ARTIȘTI ȘI TOPOSURI. Un compendiu de istorie culturală în imagini a Centrului Artistic Baia Mare 1896-2021 (IX)

COLONISMUL TEMPORAR DE CREAȚIE: – peisagistica de plein air

Pe urmele modelului Școlii de la Barbizon,  numeroase periferii „colonizate” de artiști au restructurat tradiționalul raport dintre „centrul” productiv şi „periferia” consumatoare. Pentru o perioadă – ce-i drept  nu prea lungă – periferia avea să uzurpe o bună parte
din patrimoniul producției artistice aflat în „portofoliile” marilor centre de putere cultural–artistică, precum Parisul, Münchenul, Viena, Sankt Petersburgul, Berlinul, Roma, Moscova, Cracovia, Budapesta, Glagowul, Madridul, etc.

Și nu este întâmplător faptul că istoriografia creditează tocmai aceste producții, săvârșite în noile „spații de periferie”, precum a fost și Baia Mare, cu meritul  de a fi introdus „mo­dernitățile” de tip naturalist, realist, impresionist, postimpresionist şi chiar pre-expresionist, în perimetrul majorității artelor naționale din Europa.
Apariția în spațiul transilvănean a coloniei de la Baia Mare nu face excepție de la această regulă. Metropola la care trebuie raportat „refugiul” artiștilor şi al studenților din jurul școlii lui Simon Hollósy în solitudinea periferiei băimărene este Münchenul (nicidecum Budapesta!).
În ceea ce privește componența eminamente internațională a grupurilor sale, colonizate între 1896–1901, ea definește geneza mișcării artistice de la Baia Mare ca pe un proces ce exprimă, înainte de toate, acțiunea transnațională a unor tendințe generalizate, în jurul anului 1900, la scară continentală europeană.
Cel puțin două au fost consecințele majore prin care trecerea la pictura în aer liber avea să promoveze soluții alternative la procedurile artei oficiale: ieșirea artiștilor din ambientul convențional al atelierului, respectiv migrarea lor către spațiile unor topografii citadine geoculturale de periferie precum au fost și cele care au caracterizat Baia Mare la vremea colonizării sale de către studenții și artiștii grupați în jurul cercului münchenez  al studenților și artiștilor afiliați ȘCOLII HOLLÓSY.
Pe această cale, prin raportare la realitățile socioculturale ale Europei din jurul anului 1900, „refugiul în solitudinea naturii” nu mai exprimă doar semnificațiile gestului protestatar pe care îl face artistul marginalizat într-o societate eminamente citadină, profund pragmatică, materialistă şi exclusivist pozitivistă.
Abandonarea – fie şi numai sezonieră – a mediului urban metropolitan în favoarea unor hibride periferii ruralo–citadine a depus mărturie despre  dorinţa consumării unor experiențe existențiale şi creatoare în medii „naturale”, adi­că în medii socioumane substanțial diferite.
Înlocuind școala academică cu „academia naturii”, creația de atelier cu aceea în plein air, şi autoritatea normelor metropolitane cu libertățile neconvenționale mai ușor de agregat în colectivități marginale «citadino–rurale», practica artistică a forţat, astfel, re–de­senarea hărţii centrelor europene la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea.

Aşa s-au născut, au funcționat, şi astfel sunt evaluate coloniile artistice:
- din Franța – de la Pont Aven, Grez–sur–Loing, Concarneau, Le Pouldu, Étretat şi Étaples;
- din Anglia – de la St.Ives, Newlyn şi Walberswick în Anglia, și din Scoția – de la Brig o’Turk şi Cockburnspath;
- din Statele Unite ale Americii – de la Provincetown în S.U.A.;
- din Rusia – de la Abramtsevo şi Talaskino în Rusia;
- din Germania – de la Worpswede şi Dachau;
- din Norvegia – Modum, din Danemarca – Skagen și din Suedia – Aland şi Varberg;
- din Ucraina – de la Odesa în Ucraina, apoi la Balcic şi Curtea de Argeş în România, la Laethem–Saint–Martin în Belgia, Zandvoort în Olanda, Kecskemét, Gödölő şi Szolnok în Ungaria.

Iar CENTRUL ARTISTIC BAIA MARE a fost – și rămâne – în acest sens, un „caz” cultural-artistic exemplar.