Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei

Pe 13 martie 1881, ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei străbătea străzile din Sankt Petersburg în trăsura sa, când o bombă a explodat, rănind vizitiul şi caii. Scăpat ca prin minune, ţarul a reuşit să iasă din trăsură. În acel moment, din mulţime a ţâşnit un om, care i-a aruncat o a doua bombă la picioare. După o anchetă minuţioasă, asasinii au fost demascaţi: erau membrii ai  societăţii secrete „Narodnaia volia” („Voinţa poporului”). Cu moartea ţarului Alexandru al II-lea a luat sfârşit şi perioada de vârf a mişcării narodnicilor. 

Comitetul executiv al organizaţiei Voinţa poporului l-au condamnat pe Alexandru al II-lea la moarte încă din 26 august 1879, asumându-şi şi executarea sentinţei. Ţarul urma să revină din Crimeea cu trenul imperial în luna decembrie. Au fost întocmite planuri amănunţite şi au fost plasate două mine, în aşa fel încât fiecare trebuia să explodeze separat. Una dintre mine nu a explodat, iar cea de a doua, plantată la câţiva kilometri depărtare de gara Kursk din Moscova, a fost ineficientă, deoarece ţarul a ales un alt traseu. Mina a explodat, dar sub vagonul de bagaje, în care se aflau funcţionari ai cancelariei ţarului. Se spune că ţarul ar fi exclamat atunci cu mâhnire: „Ce sunt eu, o fiară sălbatică, de mă vânează ca să mă ucidă?”

Câteva zile mai târziu, Voinţa poporului a publicat un manifest prin care se angaja să-i cruţe viaţa ţarului, dar numai cu condiţia ca acesta să accepte înfiinţarea unei Adunări Constituante. Oferta a fost refuzată cu fermitate. Informatorii ţarului nu au reuşit să afle cine erau conducătorii organizaţiei, aceasta reuşind să-şi infiltreze un membru chiar în Palatul de Iarnă.

Tepan Halturin lucra ziua ca tâmplar la palat, iar noaptea se întâlnea cu conspiratorii. La 17 februarie 1880, o bombă pusă de Halturin a explodat în pivniţa aflată sub sala de mese a Palatului de Iarnă. Doar o întâmplare a făcut ca ţarul Alexandru al II-lea să nu afle acolo în acel moment. Au murit însă 19 soldaţi care erau de gardă, iar alţi 48 au fost răniţi.

Era clar că poliţia nu mai putea asigura securitatea suveranului, aşa că Alexandru al II-lea a înfiinţat o comisie Administrativă Supremă, avându-l în frunte pe contele Mihail Tarielovici Loris-Melikov. Acesta a luat măsuri contra radicalilor, a contribuit la destituirea unor miniştri incapabili, a redus o parte din tensiunile politice prin înlăturarea unor restricţii în activitatea zemstvelor. Reţeta a părut că funcţionează. În plus, Melikov i-a propus ţarului o nouă constituţie, care să ducă Rusia mai aproape de  monarhie parlamentară. Proiectul privind o nouă constituţie a fost gata, urmând a fi publicat în luna martie.  

În 12 martie 1881, a fost reţinut un tânăr cunoscut ca fiind terorist. Acesta era un anume Jeliabov, dar poliţia nu bănuia că el făcea parte din grupul celor care pregăteau următorul atentat împotriva ţarului. Arestarea lui Jeliabob i-a determinat pe ceilalţi să acţioneze rapid, conducerea preluând-o Sofia Perovskaia. Ceilalţi complotişti, Rîsakov, Grinevitki, Emelianov şi Mihailov urmau să-şi ocupe fiecare locul său, de-a lungul canalului Ecaterina. Ei aşteptau doar semnalul Sofiei Perovskaia.

Ziua de 13 martie 1881 a început ca orice altă duminică pentru ţarul Alexandru al II-lea. Conducătorul imperiului ţarist a asistat la serviciul religios împreună cu  familia sa, a luat apoi micul dejun, după care şi-a anunţat soţia că va asista la parada gărzii ce urma să aibă loc la Manej, după care o va vizita pe Marea Ducesă Ecaterina. După moartea Marelui Duce Nicolai, pe care îl iubise în mod deosebit, Alexandru al II-lea şi-a îndreptat afecţiunea către văduva acestuia, ducesa Elena, pentru ca mai târziu, după moartea ei, să-i poarte de grijă verişoarei sale, Ecaterina.

Împărăteasa l-a rugat să plece pe canalul Ecaterina şi nu pe Nevski Prospect. Drumul indicat de ea părea mai sigur, fiind mărginit pe de o parte de canal, iar de o imensă grădină, înconjurată de un zid, precum şi de case care aparţineau statului. În afară de asta, strada era mai puţin frecventată. Cei doi conveniseră, din motive de securitate, ca el să nu folosească niciodată acelaşi drum şi la întoarcere. Împăratul a părăsit Palatul de Iarnă pentru a pleca la Manej, unde nepotul său, Marele Duce Dmitri, urma să-i prezinte majestăţii sale raportul, în calitate de ofiţer.

Imediat ce ţarul a ieşit din palat, membrii Voinţei poporului au început să aştepte semnalul Sofiei Perovskaia. Aceasta convenise cu ceilalţi, ca în cazul în care  Alexandru se întorcea tot de-a lungul canalului Ecaterina, să facă un semn cu batista. Parada gărzii a luat sfârşit, urmată de strigătele obişnuite de „Trăiască tătucul nostru, ţarul!”. Alexandru al II-lea părea foarte calm şi mulţumit.

Odată parada încheiată, împăratul s-a urcat în trăsura imperială, un cupeu, încadrat de şase călăreţi de Terek, şi s-a îndreptat spre palatul Marii Ducese. La o oarecare distanţă de ţar se aflau alte două sănii, una fiind ocupată de şeful poliţiei, colonelul Dvorjitki, iar cealaltă de căpitanul Koch.

Către ora două şi un sfert, Alexandru al II-lea a părăsit palatul verişoarei sale, dar pentru că s-a grăbit a luat-o din nou pe acelaşi drum, adică pe strada Inginerilor, după care a cotit spre dreapta, către canalul Ecaterina. Când Sofia Perovskaia a înţeles că ţarul se va întoarce tot pe canalul Ecaterina, a fluturat o batistă şi fiecare conspirator s-a aşezat la locul dinainte stabilit.

Câţiva agenţi izolaţi supravegheau drumul. Trecătorii erau puţini la acea oră. Printre ei, un băiat de circa 14 ani şi un tânăr, un student probabil, care ducea în mână un pacheţel. În momentul în care trăsura a trecut prin faţa studentului, care era Rîsakov, acesta a făcut o mişcare şi a aruncat pachetul sub copitele cailor. S-a auzit o explozie formidabilă, după care s-a ridicat un nor alb de zăpadă spulberată şi un nor negru de fum. Bomba a făcut imediat victime: doi cazaci şi băiatul care-l salutase zâmbind pe ţar, dar trăsura a continuat să meargă, conform indicaţiilor formale care-i fuseseră date vizitiului în prealabil.

Împăratul a strigat să fie oprită trăsura, după care a coborât şchiopătând.

Colonelul Dvorjitki a alergat spre ţar şi  l-a rugat să plece neîntârziat spre Palatul de Iarnă. O ciudată curiozitate l-a cuprins pe ţar. El a vrut să vadă neapărat faţa celui care aruncase bomba. Împăratul a înaintat către asasinul aflat la trei paşi depărtare şi de care se ocupa deja căpitanul Koch.

Cazacul care se afla în partea stângă a ţarului şi-a permis să-i spună să aibă grijă, deoarece mulţimea se apropiase prea tare de el. Un alt cazac i-a raportat colonelului că ţarul l-a urmat la circa trei paşi depărtare de împărat. Un alt cazac i-a raportat colonelului că ţarul se afla prea aproape de mulţime.

Făcându-i semn că a înţeles, colonelul l-a urmat la circa trei paşi depărtare pe împărat. Căpitanul Koch i-a raportat lui Alexandru că asasinul spune că se numeşte Griaznov şi că e nobil. „Domnul fie lăudat! Majestatea voastră nu e rănită?” a întrebat Koch. „Nu, slavă Domnului, nu am nimic”, i-a răspuns ţarul, după care atentatorul, pe care soldaţii deja îl legaseră, a murmurat: „Nu e prea devreme pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu?”

În acel moment, un individ cu o figură arogantă, care avea mâinile încrucişate pe piept, într-o atitudine voit defensivă, a aruncat a doua bombă, chiar la picioarele împăratului. Când fumul s-a risipit, cei prezenţi l-au văzut pe ţar zăcând în zăpadă cu faţa însângerată, încercând în zadar să-şi târască picioarele zdrobite. La câţiva paşi de el zăceau asasinul Grinevitki, sfârtecat de explozie. Ţarul a fost dus pe braţe în sania lui Dvorjitki şi a fost transportat la palat, refuzând să primească îngrijiri în cea mai apropiată casă.

La căpătâiul ţarului s-au aşezat prinţul moştenitor cu ochii umflaţi de plâns, iar în partea stângă a patului se afla Marele Duce Vladimir, cel de-al doilea fiu al lui Alexandru al II-lea. Marele Duce Constantin, fratele suveranului, se afla în spatele Ecaterinei, cu chipul răvăşit de durere şi de emoţie intensă. Cineva a trimis în grabă după preot. Arhiepiscopul Rojdestvenski a fost atât de emoţionat, încât a fost nevoie de ajutorul medicului pentru ca să-i poată da muribundului ultima împărtăşanie, acesta murind la scurt timp după aceea.

Împăratul a rămas expus în cabinetul său de duminică până miercuri, după care a fost transportat în marea biserică din Palatul de Iarnă. Seara, toate persoanele care au avut privilegiul de a asista la această ceremonie au umplut biserica. Alexandru al II-lea era îmbrăcat în uniforma de gală a regimentului Preobrajenski, cel în care îşi începuse cariera militară ca simplu soldat. Ţarul avea depusă pe piept o coroană făcută din părul tăiat al văduvei îndurerate. Nu purta nici un fel de decoraţii şi nici o altă coroană, pentru că ţarului nu i-au plăcut luxul şi pompa. Peste o lună, ţarul ar fi împlinit 63 de ani.

„Rusia este în doliu.  Ţarul a fost asasinat. La el în ţară, în Rusia, în capitala sa, sub ochii tuturor, de mâna unui rus. Un lucru nemaipomenit, nemaiauzit s-a întâmplat în sfânta Rusie! Cine sunt cei care îndrăznesc să păteze  existenţa noastră istorică, să aducă ruşine asupra capetelor noastre? Atentatul asupra ţarului este un atentat şi asupra poporului, reprezintă un act de violenţă împotriva voinţei populare şi împotriva libertăţii...”, scriau ziarele a doua zi după asasinarea ţarului.

Cei implicaţi în atentat au fost găsiţi repede, deoarece Rîsakov, fiind reţinut la locul atentatului, a dezvăluit imediat numele complicilor săi. În câteva zile au fost arestaţi Mihailov, Sofia Perovskaia şi Nicolai Kibalcici. Mai mulţi anarhişti au fost închişi în fortăreaţa Petru şi Pavel. Şase au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la moarte, mai puţin Hesia Helfman, care era însărcinată, chiar dacă pe numele ei fusese închiriată locuinţa conspirativă în care au fost confecţionate bombele.

„Rusia este în doliu.  Ţarul a fost asasinat. La el în ţară, în Rusia,

în capiatala sa, sub ochii tuturor, de mâna unui rus. Un lucru nemaipomenit, nemaiauzit s-a întâmplat în sfânta Rusie! Cine sunt cei care îndrăznesc să păteze  existenţa noastră istorică, să aducă ruşine asupra capetelor noastre? Atentatul asupra ţarului este un atentat şi asupra poporului, reprezintă un act de violenţă împotriva voinţei populare şi împotriva libertăţii...”

Testamentul lui Grinevitki

Ignati Grinevitki scrisese în testamentul său din februarie 1881:

„Alexandru al II-lea trebuie să moară. Zilele lui sunt numărate. Eu sau altcineva va trebui să dăm ultima lovitură puternică, care va răsuna în întreaga Rusie, în cele mai îndepărtate colţuri ale ei. El va muri şi împreună cu el vom muri şi noi, duşmanii lui, ucigaşii lui. Acest lucru este necesar pentru libertate pentru că prin acest gest se va clătina ceea ce unii numesc guvernarea monarhică nelimitată, iar apoi despotism...