Arta de a supravietui

Recent, o fetita din sistemul de protectie a copilului a murit in Spitalul de Neuro – Psihiatrie din Sighet. O tanara uitata de soarta si de semeni intr-un loc al suferintei. Familia a abandonat-o de la nastere, mama ei fiind bolnava psihic. Bunica acesteia, aproape oarba, o vaduva cu zece copii de crescut, nu a avut alta perspectiva decat sa o incredinteze in grija statului. Fetita a trait doar 22 de ani, avand, la randul ei, probleme de natura psihica. In saracia ei, familia acesteia din Chelinta nu a reusit sa o viziteze niciodata. O viata nefericita de la inceput pana la sfarsit. Frig si ceata. Soarele Somesului inca nu risipise bulgarii de roua agatati de ultimele fire de iarba ce se incapatanau sa sfideze toamna. Goneam pe drumul de Ulmeni, lasand in urma tumultul cotidian urban. Campuri imbracate in gri, o borna vopsita in albastru scorojita de vreme si palcuri de copaci multicolori. Luat de peisaj, nici nu am realizat ca am ajuns la intrarea in Ulmeni, cand am dat sa o iau spre rau, sperand sa trec cu bacul, in Chelinta. Insa, eram prea optimist pentru ca Somesul isi incordase suvoaiele, trecand dincolo de capacitatile omului de a-l stavili. Am fost nevoit sa fac cale intoarsa, sa o iau pe drumul Miresului. O altfel de lume, mai calda, mai umana, o natura ce ti se deschidea in fata ca o carte, invitandu-te sa o citesti. Era amiaza. Din Remeti, s-a terminat cu huzurul. Drumul s-a transformat intr-un soi de carare plina de noroi si nenumarate baltoace. In sfarsit, am ajuns la Somes. La o distanta de 100 de m. de locul unde fusesem in urma cu mai bine de o ora, pe malul opus. Traim in secolul XXI, dar unele locuri tin sa ne demonstreze contrariul. Inainte de a-mi pierde complet speranta ca intelesesem indicatiile ghizilor de ocazie pe care ii intalnisem pe drum, cateva varfuri de acoperis cocotate pe un povarnis mi-au spus ca nu eram departe. Insa eu cautam ceva anume. Nu doar Chelinta. Desi chiar si drumul pana aici fusese o adevarata aventura. In „Cartier” Venisem pentru o familie anume. O mama cu mai multi copii, batuta de soarta de parca ar fi meritat asta mai mult decat altii. Bolnava mintal, cu o mama aproape oarba si parasita de cei care ii facusera cadou cei trei prunci, femeia de aproape 40 de ani statea tocmai in capatul celalalt al Chelintei. „Caut numarul doua sute si...”, m-am adresat unor agenti de politie ce luau la intrebari doi localnici de culoarea castanei. „Eee, pai asta e mai incolo, in Cartier”, mi-au spus. Cartier... Cuvantul continua sa-mi sune ciudat in ureche, pe masura ce inaintam, iar obisnuitele case ale satului romanesc se transformau incetul cu incetul in gramezi de „vaioage” de lut ce tineau loc de adapost. Chiar pe malul Somesului, pe o poteca inca inverzita, desprinsa din ulita „Cartierului” – o replica a Hatvanului baimarean – am dat de femeie. Privea in gol, cu un pitic in brate, in timp ce altul, de cativa anisori, statea pe prag, cautand ceva cu lingurita, intr-o cutie de margarina. Mi-a zambit scurt si doar atat. Nici un cuvant. Purta doliu dupa fetita ei de 22 de ani care ii murise in urma cu doua saptamani. Acel caz nefericit al fetitei internate la Sighet, decedata, dupa explicatiile celor de la spital, in urma unui anevrism circulator. Nu-si vazuse copilul niciodata dupa ce fusese internat in sistemul de protectie sociala. Mai avea doi, in aceeasi situatie. Nu arata tristete. Viata o invatase cu greutatile inca de la nastere. Mama ei, ramasa vaduva si cu zece copii de crescut, traia din ajutorul social. 90 de lei pe care si-i chivernisea cateva zile. Apoi, incepea lunga asteptare pana la urmatorul ajutor. “Am avut multi copii – noua, zece, aproape” Familia femeii locuieste in doua gramezi de vaioage ce se doresc a fi case. Fiecare are o singura incapere de maxim 9 mp, in care convietuiesc 8 persoane. Este greu de imaginat cum ar putea sta 8 insi intr-o astfel de camera, chiar daca i-am aseza in picioare. A ne inchipui ca acolo locuiesc, dorm, mananca si isi cresc pruncii este de-a dreptul imposibil. In timp ce cativa puradei o trag de zadie, cerandu-i un banut, bunica fetitei decedate imi zugraveste un tablou. A avut atatia copii, ca nici nu le mai stie numarul. Or fi noua, or fi zece... „Problema asta cu ochii o am de cand am fost mica. Nu vad cu unul deloc, iar cu asta, asa, putin. Io nu is de aici, am vinit numa’ de nora. Am avut multi copii. Nici nu mai stiu. Noua, zece, aproape. Au mai si murit din ei. Hai, ca vara ne mai descurcam, dar iarna... cu frigul, cu mancarea. Fata asta a mea o avut trei copii. Toti facuti, asa, fara sa stim cine e tatal. O vinit unu’, altu’, si-o batut joc de ea, ca ati vazut in ce stare ii. Si cu ce sa-i crestem? Cu doua paturele, o masa si o soba, cat avem in casuta?” Poate pentru cei care nu traiesc intr-o astfel de lume suna absurd: sa batjocoresti o femeie bolnava psihic si sa o lasi cu un copil in brate. Insa pentru “Cartierul” din Chelinta astfel de lucruri sunt ceva obisnuit. Cei mai multi isi duc viata de pe o zi pe alta. Singurul venit este acela al ajutorului social, care depaseste cu putin suta de lei. Totusi, am avut parte si de ceva frumos. Copiii sunt desprinsi parca dintr-o alta lume. Toti sunt joviali, afectuosi. Odata intrat in vorba cu ei, nu ai cum sa scapi. Nu te lasa pana nu le faci cateva poze. M-am intors cu regretul ca nu pot sa fac mai mult decat sa scriu acest reportaj. O fotografie a unei lumi in care saracia i-a lasat uitarii pe cei din “Cartierul” Chelintei. 3 ani de inchisoare pentru 7 kg de cartofi Satul Chelinta apartine de Ulmeni, insa oamenii spun ca primarul, desi este de-al locului, nu se implica deloc in ajutarea lor. Din cauza saraciei si foamei, multi isi abandoneaza copiii sau sunt impinsi sa incalce legea. Cand sunt prinsi, sunt pedepsiti aspru. Cumnata femeii pe care am vizitat-o mi-a relatat ca a fost condamnata la 3 ani inchisoare, pentru ca a furat 7 kg de cartofi. „Primarul este din Chelinta, dar nu ii pasa de noi. Niciodata nu o fost aci, sa ne aduca macar o bucata de nailon, sa o punem pe casa, sa nu ne ploua inauntru. Scoala nu mai avem. Au venit mai demult niste bani, un miliard si jumatate, sa se repare, dar primarul o reparat alta scoala. Asta s-o daramat. Acuma am ramas fara. Multi fac puscarie din cauza mancarii. Merg si fura, ca nu au ce pune in gura. Tot ce avem este „socialul”. Dar la ce sa-ti ajunga si asta? Ca o sticla de ulei, aici in sat, e 80 de mii. Cine sa ne ajute? Cel de sus si noi, cum putem. De cultivat pamant... unde? De abia avem loc sa ne facem o casa. Culegem... poate saracia dupa noi. Da’ ce ziceti dumneavoste ca io pantru septe kile de picioici am facut puscarie? Am mars si am furat picioici de pa camp, ca nu aveam ce manca. Si am stat trei ani la inchisoare. Daca n-am avut alta posibilitate. Doara n-oi muri de foame”. O justitie incredibil de rigida. Cu cei saraci, bineinteles. Ciprian DRAGOS ciprian@gazetademaramures.ro