„Armata de teracotă” care șoptește poezii

Sculptorul Ioan Marchiș a finalizat una dintre cele mai dificile sculpturi de până acum, o „sculptură” în care nu a conturat forme, ci suflet. A reușit asta printr-o carte, surpriză, de poezie!

Artistul Ioan Marchiș a reușit un act de mare îndrăzneală, după ce s-a remarcat prin opere monumentale în bronz și după ce ne-a obișnuit să vorbească și să scrie, într-o manieră unică, despre simboluri arhetipale românești. Spunem „îndrăzneală” pentru că de această dată a oferit publicului un volum de versuri, în condițiile în care poezia este una dintre cele mai intime forme de artă, pentru că ea „ope­rează” prin cuvânt direct în suflet. În volumul „Armata de teracotă – crochiuri” întâlnim un altfel de Ioan Marchiș decât îl știam până acum. Iar faptul că poezia te schimbă se vede chiar din felul în care este semnat volumul: Ion Marchiș, și nu „Ioan”. Renunțarea la vocală este, de fapt, recâștigarea identității din vremea copilăriei (pentru că așa îl strigau când era mic), dar și o subtilă evocare a tatălui Ion, căruia îi este dedicat volumul.

Sensul cărții l-am deslușit abia la final, de aceea povestea v-o spunem de la coadă la cap. Poezia „Armata de teracotă” o găsim la finalul volumului, iar aceasta este ca un argument al întregului slalom liric parcurs. Putem înțelege că fiecare tensiune lirică este ca un soldat din armata de teracotă care „se desfac din mine ca și cojile de ceapă, (...) ca și cum m-ar părăsi amprentele și ar călători în trecut”. Da, din teracotă și nu soldați de plumb, pentru că teracota este ca un gând cald, ca pământul strămoșilor și cuibul de germinare al propriilor re-sentimente și re-găsiri.
Putem spune că volumul este poezia de-o viață, dar și viața cu poezie a artistului maramureșean, pentru că alătură versurilor scrise acum 40 de ani versuri recente, din care se vede clar maturitatea lirică. Avantajul artistului este că are talent și la pictură și la desen, astfel că și-a putut ilustra singur volumul.
Dar să revenim la soldații de tera­cotă care se desfac din sufletul autorului. După cum era de așteptat, forma, culoarea și lumina nu pot lipsi din poezia lui Marchiș, dar abordarea face diferența: „craniul alungit al clepsidrei”, „nemulțumiri cristalizate în memoria pietrei”, „învață să desenezi articulații / mai ales ale inimii tale”, „te ascund de ochiul vânăt al lunii / în coasta mea verde”, „bivoli...turme de lumină neagră pe câmpie”. Alți „soldați” din acest volum au armura impe­cabilă a metaforei: „vei aluneca în palmele de ceară ale cărnii”, „în măruntaiele ierbii”, „ca o emoție electrică”, „doar apele răspund adân­­cului cu adânc”, „să ne des­trămăm în metafore copilăria / pierduți în / afundele coridoare ale imaginației”, „adorm în mărul roșu din mâna ta / așteptând lacom / mușcătura finală”, „era fabulos de inexistent...la limita dintre văzut și nevăzut era, dintre născut și nenăscut, încât îl puteai absorbi în ochi privindu-l”. La fel ca în sculptură, și în poezie trebuie date la o parte cuvintele în plus, pentru a se putea distinge conturul dorit, iar Ioan Marchiș știe și simte acest lu­cru: „ca o coastă în piept / se-ngroapă penița de oțel / în carnea hârtiei”, „pușcă de precizie pentru vise”, sau „trupul nu se lasă păcălit de inima largă, se răsucește greoi în jurul sufletului”. De asemenea, găsim „soldați” cu trimiteri arhetipale, la rădăcini, la cauza trăirilor și sentimentelor: „altfel nu m-aș fi ridicat din nisip / ca din părinți / când a început vântul”, „Mâinile mele îngrijorător de vii / Sunt mâinile mamei mele / Așezate cuminte pe piept / Sub iarbă”, „o întreb pe mama cum e cu armata asta care se desface din mine...soldații mei consumându-mi amintirile, gândurile, iubirea”.
Da! Iubirea! Pentru că nu se poate vorbi despre artă și mai ales poezie fără iubirea cu multiplele ei valențe: „să mă mânjesc de culoarea trupului tău”, „Dragostea mea / Cum s-a sfârșit atâta fericire / Deși ne pre­facem că ne iubim ”, „Însă eu nu te iubesc / când disperarea te acoperă / Ca un sarcofag de cristal”, „Mă arunc în zidul trupului tău / ca să te salvez de mine”. Iar de la iubire la filosofie este doar un pas, iar autorul știe să calce cât se poate de apăsat pe acest filon: „nimic nu e ca ieri când / Speranța mințea frumos / Pentru ultima oară”, „ah, amurgul violet / Absorbit de frunza lacomă / De moarte”, „Dar pentru ce toate aceste epice răspunsuri? Nicicând nu vei ști drumul înapoi”, „trupul meu nu-i al meu / Simt că e al altcuiva de departe / Al cuiva care va veni după el într-o zi / Iar eu voi rămâne singur / Agățat de sufletul meu / Ca de o scară”.
Se spune că o poezie este valoroasă în momentul în care cititorul poate să se regăsească în ea, să-și regă­sească propriile trăiri. Iar criteriul acesta este întrunit pe deplin în poezia lui Ioan Machiș, pentru că, pe lângă palierele mai sus amintite, te plimbă și prin versuri cu accente ludice, descriptive sau prin exerciții și experimente lirice, de dragul cuvântului. Uneori, artistul se joacă printre asonanțe precum „mormane de frunze mormăie putrezind”, alteori se zbenguie din micro în macro la modul cel mai firesc: „agonizează în mine / carnea fragilă a materiei ... ca o speranță oprită în respirație ... în aburul rece al galaxiilor inimii”.
Poate cel mai spectaculos soldat de teracotă care se desprinde din sufletul lui Ioan Marchiș este cel care jonglează cu întorsăturile de situație, care întoarce pe dos logica de dragul metaforei, care te răstoarnă din gândirea firească pentru a o înlocui cu surpriza lirică. De exemplu, în poezia „Emoție” avem de-a face cu un fel de pastel întors, iar cromatica toamnei este explicată „ca un fel de primăvară paradoxală” cu „grădini înflorite, răsturnate”. Sau ne explică despre „norii de greieri pulverizați peste rouă”, în condițiile în care ideea de rouă ne duce cu gândul că este „deasupra”. Ca mai apoi, să se depășească planul material și să te facă să-ți imaginezi că trăirile nu sunt în om, ci îl îmbracă pe om precum Cămașa lui Nessus: „pulve­rizeze-se peste mine durerea / Ca o ploaie de spini ... (și) când Dumnezeu va vrea / Mă va răcori suferința / Ca o grindină”.

Mai sunt mulți alți soldați de tera­cotă, fiecare cu bucuriile și amarul lui, pe care toți îi avem, iar Ioan Marchiș
n-a făcut decât să ne amintească să-i scoatem din când în când la lumină, să ne povestească ce au mai văzut acolo jos, în sufletul nostru. Pentru că sufletul are nevoie de lumina pe care numai rugăciunea și poezia o pot oferi. Iar până una-alta, Ioan Marchiș are o întreagă „Armată de teracotă” care șoptește poezii.