Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti 1950-1990

Prezentarea distinctă şi individualizată a Centrului Artistic Baia Mare în marea expoziţie retrospectivă şi în albumul omonim Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti 1950-1990¸ reprezintă un prim succes major al însuşirii şi promovării brandului artistic băimărean la nivel naţional, atât în planul demonstraţiei expoziţionale, cât şi prin instrumentele istoriografiei româneşti de artă.

Contribuţiile Şcolii de la Baia Mare sunt distribuite atât în secţiunea consacrată Reperelor muzeale, cât şi în cea dedicată Perioadei 1960-1990. Astfel, Reperele muzeale integrează patru pictori băimăreni în galeria modernismului pictural interbelic românesc. Principal contributor la diversificarea experimentelor „avangardei clasice“ în spaţiul Şcolii de la Baia Mare, Tibor Boromisza, devine prototipul „artistului insurgent“, ale cărui cercetări plastice sunt dedicate acţiunii de subminare a canonului artistic oficial, impus şi apărat de „establishmentul“ politic şi public.

Viziunea picturală elaborată la Baia Mare de Dávid Jándi cristalizează un model de esenţă simbolistă ce reinterpretează valori alimentate, complementar, din izvoare expresioniste, nabiste şi ale neoclasicismului „noii Arcadii“. În anii deceniilor 1970-1990, creaţia lui Jándi a servit ca reper de fundamentare a direcţiei neosimboliste din cadrul afilierilor timpuriu postmoderne în Centrul Artistic Baia Mare.

Opera lui Sándor Ziffer articulează, organic, o matrice expresionistă puternic personalizată care, între 1908-1962, a fertilizat ciclurile succesive de re–inovare artistică în Centrul de la Baia Mare, iar în anii deceniului 1950 a reprezentat modelul stilistic ce a asigurat „rezistenţa“ la agresiunea proletcultistă.

În sfârşit, şederea lui Hans Mattis Teutsch la Baia Mare (1928-1930) s-a materializat în dezvoltarea etapei sale constructivist–simboliste, cu adecvări la particularităţile locale urban „minereşti”

Secţiunea dedicată Perioadei 1960-1990 ilustrează modul prin care, aternativ, la presiunile puterii politice şi la modelul artei sale oficiale, în deceniile 1950-1990 Centrul Artistic Baia Mare şi-a alimentat resursele creative de tip inovator în principal pe două filiere: prin recuperarea propriilor repere avangardiste interbelice (expresioniste, simboliste şi neoobiectiviste), elaborate în aşa-zisa „etapă istorică a „Şcolii de la Baia Mare“; pe de altă parte, prin afilierea la experimentalismele româneşti ale avangardei târzii (explorând direcţii neoconstructiviste, conceptualiste, „happening performance“, realist magice) şi, respectiv, prin asumări postmoderniste timpurii (neoexpresioniste şi neosimboliste).

Tranziţia de la interbelicul „muzeal” la contemporanul „activ” sunt punctate prin creaţii ale lui Aurel Popp, Traian Bilţiu Dăncuş, Petre Abrudan, Aurel Ciupe şi Constantin Dipşe. Apoi, înnoirile din deceniile 7-9 sunt susţinute prin lucrări reprezentative ale exponenţilor „generaţiilor ’60, ’70 şi ‘80”.

József Balla este unul dintre principalii artişti care au asigurat trecerea vieţii artistice băimărene de la etapa istorică la cea contemporană   printr-o pictură care a evoluat de la tipare inţiale postimpresioniste, înspre o formulă stilistică de esenţă expresionistă şi cu discrete accente suprarealiste.

Gyula Dudás participă la revigorarea postbelică a comunităţii profesionale din cadrul Centrului Artistic Baia Mare, dimpreună cu alţi câţiva noi absolvenţi ai învăţământului artistic superior românesc, grupaţi în acea „generaţie ‘50” care avea să înceapă recuperarea reinterpretată a valorilor avangardiste interbelice.

Vârfurilor „generaţiei ‘60” – Mihai Olos, Ilie Cămărăşan şi Nicolae Apostol le revine meritul major de a fi promovat valorile avangardei târzii la Baia Mare, dezvoltând, fiecare în parte, direcţii complementare: Ilie Cămărăşan prin accente interpretative în chei chagalliene ce extrag din lumea universului ţărănesc acele valori opuse – sau cel puţin străine – „canonului oficial” al tematicii ţărăneşti realist-socialiste; Nicolae Apostol, prin deschiderea discursului pictural înspre pictura monumentală de for public ce cultivă în anii „relaxării ideologice” (1965-1973) un insolit neosimbolism figurativ; în sfârşit Mihai Olos, printr-o creaţie polimorfă şi de incontestabilă respiraţie europeană în care se conjugă morfologii neoconstructiviste şi neosuprarealiste şi care, începând cu debutul anilor 1970, introduce la Baia Mare şi în România elemente de referinţă ale vocabularului timpuriu postmodern.

În cele din urmă, coagularea la Baia Mare a unor varietăţi personalizate ale retoricii şi vocabularului pictural specifice postmodernismului matur sunt marcate de lucrări ale lui Mircea Bochiş („generaţia ‘70”) şi, respectiv, Ioan Anghel Negrean („generaţia ‘80”).

Aşezată sub expresia patronimică deja „clasicizată” a Şcolii de la Baia Mare, prezentarea selectivă şi eşantionată a picturii băimărene în contextul globalizat şi integrator al picturii româneşti moderne şi contemporane din secolul al XX-lea constituie, de altfel, o premieră absolută, atât în perimetrul elaborării unui concept expoziţional de anvergură şi semnificaţie muzeală, cât şi în sfera reflecţiei ştiinţifice din câmpul istoriografiei contemporane.

Faptul că aceste elemente de noutate exprimă opţiunile unor autorităţi profesionale de prim rang ale culturii artistice româneşti contemporane, aşa cum sunt cei trei realizatori ai proiectului Artistul şi Puterea – Ruxandra Garofeanu, acad. Dan Hăulică, prof.univ. Paul Gherasim – vine să consacre cea dintâi asumare şi afirmare la nivel naţional a conceptului ştiinţific românesc privind istoria şi evoluţia fenomenului artistic băimărean, concept structurat şi argumentat în ultimele patru decenii de către specialiştii Muzeului Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare».