Asasinarea lui Marat

Născut la 24 mai 1743, la Boudry, în Elveţia de azi, Jean-Paul Marat a fost medic, filozof şi om de ştiinţă francez de origine elveţiană, cunoscut pentru implicarea sa în Revoluţia franceză ca jurnalist radical şi politician. La 13 iulie 1793, Marat a fost asasinat de Charlotte Corday, descendenta unei familii de nobili scăpătaţi, care vedea în Marat izvorul tuturor relelor abătute asupra Franţei.

În anii 1770, Jean-Paul Marat a fost un medic celebru în societatea londoneză. S-a întors în Franţa în 1777, an în care a fost numit medic la curtea contelui d’Artois (ulterior rege al Franţei sub numele de Carol al X-lea), fratele lui Ludovic al XVI-lea. Marat a scris lucrări ştiinţifice şi pamflete politice.

Jean-Paul Marat, medic, fizician, jurnalist şi om politic, s-a dedicat de la începutul Revoluţiei franceze intereselor acesteia. Din august 1789 a editat ziarul “Prietenul poporului”, în care erau exprimate cele mai importante revendicări ale maselor populare şi măsurile radicale ce trebuiau luate împotriva aristocraţilor.

Importanţa libertăţii, susţinea Marat, consta în aceea că învaţă poporul să se supună numai legilor drepte şi înţelepte, să se împotrivească legilor nedrepte şi să se ridice împotriva legilor tiranice. În acelaşi timp, Marat considera că poporul trebuie condus, că el are nevoie de un dictator care să-l călăuzească. Marat a fost primul care a chemat la teroare.

În 1789, Jean Paul Marat, renumit pentru popularitatea sa în rândul maselor, a înfiinţat ziarul “Prietenul poporului”, pe care l-a transformat într-o tribună de luptă împotriva celor de la putere. Instigările la violenţă din paginile publicaţiei au influenţat turnura sângeroasă pe care a luat-o Revoluţia franceză, generând un masacru cumplit, în timpul dictaturii iacobine.

Orator, demagog popular şi influent, Jean-Paul Marat, figură majoră în organizarea masacrelor din septembrie, a cerut pedeapsa cu moartea pentru toţi regaliştii şi girondinii.

În 1792, după ce regele Ludovic al XVI-lea a fost arestat, pe când încerca să fugă din ţară, Marat a fost ales deputat de Paris din partea Convenţiei. El s-a opus din răsputeri girondinilor, republicani moderaţi care pledau pentru un guvern constituţional şi continuarea războiului continental. Jean-Paul Marat a devenit în 1792 unul dintre cei mai influenţi membri ai Convenţiei Naţionale, fiind sprijinit activ de către populaţia Parisului prin demonstraţii stradale.

Din august 1792, timp de un an, sub presiunea pericolului extern, revoluţia franceză s-a radicalizat. „De la această naţiune, care se naşte în dureri, nu trebuie să cerem, în aceste începuturi anevoioase, omenie şi nici măcar respectarea strictă a formelor legale. Fiindcă ar fi însemnat moartea patriei. Legea nu este mai presus de naţiune, cum ar voi-o girondinii, ci naţiunea este mai presus de lege (…). Naţiunea înseamnă cei care o salvează. Dar, pentru moment, avem o tiranie a necesităţii”, afirmă Jacques Madaulle. La 2 septembrie 1792, au avut loc „masacrele din septembrie”; 1.300 de deţinuţi din închisorile franceze au fost masacraţi de mulţimile dezlănţuite, fără nici un fel de judecată.

Este perioada în care Danton făcea un apel patetic către francezi: „Clopotul care bate nu dă semnalul de alarmă, ci sună atacul împotriva vrăjmaşilor patriei. Pentru înfrângerea lor ne trebuie îndrăzneală şi iar îndrăzneală, şi Franţa va fi mântuită.” Presa, care a dobândit în acea vreme o importanţă enormă, acţionează în acest sens, şi ziarul lui Marat îi dă tonul. Condamnându-l pe Ludovic al XVI-lea şi executându-l la 21 ianuarie 1793, revoluţia nu mai putea da înapoi. Orice întoarcere era pe viitor blocată.

Rivalitatea lui Jean-Paul Marat cu girondinii a făcut ca liderul montagnard să fie adus în aprilie 1793 în faţa unui tribunal revoluţionar, însă Marat a fost achitat. Vehemenţa lui i-a atras însă ura unei regaliste fanatice, Charlotte Corday, descendenta unei familii de nobili scăpătaţi, care vedea în Marat izvorul tuturor relelor abătute asupra Franţei. Charlotte Corday s-a decis să-l asasineze pe Marat. Nu se ştie dacă girondinii din Normandia, cu care se pare că era în relaţii foarte apropiate, au sprijinit financiar acest plan, în orice caz, ei au încurajat-o pe tânără să-şi ducă planul la îndeplinire.

În 1793, Charlotte a venit din oraşul său natal, Caen, la Paris, pentru a-şi duce la îndeplinire intenţiile criminale. Iniţial, ea s-a gândit să-l atace pe Marat în timpul paradei de 14 iulie, ziua căderii Bastiliei, dar şi-a dat seama că mai mulţi sorţi de izbândă ar avea dacă l-ar ataca acasă la el. Aşa că, în după-amiaza zilei de 13 iulie 1793, Charlotte Corday s-a dus la Marat, pretinzând că aflase despre un complot girondin. Politicianul, suferind de o boală de piele care-l chinuia groaznic, se afla în cada de baie, lucrând, şi nici măcar nu a bănuit care sunt adevăratele intenţii ale Charlottei. Aceasta a scos un cuţit de bucătărie şi l-a înjunghiat direct în inimă, ucigându-l aproape instantaneu, apoi a aşteptat, cât se poate de calmă, venirea poliţiştilor. Pentru crima sa, Charlotte Corday a fost ghilotinată patru zile mai târziu. Asasinarea lui Marat nu a împiedicat continuarea terorii iacobine, Marat devenind un fel de martir al revoluţiei.

Două ocupaţii au parizienii sub Teroare: încă de la primele ore ale dimineţii, coada la porţile brutăriilor, de unde se cumpără “pâinea neagră a egalităţii” şi spectacolul ghilotinei, după-amiaza, când sunt huiduiţi în carele lor cei aclamaţi în Convenţie, în ajun.

Cea mai mare problemă este subzistenţa. Alimentele sunt procurate cu cartele pe numele capului fiecărei familii. În fiecare secţie sunt recenzaţi cetăţenii, iar listele sunt trimise comitetelor de întreţinere. Cantităţile sunt livrate în funcţie de numărul de familii care trebuie hrănite. În timp ce se pot mulţumi cu o livră de carne, vinul este indispensabil sans-culoţilor.

Teroarea corespunde unei guvernări de fapt, bazate pe forţă şi corecţie, şi nu pe o putere legală, de drept. Se disting două epoci de teroare. Prima, se întinde de la 10 august 1792, de la căderea regalităţii, la 21 septembrie, data reuniunii convenţiei şi a proclamării Republicii.

Presiunile Comunei din Paris obligă Adunarea legislativă să voteze la 17 august constituirea unui tribunal extraordinar pentru a judeca “crimele de la 10 august”, adică pe apărătorii legalităţii învinse. Acest tribunal trebuie să fie compus din judecători şi juraţi aleşi de secţiile pariziene. Ales preşedinte al Tribunalului criminal, Robespierre a refuzat şi a demisionat, nedorind să fie judecătorul adversarilor săi şi preferând ca alţii să-şi murdărească mâinile în locul său. 62 de persoane au fost judecate de acest tribunal şi 25 condamnate la moarte. Acest tribunal extraordinar a fost înlocuit în martie 1793 de Tribunalul revoluţionar. Pe de altă parte, Comuna autorizează vizitele la domiciliul suspecţilor. 3.000 de arestări sunt operate în câteva zile.

Veştile proaste de pe front, ştirea predării fără luptă a Verdunului, la 2 septembrie, împing revoluţionarii înnebuniţi să comită masacrele din septembrie sub pretextul că un complot, organizat plecând din închisori, pregătea masacrul “patrioţilor”. Situaţia se calmează cu reuniunea Convenţiei şi victoria de la Valmy.

A doua Teroare începe cu căderea girondinilor, la 2 iunie 1793.    Conştienţi că sunt în minoritate de a avea doar spijinul real al sansculoţilor parizieni, montagnarzii lui Marat organizează un regim de excepţie pentru a teroriza ţara întreagă şi a o convinge să se dezică de girondini, calificaţi în mod abuziv drept „federalişti” şi care, refugiaţi în provincie, încearcă să organizeze rezistenţa. Teroarea este organizată de Comitetul salvării publice şi “pusă la ordinea zilei” în mod oficial, pe 5 septembrie 1793, când Marat era deja mort. Ea se sprijină pe jurisdicţia de excepţie, care este Tribunalul revoluţionar şi pe “legea suspecţilor”, votată pe 27 septembrie. Vreo 20.000 de comitete pe întreg teritoriul asigură infrastructura indispensabilă domniei Terorii.

Născută în Saint-Saturnin-des-Ligneries, în Normandia, la 27 iulie 1768, Charlotte Corday provenea dintr-o mică familie de aristocraţi. Pe linie maternă era înrudită cu dramaturgul Pierre Corneille. În tinereţe s-a familiarizat cu scrierile lui Plutarh, Rousseau şi Voltaire. Din 1791 s-a stabilit la Caen. După radicalizarea revoluţiei, Charlotte Corday a fost atrasă de discursul girondinilor. După asasinarea lui Marat, în timpul procesului în care a fost judecată, şi-a explicat astfel gestul: „Am ucis un om pentru a salva o sută de mii”. La 17 iulie 1793 a fost ghilotinată, iar corpul său a fost îngropat în cimitirul Madeleine.

Moartea lui Marat

„Moartea lui Marat” este o pânză pictată de Jacques-Louis David, în anul 1793. Tabloul are dimensiunile 165 x 128 cm şi se găseşte la Musées Royaux des Beaux-Arts de Belgique, Bruxelles. David îl vizitează pe prietenul său Jean-Paul Marat, unul dintre cei mai radicali conducători ai Revoluţiei Franceze, pe 12 iulie 1793, şi îl găseşte în cadă, deoarece politicianul făcea zilnic baie din cauza unei boli de piele de care suferea. În aceeaşi cadă va fi înjunghiat în ziua următoare de către adversara guvernului terorii, Charlotte Corday. Avea lângă el o cutie de lemn, iar pe ea hârtie şi cerneală, căci cu mâna ieşită din cadă aşternea pe hârtie ultimele sale gânduri despre naţiune - descrie David propria sa viziune despre Marat.