Arcuşul de aur a lui Valer Foriş

A fost un copil minune al folclorului maramureşean. La numai 11 ani, cânta la nunţi şi ridica în picioare sute de oameni. Astăzi, la 41 de ani, Valer Foriş este o legendă.

Reporter: Cum a început povestea dumneavoastră şi pasiunea pentru muzică?

Valer Foriş: Eu de mic copil am început să cânt, de pe la 6 ani, 6 ani jumate. Tatăl meu a fost ceteraş cunoscut în zonă. El s-a lăsat de vioară de vreo 12-13 ani, dar eu am învăţat de la el. De la 6 ani am pus mâna pe vioară. Am înţeles că la botezul meu mi-au pus la cap o carte de rugăciuni, un abecedar şi o vioară. Aşa era obiceiul şi se pare că m-am împăcat cu toate şi sunt bine, şcoala am terminat-o cu bine, mă consider un om credincios şi am îmbrăţişat şi muzica. După aceea am umblat cu ea la nunţi, pe Fisculaş, pe Chioar, în toată zonă.

La 11 ani am avut prima nuntă la care m-am dus singur, cu Florin Tănase. Am fost la o nuntă mare la Borşa, acolo vioara e baza. Când au coborât, socrul mare nu a vorbit cu mine, credea că sunt copilul cuiva şi a zis: „violonistul, ăla care-i?”. El a răspuns: „băiatul care-i aici”. Socrul mare era îngrijorat: „păi aici e nuntă serioasă”. După ce a început nunta, socrul mare abia a aşteptat să audă cum cânt şi pot să zic că am fost minunea nunţii. Nu se aşteptau să cânt aşa bine şi să ştiu obiceiurile şi învârtita lor, fiind de peste Deal. A venit o băbuţă şi a zis să nu mă deochi şi mi-a pus sare în pantofi şi fir roşu în vioară. Nunta a ţinut până la 12-13 a doua zi, la amiază. A fost o experienţă pe care nu o s-o uit toată viaţa.

Am continuat cu Sorin doi-trei ani, apoi am mers cu altă trupă, apoi pe la 16 ani mi-am făcut trupa mea. Şi tot cu asta am continuat. Apoi deja din clasa a XI-XII am început să cochetez cu Ansamblul Transilvania.

După 18 ani, după ce am terminat Liceul de Industrie Uşoară, automat m-am angajat la Ansamblul Transilvania în toamna anului 1990. Apoi, din 1991-1992 am plecat în Armată şi apoi am revenit în Ansamblu. Turnee festivaluri în lume, am fost peste tot. În 1986 am făcut şi Şcoala Populară de Artă.

Reporter: Aţi copilărit în Şindreşti?

V.F.: Da, în Şindreşti am copilărit că de acolo era maică-mea. Acum locuiesc în Rus, m-am mutat de doi ani şi ceva. Până atunci am stat în comună.

Rep.: Ce spuneau oamenii din comună despre pasiunea dumneavoastră?

V.F.: Oamenii din comună m-au ştiut aşa: „cine cântă la nuntă sau la jos?”. „copilul lui Sandu Foriş”. După Armată, ziceau: cântă Valer Foriş, nu mai ziceau cântă copilul lui Sandu.

Rep.: Cel mai emoţionant moment din carieră?

V.F.: În 1994 a fost chemată o mică parte din Ansamblul la Palatul Victoria în Bucureşti. Era preşedinte Iliescu. În ţară a venit Yassser Arafat şi Iliescu vroia să vină la întâlnirea noastră cu Regiunea Eurocarpatică. Şi Yasser Arafat, care a venit cu el, a stat la 3 metri în faţa mea, era cu trei-patru bodyguarzi lângă el. Atunci am avut cea mai mare emoţie, eram şi tânăr, aveam 22 de ani. În 1997 am fost în Statele Unite, a fost o vizită privată, am cântat în restaurante româneşti, am cântat în biserica din Chicago. Am cântat în toată lumea: în Europa, în Africa, în Algeria, în Maroc etc.

Rep.: Aveţi CD-uri scoase?

V.F.: Am 5 CD-uri scoase, cu formaţia live 5, 3 cu colaboratori şi două CD-uri cu formaţia Eurosong.

Rep.: Unde vă poate auzi lumea cântând?

V.F.: Merg la petreceri-nunţi, sâmbătă de sâmbătă. Deja cam cu un an înainte am nunţi luate, programate.

Rep.: Cum v-a schimbat notorietatea?

V.F.: Nu m-a schimbat, cu atât mai mult, m-a apropiat de oameni. Oamenii ne ridică, oamenii ne coboară, aşa zic toţi artiştii. Nici notorietatea, nici banii nu m-au schimbat deloc. Cea mai mare realizare e familia mea, soţia mea Dana şi copiii, Andrei şi Maria.

Rep.: Ce vă doriţi pe viitor?

V.F.: Îmi doresc sănătate şi să pot să-mi continui activitatea în condiţii normale.

Rep.: Copiii vă moştenesc pasiunea pentru muzică?

V.F.: Din păcate n-aş putea spune că se va transmite pasiunea pentru muzică. Soţia mea e antrenor de tenis de masă, fiului meu îi place mult ping-pong-ul şi fotbalul, fiică-mea s-ar putea să moştenească acest talent. Dar m-am bucurat că nepoţii mei, copiii surorii mele, Mihaela din Bontăieni, mănâncă muzică pe pâine. Copiii au luat foarte mult de la tatăl meu prin genă. Cel mare, Florin, e cu noi în formaţie de doi ani, la clape, celălalt e la Seminar, a făcut şi Şcoala Populară de Arte. Deci, deşi copiii mei nu vor moşteni această profesie, sunt bucuros că o duc nepoţii mai departe.  

„Notorietatea nu m-a schimbat, cu atât mai mult, m-a apropiat de oameni. Oamenii ne ridică, oamenii ne coboară, aşa zic toţi artiştii”.

Valer Foriş