Andy Warhol: „În viitor toată lumea o să fie faimoasă pentru 15 minute”

Încerc de această dată să fac o legătură cu articolul de săptămâna trecută, pe marginea definirii personalității creatoare a lui Andy Warhol, cu ceea ce a însemnat cultul pentru linie, în pictura lui Sandro Botticelli. Nimeni nu și-a dorit să fie faimos, „cel mai faimos” în secolul XX, ca artistul american de origine slovacă, ca Andy Warhol, „genul acela de faimă în care milioane de oameni îți știu numele și paparazzi îți urmăresc toate mișcările.”

Preocupat în permanență de imaginea de sine, a căutat să șocheze prin a putea fi remarcat și individualizat ca personalitate distinctă, încercând căutări și începând cu contururi de linii după benzi desenate, ilustrații, care i-au asigurat succesul comercial, dar care nu l-au impus în lumea artelor frumoase!

Într-o asiduă căutare în luptă cu expresionismul abstract ce domina cultura americană în prima parte a secolului XX, la sugestia unui prieten acesta l-a îndemnat să: „ar trebui să pictezi ceea ce lumea vede toată ziua, ceva ce toată lumea recunoaște (...) cum ar fi o conservă de supă.” A constituit punctul de pornire și a impus un nou gen de abordare a premiselor „estetice” ale Pop Art-ului. Conform exigențelor estetice, profesionale ale istoricului de artă Constantin Prut, mișcarea Pop Art a apărut în preajma anului 1960 și este „bazată pe referințele la concret, la valorile conținute în cele mai banale lucruri din mediul de existență, în bogata imagerie și realitățile obiectuale ale societății de consum, fiind o reacție împotriva descompunerii și dispariției imaginii lumii vizibile în tendința ca abstracția lirică și expresionismul abstract. Desemnând la origine domeniul muzicii orchestrale de factură populară, apoi al muzicii ușoare, termenul pop (de la popular) este pentru prima dată aplicat la artele vizuale, de către Lawrance Alloway în legătură cu preocupările artiștilor, reuniți în «grupul independenți» de la Institutul de Artă din Londra, (...) în Expoziția «Aceasta e ziua de mâine».” (Constantin Prut – Dicționar de Artă Moderna, Ed. Albatros București, 1982, p. 363)

În acest fel apare prima lucrare serializată, intitulată „Supa Campbell” care reunește într-un poliptic cele 32 de tipuri de supă, produse de această firmă. Este startul unei teh­nici abordate în industria de publi­citate și reclamă, de serigrafie cu culori acrilice pe pânză de mătase.
De altfel, termenul impus de „Fa­brica” denotă într-o anumită măsură rigoarea serializării, dar și numărul mare de „adepți și vizitatori” care îl frecventau și-l însoțeau în incursiuni și „libertinaje halucinogene și iluzorii”, ceea ce a dus la tentativa de asasinat a unei „adepte” - Valerie Solanas (prezență frecventă la „Fa­brica”), o feministă radicală „care pretindea că a fondat organizația S. C. U. M. – Society of Cutting Up Men (Societatea pentru Căsăpirea Bărbaților)”.
S-a impus pe frontispiciul artei prin șarjele de portrete după personalități contemporane - Marilyn Monroe, Elvis Presley, Mao Zedong etc. -, alternând imaginea plastică între linie, culoare și decorativism, apropiate de zona afișului publicitar și a reclamei comerciale. Mulți dintre critici îi impută faptul că a „distrus” conceptul și noțiunea despre artă, repro­șându-i faptul că „nimicul”, „ba­nalul” și „orice” pot deveni su­biecte artistice. Pictorul Willem de Kooning, prieten și rival a lui Jackson Pollock l-a oprit pe Warhol și
i-a replicat tăios că „Ești un ucigaș al artei, ești un ucigaș al frumosului și ești chiar un ucigaș al râsului”.

Autoarea cărții „Viața secretă a mari­lor artiști”, Elizabeth Lunday mențio­nează: „Cu siguranță că nu Warhol a inventat conceptul de artist ca celebritate, dar în timp ce Picasso, Dali și Pollock erau mai întâi artiști și apoi celebrități, pentru Warhol faima era la fel de importantă ca arta. Nu ar fi fost niciodată mulțumit să creeze capodopere în obscuritate, fiecare mișcare a lui era gândită să-l aducă mai aproape de acest statut luminos de celebritate pe care l-a dorit atât de mult. Astăzi, mi se pare înfri­coșătoare clarviziunea lui Warhol în privința cultului american al cele­brității. Ne întrebăm dacă l-a făcut fericit!”.

„Cu siguranță că nu Warhol a inventat conceptul de artist ca celebritate, dar în timp ce Picasso, Dali și Pollock erau mai întâi artiști și apoi celebrități, pentru Warhol faima era la fel de importantă ca arta. Nu ar fi fost niciodată mulțumit să creeze capodopere în obscuritate, fiecare mișcare a lui era gândită să-l aducă mai aproape de acest statut luminos de celebritate pe care l-a dorit atât de mult. Astăzi, mi se pare înfri­coșătoare clarviziunea lui Warhol în privința cultului american al cele­brității. Ne întrebăm dacă l-a făcut fericit!”.
Elizabeth Lunday