ARTIȘTI ȘI TOPOSURI. Un compendiu de istorie culturală în imagini a Centrului Artistic Baia Mare 1896-2021 (XVI) 14.COLONISMUL PERMANENT, «GENERAȚIA 1965» ȘI RELUAREA DEZOLTĂRII

În Centrul Artistic Baia Mare, anii deceniului 1960 veneau să încheie prelungitul subciclu de criză declanșat în anii deceniului 1930 în condițiile Marii Recesiuni Economice Mondiale și care a avut în epicentrul proceselor de contracție a vieții sale artistice „atingerea pragului critic” sub impactul șocurilor provocate de trei mari fenomene petrecute în anii deceniului 1940 (al Doilea Război Mondial: 1939-1945; ocupația horthistă a Ardealului de Nord: 1940-1944; tranziția postbelică către centralismul etatist și autoritarismul monopartidic al regimului politic comunist: 1945-1952). În acest context, anul 1965 a adus declanșarea unui nou proces de expansiune a vieții artistice băimărene (deopotrivă cantitativă şi calitativă), datorită perioadei scurte – dar cu impact puternic și efecte remanente – de relaxare ideologică şi de liberalizare culturală a regimului totalitar comunist între 1968–1971. Această relaxare avea să permită recuperarea propriilor tradiții avangardiste ale artei de la Baia Mare şi, îndeosebi, consistenta reconectare la valorile cultural–artistice occidentale ale avangardismului târziu și la cele ale transavangardei.

Resursa umană artistică proprie a reprezentat vectorul principal de relansare. Dincolo de conexiunea simbolică cu istoria băimăreană interbelică, asigurată prin activitatea creatoare a câtorva „patriarhi” în anii deceniilor 1950-1960 (Sándor Ziffer, Aurel Popp, Antonia K. Csikos, András Mikola), reluarea proceselor de creștere și dezvoltare au fost asigurate de elitele „generației 1935” (unii din postura de coloniști permanenți – Gheza Vida, Paul I. Erdős; alții din poziție de coloniști temporari – Vasile Kazar, Petre Abrudan, Aurel Ciupe) și de vârfurile generațiilor „1950” (Alexandru Șainelic, Augustin Véső, Ida Maier Grumaz, Vasile Grumaz, Traian Hrișcă, Gheorghe Chivu, Imola Trella Várhely, Vasile Paulovics, Walter Friedrich, Zoltán Bitay), respectiv „1965” (Mihai Olos, Ilie Cămărășan, Nicolae Apostol, Mircea Hrişcă, Călin Pojar, Traian Moldovan, Valentina Boștină, Gábor Tőrös, Carol Kondrak, Vasile Nașcu).

Valentina BOȘTINĂ se numără printre cei mai importanți reprezentanți ai «generației 1965», generație care a asigurat la Baia Mare procesele de recuperare a tradițiilor avangardei interbelice – după consumarea șocul anilor proletcultismului socialist. După 1965, reabilitarea structurilor instituționale interne avea să conducă la reluarea ciclului de creștere prin reinventarea potențialului de atragere/ alimentare a colonismului temporar: învățământul propriu (de nivel gimnazial și mediu – până în 1999, iar din  anul 2000 încoace și de nivel academic!), capacitatea de stimulare a colonismului artistic individual, promovarea dirijistă a unor programe speciale. Ieşirea din criză prin mecanismele unei astfel de continuităţi rămâne unul dintre principalele argumente ce vin să contrazică ipoteza fracturării existenţei istorice a Centrului Artistic Baia Mare. Noul ciclu de expansiune, declanşat în 1965, a fost suficient de viguros şi viabil pentru ca să asigure rezistenţa intelectuală a comunităţii artistice băimărene la constrângerile ideologice impuse de regimul totalitar comunist în anii deceniilor 1970 şi 1980, iar mai apoi a servit drept platformă de sprijin pentru susținerea puternicei expansiuni pe care, începând din anul 1990, Centrul Artistic Baia Mare o înregistrează sistematic în cele trei decenii scurse deja din etapa „postcomunistă”. Totuşi, există o discontinuitate față de identitatea cultural–artistică băimăreană istorică/ antebelică. Numai că ea nu s-a manifestat în funcționarea structurilor instituționale, ci o regăsim în sfera practicii productive artistice: ea s-a născut din fondul acutei crize de model cultural traversată la Baia Mare între 1926-1962, şi s-a cristalizat lent, pe parcursul îndelungatului proces de marginalizare/înlocuire a tutelei modelului plein air-ist originar. Rezultatul firesc s-a tradus prin abandonarea obsesiei aşa-zisei „peisagistici băimărene” tradiționale în favoarea unor modele intelectualizate prin discurs elaborat ficțional, inspirate din recuzita avangardei clasice și a celei târzii, iar mai apoi din retoricele transavangardiste/ postmoderniste. În generarea și susținerea creativă a noului proces, de reluare contemporană a ciclului de dezvoltare/ creștere în istoria Centrului Artistic Baia Mare, „generației ’1965” – cu al ei „triumvirat de aur”: Mihai Olos, Nicolae Apostol, Ilie Cămărășan, acompaniați de Valentina Boștină, Traian Moldovan, Gábor Tőrős, Vasile Nașcu ș.a. – îi revin merite majore, deopotrivă în planul relansării post–proletcultiste a artei băimărene, și în planul mai larg al dezvoltării artelor vizuale din România contemporană.

Această constatare aduce în discuție, însă, întreaga problematică concluzivă a ansamblului evoluției istorice a Centrului Artistic Baia Mare, pe care – cu îngăduința dumneavoastră – o vom aborda, mai pe larg, în episoadele ce vor urma, cu intenția mărturisită de a argumenta și demonstra analitic, prin puterea de convingere a evidențelor statistice coroborate cu mărturiile evocatoare ale imaginilor de arhivă, unitatea coezivă și continuă a existenței, funcționării, evoluției și dezvoltării Centrului Artistic Baia Mare pe întregul parcurs al ființării sale istorice – de la întemeierea din 1896 și până în prezentul zilelor noastre.