„Arca văzduhului”

Imaginile care mi-au însoțit copilăria din filmul „Coco­șatul de la Notre-Dame”, după romanul cu același nume a lui Victor Hugo, au dezvoltat în mine o neîngrădită ima­ginație a unui uni­vers halucinant la care nu aveam termen de compa­rație, despre arhi­­tec­tura și mai ales podul (numit „pădurea”), despre turlele clopo­telor Catedralei Notre-Dame.

Am avut șansa ca tot din acea perioadă (la 10 ani) să primesc în dar două manuale de Istoria Artelor (vol. I de Constantin Sutter și vol. II de Marin Nicolau Golfin), pe care le-am învățat pe dinafară până am fost admis la Liceul de Artă. Fasci­nația pentru Arta Gotică (arhitec­tură, pictură, sculptură) era un miraj pentru ceea ce văzusem și anticipasem că mintea, creativitatea umană pot „născoci” asemenea plăs­muiri! Harul creativității umane a fost pe deplin „rostit” prin așeza­rea pietrei de temelie a Catedralei gotice Notre-Dame din Paris, în anul 1163, pe insula de pe Senna - Île de la Cité, închinate Sfintei Fecioare. Noutatea elementelor de arhitectură a cons­trucției aduce soluții noi pentru vremea aceea, uimind credincioșii Evului Mediu prin înălțimea navei centrale de 34 de metri, ce era considerată „Poarta spre ceruri”.

Am învățat totodată ca elev, mai apoi ca student că noutățile aduse de arhitectura gotică, de Catedrala Notre-Dame (peste elementele de arhitectură romanică) erau caracte­rizate prin arcele exterioare de susținere a pereților – arc butant și prin folosirea încrucișării prin ogive ce dau naștere unei diver­sități de forme de la bolta simplă în patru compartimente, până la bolta cu șase sau mai multe compartimente ce dau aspectul unor rețele de nervuri ale tavanelor edificiului, culminând cu cheia de boltă. Elementul cel mai important al catedralei gotice îl constituie fațada, iar portalul fațadei principale este compus pe trei nivele și este străpuns la mijloc de o rozetă – o mare fereastră ro­tundă cu un nucleu central, urmând o galerie ce înconjoară fațada de reprezentări și sculpturi ale Artei Gotice precum și de turnurile de clopotniță. Rozetele miraculoase ale fațadelor înnobilate cu vitralii policrome au fost considerate apogeul Artei Gotice. Am învățat, de asemenea, că monumentalitatea vitraliilor, înalte de 12 metri, reprezintă scene din viața Mântuitorului realizate de meșteri ce s-au instituit ca o școală de vitralii pentru Europa de Vest.

Am reținut din studiul de caz asupra Portalului central al Fațadei de Vest friza în altorelief și basorelief a stilului gotic în sculptură, compo­zițiile „savant” alcătuite ca „Judecata de Apoi”, „Ispitirea lui Adam de Diavol în Grădina Edenului”, „Sf. Mihail și Satana”, alegorii, himere, gorgone ce al­că­tuiesc un bestiar al duhurilor rele, „chemate” să ocro­tească acest spațiu sacru.
Un rol aparte îl constituie Relicva­riul Patimilor Mântuitorului, achizi­ționate de regele Franței Louis al XII-lea, care adăpostea relicvele de la Împăratul Constantinopolului ce conțin Inelul Sfintei Coroane de Spini a Mântuitorului, Segmente din lemnul Sfintei Cruci, cuie ale Răstignirii, Hlamida Regelui cu care a însoțit aceste relicve la care se adaugă și orga (cea mai mare din Europa) ce datează din 1730. Nimic sau aproape nimic din toate acestea nu vor mai constitui pentru mine o prioritate urgentă de a le vizita! Am avut privilegiul să văd documen­tarele despre artă ale regizorului,
eseistului, scenaristului și ci­neas­tului român ce a trăit în Franța, Paul Barbăneagră (n. 1929 la Isaccea, Tulcea, d.  în 2009 la Paris).
Văzusem anterior filmul documentar al aceluiași regizor, despre „Mircea Eliade și redesco­pe­rirea sacrului”. Documentarului despre Catedrala Notre-Dame din Paris, regizorul îi relevă dimensiunea cosmică a universului creației divine ca o „Arca văzduhului” ce călăto­rește printre galaxii. Conexiunile cu sacrul le-am înțeles atunci și am învățat că pentru a le desluși trebuie să dobândești niște trepte ale cunoașterii, ale inițierii în filosofie, cosmogonie și spiritua­lității sacre.
De data aceasta, protecția împotriva focului nu a fost „desă­vârșită” și mă gândesc fără să vreau la destinul Templului Zeiței Arte­mis din Efes, una dintre cele 7 minuni ale lumii Antice, „mândria grecilor antici” – cel mai frumos edificiu înălțat vreodată de oameni, incendiat în anul 356 î.Hr. de un tânăr locuitor al Efes-ului, Herostratus, care și-a dorit ca numele său să rămână în istorie pentru faptele sale...!
O uimitoare solidaritate „tăcută” a celor care fac donații de fonduri pentru reconstrucția catedralei UI­MEȘTE pentru că privind în jur (fără să vreau sau să-mi doresc acest lucru), observ că orice gest caritabil este însoțit de „alaiuri” care să imortalizeze momentul „dării” în imagini și în clipuri, care pun în dificultate pe cei nevoiași ce primesc „darul” de „mărinimia” sfidătoare a donatorului! Tot din copilărie îmi amin­tesc îndemnul bunicii care spunea: „Când faci un bine, fă-l! Nu-l mai trâmbița că altfel nici ție nu-ți vine a crede că l-ai făcut!”.