ARTIȘTI ȘI TOPOSURI. Un compendiu de istorie culturală în imagini a Centrului Artistic Baia Mare 1896-2021 (IV)

CARTIERELE ARTIȘTILOR (1): „VALEA ROȘIE”ˮ  – un fel de MONTMARTRE sui generis al Băii Mari.

Așadar, în pragul anului 1900 avem deja alcătuit la Baia Mare „tabloul” unei piramide social–demografice și profesional–culturale a popu­lației sale citadine așezată pe mai multe straturi, dar divizată în două mari segmente identitare: cu comportamente urban - capitaliste (predominant provinciale) în ju­mă­tatea superioară a piramidei, respectiv cu componente de mod de viață și de conduită hibride „rural-urbane” în jumătatea de sus a piramidei.

Cartografierea distribuției acestora pe harta locativă a Băii Mari relevă predominanța aglomerării expo­nen­ților noilor clase și categorii burgheze (segmentul superior al piramidei) în perimetrul central al fostei cetăți medievale („intra muros”-ul reprezentat de piața Centrului Vechi și de străzile adiacente), respectiv răspândirea re­pre­zentanților claselor și ca­te­goriilor inferioare de salariați și nesalariați (jumătatea de jos a piramidei: mineri, mici amploaiați și slujbași, mici meșteșugari, posesori de mici gospodării agricole suburbane, casnice, slugi, șomeri etc.) prin periferiile „rural–urbane” situate în zonele de nord/ nord–est ale sitului urban Baia Mare (cvartalurile Valea Roșie–Valea Usturoiului, Dealul Florilor, Dealul Crucii, Colonia Topitorilor, Calea Baia Sprie, etc.) și de sud (cvartalurile Piața Fânului, Calea Ardealului etc.).
Constatarea își are importanța ei majoră în identificarea proceselor de acceptare/ integrare/ asimilare a noului corp socio-demografic și profesional reprezentat de grupurile compacte de artiști plastici (coloniști temporari și permanenți, în majoritate pictori și graficieni) ale căror componențe numerice anuale au fost variabile, dar constant semnificative (cu fluctuații între minime de 50/55 și maxime de peste 200 de membri în anii ultimelor trei decenii, de după 1990) și care, din 1896 încoace, au fost și sunt încorporate, treptat și organic, în organismul social al comunității băimărene. Iar de mai bine de un secol, acest organism social al comunității băimărene folosește corpul socio–demografic și profesional al artiștilor plastici pentru autoidentificarea, autoreprezentarea și autopromovarea sa identitară pe scenele zonale, naționale și internaționale. Astfel, vreme îndelungată – începând cu colonizările studenților și artiștilor münchenezi asociați Școlii Hollósy (1896-1901), iar apoi până târziu în anii interbelici, coloniștii temporari veniți la Baia Mare și-au stabilit rezidențele – și, desigur, arealul exercitării practicilor productiv–artistice plein air-iste – cu preponderență în spațiile populate de segmentul inferior al ierarhiei socioeconomice băimărene prin cvartalurile nord/ nord–estice. Opțiunea avea să fie favorizată și întreținută, timp de aproape trei decenii, și de întrebuințarea intensivă pentru activități educaționale a atelierului Școlii Hollósy: celebrul fost „fânar” care a fost amplasat și adaptat funcțiunilor necesare în primăvara anului 1896 pe „colina Jokai” din parcul central al orașului (situat în cvartalul „Valea Roșie–Valea Usturoiului” și – păstrând proporțiile –, un fel Mont­martre băimărean sui generis), iar apoi a fost reparat și întreținut, aproape anual, până la dezafectarea sa în anii deceniului 1930. Elevi, studenți și artiști deopotrivă și-au aflat găzduire în camere închiriate în gospodăriile „rural–urbane” ale muncitorimii industriale și agricole, uneori (mai rar) prin imobile mai „citadinizate” deținute de mici antreprenori și funcționari: toate acele locații, situate în amplasamente imobiliare deplin integrate în natură (grădini mai mari ori mai mici, amenajate/ cultivate floricol, arboricol și legumicol), au putut fi obținute cu costuri de închiriere cel mai adesea accesibile (cazare și masă, adeseori decontate parțial „în natură”, la schimb cu lucrări de artă care s-au acumulat, în timp, în numeroase „deți­neri”/ colecții private informale de artă plastică!). Exemplul notoriu în acest sens l-a reprezentat strada Valea Roșie. Derulate pe parcursul sezoanelor colonizării temporare de vară a artiștilor și studenților/ elevilor – anual până în anii deceniului 1950, iar episodic și după aceea – de obicei de prin aprilie/ mai până prin august/ septembrie, asemenea aranjamente domestice au produs în timp câteva consecințe majore:

- au stimulat acceptarea, apoi asimilarea/ integrarea comunității artistice „halogene” (exponentă, to­tuși, a stratus-ului socioprofesional de elită a intelectualității culturale) de către segmentele clasiale inferioare ale ierarhiei socioeconomice băimărene, asta în ciuda diferențelor flagrante de nivel edu­cațional și de status existențial;

- au prilejuit – oarecum în masă statistică semnificativă – țeserea unor mecanisme de osmotică interconectare umană/ spirituală/ existențială, de comunicare și de transfer reciproc de valori între grupări atât de polarizate ale corpului social (uvrieri vs. artiști), mecanisme care au produse, apoi, efecte de influențare reciprocă (în ritmuri și cu înrâuriri diferențiate) asupra modelării/ remodelării personalităților și comportamentului social proprii exponenților ambelor grupuri;
- au mijlocit contactul pe termen lung cu producătorii artistici și cu producția lor (colectată) de bunuri simbolice de elită („high culture”) pentru familii aparținând masei straturilor sociale „populare” și, respectiv, straturilor de mijloc ale piramidei sociale băimărene, cărora li s-a asigurat, pe această cale, accesul (pe parcursul câtorva generații) la un consum de cultură artistică superioară și la toate consecințele formative pe care un asemenea consum le poate rodi. Nu cunoaștem astăzi numărul de dețineri și de colecții sui generis (neconvenționale) astfel constituite în urma relațiilor de găzduire familială și/sau de prestări de servicii în beneficiul artiștilor (prin schimb „în natură”, donații și/sau achiziții atrase din partea acestora), acumulate și moștenite, mai apoi, timp de peste un secol, prin locuințele băimărenilor simpli. Totuși, izvoare de patrimoniu material și imaterial ne lasă să înțelegem că trebuie luate în considerare măcar următoarele praguri statistice minimale: pe vremea colonizărilor Școlii Hollósy existau deja vreo câteva zeci de astfel de colecții neconvenționale; în preajma izbucnirii primei confla­grații mondiale numărul lor se apropia de – cel puțin – o sută; la finalul perioadei interbelice cifra depășise, cel mai probabil, două sute; catagrafierile efectuate între 1974-1989, în temeiul Legii 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național, conduc înspre estimarea a cel puțin șapte sute de asemenea proprietăți „colecționiste” familiale (dintre care peste patru sute luate în evi­dența centralizată) care conțineau lucrări de „școală băimăreană” din perioada istorică (1896-1950).