Apostrof: Cine sapa la poalele Olimpului?

Intr-o seara olimpica, un cunoscut realizator TV il lua la rost pe Marian Dragulescu: „Mariane, ne-am pus sperantele in tine si ne-ai dezamagit”. Cu mina omului invins si vinovat, Marian a incercat sa se justifice: „Nimeni nu si-a dorit victoria mai mult ca mine, dar nu am putut mai mult”. Comentatorul a insistat, insa, precum profesorul in fata unui elev cu tema nefacuta. Marturisesc ca m-a luat cu frisoane acest dialog. O data la 4 ani, constiinta colectiva se trezeste in Romania si dintr-o data speram, suferim, asteptam si, mai ales, suntem dezamagiti de sportivii nostri. Dar oare insa avem dreptul macar sa fim partasi la succesul lor? Ne-am pus intrebarea, ce am facut pentru a fi indreptatiti sa-i cerem socoteala unui Dragulescu care daca facea un pas gresit putea ajunge in scaunul cu rotile, unui echipaj de canotaj care sta sa se rastoarne atunci cand „posesorii de salupe” au chef de distractie pe lacul Snagov sau unei saritoare in apa care se antreneaza sarind in bazinul plin cu saltele? Cum ii sprijinim pe ei, cei care se sacrifica pentru gloria personala dar si a unei tari care se numeste Romania? Fireste, aratam cu degetul: Guvernul e de vina si conducatorii! Dar pe ei cine i-a pus acolo? Nu eu sau tu si toti ceilalti? Nu noi, cei care ar trebui sa le cerem socoteala pentru ce se intampla cu taxele si impozitele noastre? Nu noi, cei care in loc sa incercam sa avem niste copii sanatosi „rezolvam” scutirea de la orele de educatie fizica, dar nu ocolim McDonalds? Ne identificam cu succesele extraordinare ale romanilor la olimpiada, dar ne delimitam de esecuri: niste pierzatori, sa nu mai auzim de ei! Ne-am indobitocit in asemenea hal incat o medalie de bronz la canotaj sa fie echivalenta cu o para chioara? La olimpiada in care americanii inotau in costume facute de NASA, o romanca ce se antrenase pe miristile gorjene castiga la 38 de ani, maratonul. Talent si vointa sau intamplare? Vor mai trece 4 ani si atunci ne vom intreba din nou de ce statul nu face nimic si de ce nu mai avem succese. Cati oare va veti intreba de ce nu ati facut ceva sa nu fie asa? De ce nu ne pasa de viitorul nostru? Din comoditate? Claudiu BABAN