ARTIȘTI ȘI TOPOSURI

De-a lungul timpului, principalul contributor în procesele de instituire a rețelelor de ateliere a fost administrația publică locală (reprezentată de autoritățile orășenești, municipale și – în 1967-1971 – de cele județene). Astfel, problematica edificării, întreținerii, reparațiilor și (îndeosebi) a atribuirii întrebuințării/ uzufructului majorității covârșitoare a atelierelor băimărene s-a circumscris (sub o formă sau alta) sferei dreptului public.

Atelierul «Școlii Hollósy». Pasul dintâi s-a făcut în 1896 prin Atelierul «Școlii Hollósy» – un fost „fânar” transformat pe spesele primăriei băimărene pentru a corespunde necesităților Amplasat în parcul orășenesc, pe coasta „dealului Jokai/ Carpați”, a funcționat până în 1924, când a fost demontat și relocat temporar în perimetrul Complexului «Colonia Pictorilor», în cele din urmă fiind dezafectat. În răstimpul celor aproape patru decenii în care a deservit procesele educaționale desfășurate în sezoanele de vară (în câteva împrejurări fiind utilizat și pentru evenimente expoziționale), cumulativul multianual al beneficiarilor acestui spațiu de studiu și creație artistică depășește cifra de 2000 de elevi, studenți și artiști.

Complexul «Colonia Pictorilor». Începuturile demersurilor de realizare a unei infrastructuri edilitare specializate pe funcțiuni de creație individuală s-au petrecut în anul 1898. Atunci, un grup de artiști deja performanți, în frunte cu Simon Hollósy, cereau Primăriei orașului Baia Mare să inițieze, cu fonduri publice ale administrației locale, construirea a opt ateliere de pictură. În contrapartidă, petiționarii ofereau, fiecare în parte, angajamentul de a închiria câte un atelier pentru mai mulți ani consecutivi, conturând astfel perspectiva „indigenizării” lor locale (potrivit procedurilor juridice de atunci) prin colonizarea permanentă pe termen mediu. Pe cale de consecință, se putea previziona orizontul unei coagulări rapide a nucleului dur menit să asigure statornicirea deplină, la Baia Mare, a unei comunități de creatori artiști plastici la numai doi ani de la debutul grefei culturale reprezentată de colonizările temporare ale grupurilor de studenți și de artiști asociați münchenezei Școli private de pictură Simon Hollósy pe parcursul sezoanelor sale băimărene. Destinul a decis ca intențiile petiționarilor să-și afle doar o împlinire parțială: din cele opt solicitate inițial, până la urmă doar două ateliere a construit administrația publică locală între 1900-1901(în colțul nord-estic al unei foste „grădini” aflate în proprietate publică care avea să se transforme, în timp, prin edificarea altor patru clădiri, în Complexul «Colonia Pictorilor – azi în str. Victoriei nr. 19-21); dintre cei opt inițiatori, doar doi și-au „indigenizat” statutul juridic de cetățeni băimăreni: Károly Ferenczy și Béla I. Grünwald; un al treilea – Pál Benes – s-a „indigenizat” și el și a intrat pe scena competiției locale pentru adjudecarea unuia dintre ateliere, dar în final avea să fie perdant (Alexa, 2004: „Benes, Pál”, pp. 89-94).  

Revenind la împrejurările inițiatice ale constituirii infrastructurii atelierelor de creație în Baia Mare, notăm detaliul evenimențial că, după o întârziere birocratică, construirea primelor două edificii a fost finanțată din impozite locale pe băuturi alcoolice! După conciliabule încâlcite presărate cu polemici și adversități între artiști, decizii definitive ale administrației locale băimărene au tranșat cea dintâi „competiție” pentru închirierea atelierelor: primii beneficiari aveau să devină Béla I. Grünwald (colonist permanent prin „indigenizare”, și creator de prim-plan rămas „băimărean” până în 1910), respectiv István Réti (colonist permanent prin propria obârșie băimăreană și – el însuși – personalitate marcantă a devenirii istoriei artistice băimărene). Așa s-a „scris” episodul de deschidere al unei problematici instituționale (și al unei cazuistici – niciodată încheiate! – cu potențial conflictual semnificativ) care marchează, până astăzi, viața comunității artistice băimărene: adjudecarea uzufructului unuia dintre atelierele de creație aflate în patrimoniul public orășenesc și (dincolo de beneficiile lucrative subsecvente privind producțiile artistice individuale), aproprierea recunoașterii publice (prezumată) a legitimității simbolice de artist băimărean reprezentativ!  

Asta, desigur, în condițiile în care – mereu și mereu! – disponibilul locativ existent s-a situat, sistematic, mult sub nivelul „cererilor” legitime revendicate de resursele creative artistice active în „piața” locală băimăreană. Căci, în mod oarecum firesc, pe măsura îmbogățirii zestrei edilitare publice a atelierelor de creație (proces altminteri real, dar petrecut în ritmuri foarte lente în secolul din urmă), și „populația” artistică eligibilă a coloniștilor permanenți a înregistrat creșteri semnificative. S-a născut, pe această cale, un raport antinomic bipolar a cărui presiune practic s-a permanentizat, generând conflictualități – când latente, când explozive – ale căror consecințe directe s-au reflectat în efecte de „rupere” atât asupra desfășurărilor evolutive ale structurilor instituționale educaționale, cât și asupra derulării etapelor prefacerii structurilor instituționale asociaționiste. Din 1910 până astăzi, administrația publică locală a finanțat trei campanii de construire, desfășurate la distanțe temporale de câte o jumătate de secol, care aveau să completeze, apoi, zestrea patrimoniului edilitar al sitului arhitectonic recunoscut în timp sub denumirea de Complexul «Colonia Pictorilor». În 1910-1912, au apărut două edificii noi: clădirea Școlii de Pictură – cu o sală mare de studiu pentru cursuri indor (utilizată și ca spațiu expozițional), două ateliere mici și dependințe, respectiv clădirea cu etaj a Atelierelor –patru la număr, cu câte o sală de lucru (atelierul propriu-zis) și o încăpere locuință (garsonieră), fără dependințe. În 1969-1971, Filiala Baia Mare a Uniunii Artiștilor Plastici a derulat un amplu program de reabilitări și de dezvoltare a patrimoniului imobiliar aflat în perimetrul Complexului «Colonia Pictorilor». Finanțarea s-a asigurat din resurse bugetare publice asigurate prin Consiliul Popular al Județului Maramureș.  

La corpul de clădire al fostei Școli de pictură: vechea sală de cursuri a fost reamenajată pentru funcțiuni de spațiu expozițional prin reparații și lucrări de extindere cu două aripi laterale (parter + etaj); asemănător au fost reamenajate cele două ateliere individuale de creație. Reparații și reamenajări s-au efectuat și la corpul de clădire cu cele patru ateliere individuale, la mansardă amenajându-se suplimentar două modeste studiouri de creație. S-au construit, însă, și alte două corpuri de clădire – unul cu patru, altul cu două ateliere individuale noi. La corpul de clădire al celor două ateliere edificate în 1900 s-au reparat și recompartimentat spațiile. Astfel, dotarea edilitară din Complexul «Colonia Pictorilor» s-a ridicat la un spațiu expozițional amplu (șase săli de expunere), 14 ateliere individuale și 2 mici studiouri de creație.

  Între 2013-2018, se desfășoară cel mai cuprinzător – dar și controversat! – proiect de „restaurare și reabilitare a sitului–monument istoric «Colonia Pictorilor»” din Baia Mare. Este – indisputabil – cel mai ambițios și consistent efort întreprins în România postcomunistă pentru susținerea creației contemporane a comunității artiștilor plastici/ vizuali. Printr-o finanțare de peste 3 milioane de euro asigurată din resurse bugetare proprii de către Primăria și Consiliul local, întregul ansamblu edilitar a fost „reabilitat” într-o viziune arhitectonică deplin postmodernă, care a modificat, practic în totalitate, înfățișarea istorică (inițială) a tuturor celor cinci corpuri de clădire, după cum și arhitectura peisagistică a perimetrului parcului Complexului «Colonia Pictorilor» cunoaște intervenții substanțiale de reamenajare a jardinajului, a rutelor și pavimentelor circulației pietonale etc. Corpul expozițional a căpătat o configurare radical schimbată: a pierdut cele două ateliere vechi, dar în compensație a dobândit un alt traseu de acces și pentru circuitul de vizitare, un spațiu de primire nou, o sală pentru un viitor muzeu memorial, grup social și dependințe, precum și dotări cu facilități de organizări expoziționale și sistem de încălzire de ultimă generație (prin pardoseală). În mod similar, celelalte patru clădiri au fost transformate radical – deopotrivă în interior și la înfățișările exterioare: corpul cu două ateliere edificat în 1900-1901 a fost refăcut complet și reamenajat prin etajare și reconfigurare; corpul cu patru ateliere edificat în 1911 a fost reabilitat și extins; au fost, de asemenea, reabilitate și reconfigurate clădirile construite în 1969-1971 (cea cu două ateliere fiind și etajată) – rezultând în final, conform prevederilor proiectului, „un număr de 28 spații–rezidențe pentru artiștii din țară și străinătate care vor participa la programe de schimburi interculturale”. Corpul expozițional – redenumit Galeria «Hollósy» a fost reintrodus în circuitul public în 2017. Spațiile–rezidențe au fost reactivate în urmă cu doi ani.

Dincolo de controversele încă vii (legate în special de soluțiile arhitecturale întrebuințate: opinia publică este împărțită pro/ contra cu o percepție preponderent circumspectă, în vreme ce proiectul s-a împărtășit deja din premii naționale oferite de Uniunea Artiștilor Plastici din România și de Uniunea Arhitecților din România). Rămâne de calculat bilanțul: ce s-a pierdut?, respectiv ce s-a câștigat ?. În mod cert, s-a pierdut identitatea vizuală istorică și, odată cu ea, s-au diluat calitatea de monument istoric și sentimentele de autoidentificare ale comunității locale vii cu acest capitol de high culture înscris în istoria Băii Mari de artiștii plastici. Cert este, însă, și faptul că s-a câștigat o identitate vizuală nouă adusă în actualitatea postmodernă (care poată să placă sau poate să displacă – asta ar fi o altă discuție); că zestrea edilitară din Complexul «Colonia Pictorilor» a fost adusă „la standarde europene” în privința dotărilor și parametrilor funcționali; Galeria «Hollosy» se prezintă ca unul dintre cele mai încăpătoare și moderne spații expoziționale din România, iar practic numărul de atelierelor de creație disponibile s-a dublat față de 1971. Rămâne ca viitorul să confirme (sau să infirme ?), speranțele că această mare operațiune de „restaurare și reabilitare a sitului–monument istoric «Colonia Pictorilor»” din Baia Mare va impulsiona semnificativ dezvoltarea pe mai departe a creației artiștilor plastici/ vizuali contemporani, ranforsând identitatea și vizibilitatea europeană a Centrului Artistic Baia Mare.  

Locațiile complementare. Dezvoltarea la Baia Mare a rețelei de ateliere de drept public a fost însă mai complexă, pe măsura transformărilor istorice petrecute îndeosebi după 1950. De atunci încoace, perimetrul teritoriului «Colonia Pictorilor» a fost depăşit/ extins prin introducerea în rețea de noi spații specializate (situate în alte locații complementare din perimetrul urban băimărean), fie pendinte de edificii vechi (reamenajate), fie de imobile nou construite și dotate cu spații funcționalizate corespunzător. Îmbogățirea pe această cale a zestrei infrastructurii edilitare implicate în exercitarea funcțiunilor specifice Centrului Artistic Baia Mare s-a dezvoltat pe două linii: în secundar, prin amenajarea de ateliere/ studiouri individuale de creație în amplasamente situate în alte cvartaluri ale orașului, și, respectiv, în principal prin ateliere/ studiouri de studiu educațional destinate activităților de didactică artistică.  

Necesarul de ateliere/ studiouri individuale de creație nu a fost (și, cel mai probabil, nici nu va fi) acoperit vreodată integral din resursele publice în condițiile în care numărul artiștilor locali eligibili a depășit, în anii ̓70-̓80, cifra de 100, iar din 2010 încoace numărul lor aproape s-a dublat! Pe la sfârșitul anilor 1960, Primăria băimăreană a atribuit Filialei Baia Mare a U.A.P. „spre folosință pe 99 de ani” o fostă clinică medicală – Vila Wagner – care a fost reamenajată într-un complex de șase studiouri mici, dintre care sunt funcționale în prezent doar două. Apoi, o soluție de compromis a fost utilizată în anii 1970-2000 prin adaptarea unor apartamente situate în imobile vechi (din Centrul Vechi) şi în blocuri construite recent, dintre care doar trei au „supraviețuit” până în prezent. În sfârșit, vreme de două decenii (1985-2005) artiștilor tineri băimăreni (inițial celor afiliați cenaclului Atelier 35) li s-au atribuit mici studiouri (transformate din birouri disponibilizate de fosta Direcție Județeană de Cinematografie Maramureș) în latura din spate (vest) a imobilului Complexului „Minerul” situat în Centrul Vechi băimărean (fost „Szent István”/„Ștefan Vodă”). Abia în 2012-2013 s-a îmbogățit semnificativ zestrea de ateliere de creație de drept public cu cele 11 spații noi din complexul „Arena Studio 11”, construite, amenajate și dotate corespunzător funcțiunilor sub o porțiune (sud/ vest) a gradenelor Stadionului municipal „Viorel Mateianu” printr-un alt proiect conceput din inițiativa Primăriei și Consiliului Local ale municipiului Baia Mare, și finanțat din resursele bugetare proprii.  

Atelierele/ studiouri educaționale ale învățământului public de nivel gimnazial și liceal subsumează dotările alocate structurii instituționale a învățământului artistic de stat. Între 1958-1968, instituțiile educaționale băimărene de arte plastice și-au desfășurat activitățile didactice în două locații diferite: între 1958-1961 în două săli/ atelier din fostul „conac provincial baroc Vila «Gönczy»” (azi dispărut, situat în curtea actualului perimetru, din str. Crișan nr. 10, al imobilului ce deservește cursurile de nivel licență ale învățământului artistic superior băimărean); apoi, între 1961-1968, în două ateliere de studiu artistic și în alte două săli destinate „cursurilor de cultură generală”, amplasate în cele trei corpuri de clădire ale unui fost stabiliment medical din str. Petőfi nr. 2-4. Din toamna anului 1968, linia de studii arte plastice a recent înființatului Liceu de Muzică și Arte (1966) dobândește spații sporite în noua și moderna clădire construită în aceeași locație din str. Petöfi (prin finanțarea bugetară asigurată de autoritățile administrației județene maramureșene): inițial două, apoi trei ateliere de studiu (pictură, modelaj, desen) plus clase se studiu pentru discipline teoretice pentru întreaga linie de studii a claselor V-XII. Rămasă neschimbată vreme de peste patru decenii (răstimp în care a devenit evident insuficientă), zestrea învățământului artistic preuniversitar s-a îmbogățit substanțial între anii 2007-2018 și, în etape succesive, a ajuns la zece spații reabilitate la standarde de funcționalizare contemporane. În prezent, linia de studii preuniversitare în arte plastice și arhitectură din cadrul Colegiului de Arte Baia Mare (statut dobândit în 2016) funcționează cu: câte un atelier de pictură, sculptură, ceramică, design, grafică, textile, arhitectură, două ateliere de desen, un studio de istoria artei și o sală de expoziții.  

Rezumând, vedem că, din 1896 până în prezent, patrimoniul imobiliar de drept public al cărui uzufruct s-a aflat la dispoziția generațiilor succesive de membri ai comunității artistice băimărene a evoluat, treptat: de la 1 atelier educațional colectiv și 2 ateliere de creație individuală în primii 15 ani, la 2 ateliere educaționale și 8 ateliere individuale în anii interbelici ai secolului al XX-lea, rețeaua atingând în prezent 26 de spații educaționale și, respectiv, 41 spații de creație individuale. Cumulativ, însumând intrările/ ieșirile din sistemul rețelei edilitare publice pentru întreaga istorie artistică băimăreană, avem de înregistrat 33 de spații specializate pentru activități educaționale și, respectiv, 48 ateliere/ studiouri individuale.