a tuturor activităţilor politice, au fost motivele care au dus la asasinarea sa.

Pe 6 octombrie 1981, anunţul morţii sale a fost întâmpinat pe străzile oraşului Cairo cu strigăte de bucurie: nu mai rămânea astfel nici o îndoială că laureatul Premiului Nobel pentru Pace, dat drept exemplu de occidentali, a fost în acelaşi timp un om izolat şi că nimeni nu este profet în propria ţară. A fost o figură foarte respectată pe plan internaţional, dar privit cu ostilitate de ţările arabe vecine. Sadat a fost succedat de vicepreşedintele Hosni Mubarak. Rănit şi el în urma atentatului, Mubarak şi-a asumat imediat puterea şi a folosit pretextul asasinării lui Sadat pentru a declara Legea Marţială, care a rămas activă până la alungarea acestuia de la putere, în anul 2011.

Acordurile de la Camp David

Un moment istoric în relaţiile israeliano-arabe a fost semnarea acordurilor-cadru de la Camp David, la 5-17 septembrie 1978, un prim pas spre ratificarea unui acord de pace între Egipt şi Israel, care trebuia să se retragă din Sinai. Acordurile-cadru semnate la Washington, pe 17 septembrie 1978, de Anwar el-Sadat, Menahem Begin şi Jimmy Carter au încununat vizita istorică a preşedintelui egiptean la Ierusalim, pe 10 noiembrie 1977, şi negocierile începute la Cairo pe 11 ianuarie şi continuate la Camp David pe 5 septembrie.

Primul acord prevedea restituirea treptată a Sinaiului către Egipt şi dreptul de liberă trecere al navelor israeliene prin Canalul de Suez; cel de-al doilea, care nu a fost aplicat niciodată, prevedea negocierea unui statut de autonomie pentru palestinienii din Gaza şi Cisiordania. Contrasemnate de Jimmy Carter, acordurile de la Camp David au fost imediat condamnate de Arabia Saudită, Iordania şi Kuwait. În octombrie 1978, Premiul Nobel pentru Pace a fost decernat preşedintelui egiptean şi premierului israelian. 

Acordurile de la Camp David erau menite să traseze un plan de pace în Orientul Mijlociu. Ele includeau şi acordarea unei autonomii limitate palestinienilor. Statele arabe au boicotat însă Egiptul pentru „ruperea rândurilor” şi negocierea unui tratat separat de Liga Arabă cu Israelul. O farwa care aproba asasinarea lui Anwae Sadat a fost obţinută de la Omar Abdel-Rahman, un musulman extremist condamnat ulterior în Statele Unite ale Americii pentru rolul pe care l-a avut în atacurile cu bombă din 1993 la World Trade Center. 

În momentul asasinării, Sadat era înconjurat, la propriu, de mii de soldaţi, plus garda sa personală. Anwar Sadat era în tribună şi trecea în revistă trupele, înconjurat de ambasadori şi alţi demnitari internaţionali, iar pe deasupra zburau avioane de luptă Mirage, care executau manevre demonstrative.

La un moment dat, un locotenent a sărit dintr-o maşină blindată, iar Sadat s-a ridicat pentru a-i răspunde la salut. Imediat, mai mulţi asasini s-au ridicat în maşina blindată şi au început să arunce cu grenade înspre tribune. Câţiva dintre ei au sărit din vehiculul blindat şi s-au îndreptat în fugă spre preşedinte, deschizând foc de arme automate. Oamenii din tribune au crezut iniţial că este un exerciţiu militar regizat.

Liderul asasinilor a fost Khalid Islambouli, membru al partidului Jihadul islamic. Deşi preşedintele era înconjurat de gărzile de securitate, asasinii au continuat să tragă timp de peste un minut. Au existat momente de panică, în care spectatorii au încercat să iasă în fugă din raza de acţiune a armelor. Oamenii din jurul lui Sadat au pus scaune peste trupul său, când acesta a căzut, pentru a-l proteja de gloanţe. Serviciile de securitate au reacţionat şi i-au ucis pe doi dintre

asasini, imobilizându-i pe ceilalţi. Alte unsprezece persoane şi-au pierdut viaţa în timpul atentatului, inclusiv ambasadorul cubanez, un general şi un episcop al Bisericii copte. Au fost rănite douăzeci şi opt de persoane, printre acestea numărându-se ministrul irlandez al Apărării, James Tully, şi patru funcţionari americani.

Sadat a fost transportat de urgenţă la Spitalul Militar Maadi, unde a ajuns fără puls. A fost declarat mort la ora locală 2:40 p.m., moartea fiind cauzată de hemoragia masivă în urma plăgilor împuşcate.