ANCHETE / ATITUDINE

* Cazul economistei a ajuns pe biroul lui Tănăsescu
Faţă-n faţă cu Mihalache

* Ultima găselniţă a campaniei electorale
Anghel are casă în Londra!

* Codrul, locul ideal pentru furat 50 de milioane de euro
Grec se duce la vale

* Flagrant realizat de reporterii GAZETEI, sub acoperire
Bani negri din… roze

* Coltu’ meu
Scrisoare deschisă

* Mărturia unui supravieţuitor al organizaţiei anticomuniste ”Haiducii Viteji”
În lagărul condamnaţilor la moarte

* Lemnăria veche maramureşeană, o nouă marfă de trafic internaţional
Mafia caselor din lemn

* Schimbul de azi
Cămaşa cu carouri albastre

* Soluţii pentru ieşirea la liman a economiei sighetene
Prosperitatea vine din Vest

* Mă tot mir
Metamorfoze şşşerpeşti

* Cazul economistei a ajuns pe biroul lui Tănăsescu
Faţă-n faţă cu Mihalache

Săptămâna trecută, Simona Mihalache, economista-model a Sucursalei CEC Maramureş, a fost în Baia Mare pentru un nou “set” de declaraţii date Poliţiei în dosarul care-i poartă numele. Miercuri seara a plecat cu trenul spre Buzău. Aveam această informaţie şi am dorit să purtăm un scurt dialog lămuritor. A ieşit “circ”, aşa cum este toată această poveste dificil de catalogat.

Am sosit în gară cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului (recunosc, eram curios dacă Simona Mihalache va veni însoţită). A apărut brusc, cu mai multe bagaje şi însoţită de doi bărbaţi şi o femeie. Mihalache avea părul prins la spate, iar faţă de cum arăta în urmă cu trei luni, părea a fi mai împlinită. Nu s-a putut discuta cu ea, nu a putut fi fotografiată deoarece unul dintre bărbaţi, sesizând intenţia noastră, a sărit la “bătaie”. A rezultat o busculadă de care a profitat Mihalache, care a urcat rapid în tren şi s-a “pitit” într-un compartiment pe care nu l–am mai găsit. Discuţia cu cei de pe peron a fost “constructivă” şi s-a terminat cu absurdităţi de genul: “Nu se rezolvă nimic cu violenţă, nu la Gară se discută, voi veni şi veţi afla adevărul etc”. Parcă asistam la un film american, în care martorul cheie este transportat cu garda de corp pentru ca mafioţii să nu-l prindă. Faţă de cele întâmplate, se cuvin câteva precizări. Am fost acuzat că am făcut o fixaţie faţă de Mihalache, că prin insistenţa noastră nu am făcut decât să nenorocim o familie (a Simonei Mihalache) sau că nu suntem consecvenţi şi nu aflăm dacă mai sunt şi alte persoane implicate în acest caz. Să lămurim o dată pentru totdeauna: nimeni din redacţia GAZETEI nu are nimic personal cu Mihalache. Până nu am primit sesizarea din partea unui grup de păgubiţi, nici nu ştiam că avem în Baia Mare o persoană atât de “descurcăreaţă” în această nenorocită de tranziţie. Nu am avut intenţia de a fi violenţi, puteam să-i publicăm adresa la care a stat în Baia Mare şi păgubiţii revoltaţi cu siguranţă ar fi căutat-o. În toate aceste trei luni, am încercat să discutăm în repetate rânduri cu Mihalache. S-a ferit, şi de acest lucru nu suntem noi răspunzători. Rămân certitudinile că sunt peste o sută de păgubiţi şi un prejudiciu de 12 miliarde de lei din care nu s-a recuperat nimic. Pe măsură ce vom afla cine a stat alături de ea (în cazul în care sunt persoane care au “dirijat” din umbră escrocheria), cu siguranţă vom face publice informaţiile. Noi credem că sunt. Am şi făcut cunoscute unele elemente care conduc spre o asemenea ipoteză. Suntem convinşi că Mihalache are în momentul de faţă o situaţie mai mult decât dificilă, dar la fel de adevărat e că zeci de familii sunt într-o situaţie disperată. Vorbim de vânzări de case, de situaţii de divorţ, de copii care suferă. Nu noi am provocat toate acestea, decât dacă plecăm de la ideea că adevărul poate duce la tragedii de acest fel.

PNA a intrat pe fir

După cum v-am informat la momentul respectiv, un grup de păgubiţi, constituiţi ad-hoc într-o asociaţie a celor “ţepuiţi” de fosta economistă de la CEC, a trimis o sesizare la PNA. Zilele trecute a sosit răspunsul. Memoriul băimărenilor a fost înregistrat şi a fost trimis spre soluţionare PNA-Cluj. Având în vedere că lucrurile se precipită, nu în sensul dorit de noi şi de cei care doresc adevărul, ne adresăm celor care au puterea de a dispune începerea cercetării pe fond: L Centrala CEC – preşedintele Constantin Teculescu. Suntem informaţi că rapoartele celor două comisii de control ce au verificat Sucursala Maramureş sunt pe biroul dumneavoastră. Sunt voci care afirmă că ezitaţi să dispuneţi luarea măsurilor care se impun. Vă reamintim că în nordul ţării, instituţia pe care o conduceţi a pierdut la capitolul imagine tocmai datorită unor astfel de ezitări, de neînţeles. L Ministerul de Finanţe – ministrul Mihai Tănăsescu Ministerul pe care îl conduceţi are şapte membri în Consiliul de Administraţie al CEC, iar Statul este acţionar unic. Sunt destule motive pentru a dispune clarificarea unei situaţii care degenerează pe zi ce trece, tocmai din cauza ezitărilor de care dau dovadă cei puşi să facă ordine în cea mai respectabilă instituţie financiară din ţară. Această tăcere nu face decât să alimenteze zvonurile că miliardele lui Mihalache au ajuns şi pe plaiurile dâmboviţene. Noi aşteptăm adevărul.

Nicolae Teremtus



* Ultima găselniţă a campaniei electorale
Anghel are casă în Londra!

Este vorba despre Cristina Maria Anghel, o româncă ce a plecat anul trecut din Otopeni în Anglia şi care în prezent locuieşte într-o casă luată în chirie l Persoane ciudate, care în mod misterios i-au aflat adresa şi numărul de telefon, au contactat-o încercând s-o convingă că este fiica primarului din Baia Mare şi că locuieşte în casa tatălui ei, un imobil de 200.000 de lire sterline

Nici o campanie electorală nu seamănă cu alta. Poate şi pentru faptul că se mai schimbă competitorii. Văzând desfăşurarea evenimentelor din acest an, am crezut că vom avea parte de o campanie electorală mai liniştită ca niciodată. Pe ultima sută de metri, candidaţii obişnuiesc să scoată în prima linie piesele grele de artilerie. Nişte piese care ar trebui să distrugă adversarul.

Ultima găselniţă în materie de campanie electorală este informaţia potrivit căreia, fiica actualului primar al Băii Mari are o casă în Londra! GAZETA a dat de un fir care a dus-o până în capitala Albionului.

Enigmatica “fiică” a lui Anghel

Pe undeva, prin Londra, locuieşte o româncă pe care o cheamă Cristina Anghel. O coincidenţă de nume pe care cineva a dorit s-o folosească în scopuri electorale. Povestea care urmează are în ea ceva fabulos, incredibil şi un puternic iz de roman semnat Kafka. Cristina Maria Anghel s-a născut în localitatea Brad, judeţul Hunedoara. În anul 1995, s-a mutat cu familia în Bucureşti sau, mai exact, în Otopeni. A absolvit Institutul Naţional de Formare şi Management pentru Turism, Bucureşti. Până în anul 2003, a fost angajata unei agenţii de turism din Bucureşti. Anul trecut şi-a luat inima în dinţi şi a plecat în Marea Britanie, unde şi-a deschis o afacere în acelaşi domeniu: turismul. Până în urmă cu câteva zile, Cristina Anghel nu ştia că în Baia Mare există un primar pe care îl cheamă Cristian Anghel. Felul în care a aflat că poartă un nume asemănător cu cel al primarului din Baia Mare a pus-o pe gânduri, la modul cel mai serios.

Povestea Cristinei

“Duminica trecută (23 mai 2004 – n. red.), m-a sunat un domn care, în limba engleză, s-a recomandat a fi funcţionar la un oficiu poştal şi mi-a spus că are o scrisoare venită din România pe numele meu. Îmi ştia adresa, dar a sunat ca să-i confirm că locuiesc la adresa respectivă şi pentru că avea nevoie de codul de stradă. Aici, străzile sau zonele au câte un cod. Mi-a spus că o să-mi trimită scrisoarea pe adresa mea, pentru că scrisoarea, în mod greşit, a ajuns în altă parte. A doua zi, luni, după ora zece seara, m-a sunat aceeaşi persoană. I-am recunoscut vocea, cu toate că de această dată vorbea în limba română. A recunoscut că dânsul este cel care m-a sunat cu o zi înainte şi mi-a spus că are să-mi dea nişte informaţii despre tatăl meu, care este primarul din Baia Mare. I-am spus că e o greşeală, că nu am tată primar şi nicidecum în Baia Mare. Dânsul a crezut că încerc să mă ascund şi mi-a spus că nu trebuie să-mi fie teamă şi că situaţia stă în felul următor: cineva din România l-a contactat, i-a dat numărul meu de telefon şi l-a rugat să verifice dacă numărul de telefon e al meu şi dacă locuiesc la adresa care i-a fost indicată. În plus, mi-a spus că are nişte poze cu casa mea, cumpărată de ”tatăl meu” cu 200.000 de lire, bani cash. I-am spus că nu poate fi vorba de aşa ceva, că nu am casă, că stau în chirie, dar dânsul aşa ştia de la cei care l-au contactat din ţară. Ce mi-a mai spus, că urma să vină să vorbească cu vecinii mei, să vadă cine este într-adevăr proprietarul casei şi că o să-mi trimită, prin poştă, poze cu casa în care stau. În cele din urmă, persoana care m-a contactat mi-a spus că se interesează de mine o persoană din Baia Mare, un adversar al domnului Anghel, un domn care are o firmă de transport şi face şi transport internaţional”.

Secrete doar în aparenţă

Cristina Maria Anghel a fost surprinsă în momentul în care a fost sunată pe telefonul fix din casa în care stă în chirie. Surpriza ei este firească în condiţiile în care nu foloseşte telefonul decât pentru conexiunea la Internet şi numărul telefonului respectiv nu l-a dat prietenilor, nici măcar părinţilor. “Ca să afle cineva din România numărul meu de telefon este de-a dreptul ciudat. Pentru a afla numărul de telefon al unei persoane, trebuie să ştii numele şi adresa persoanei respective. Am fost foarte şocată în primul rând de aflarea numărului meu de telefon, cu atât mai mult cu cât în contractul pe care l–am semnat cu British Telecom am cerut să fie trecut la secret, ca să nu fiu sunată de o serie de persoane care au concursuri sau tot felul de alte probleme, motiv pentru care numărul meu de telefon nu a apărut în cartea de telefon din Anglia”, afirmă Cristina Anghel. Românca din Brad credea, până mai ieri, că adresa sa şi numărul de telefon îi sunt cunoscute doar de băncile cu care lucrează şi de funcţionarii Poliţiei engleze, unde a trebuit să-şi depună actele în momentul stabilirii în Anglia. “În afară de ei, nu mi–am dat adresa nimănui. Nu văd prin ce mijloace au reuşit să mi-o afle”, a declarat pentru GAZETA Cristina Anghel.

Comentariu de final

În timpul discuţiei pe care am purtat-o cu Cristina Anghel am încercat să aflăm, dincolo de poveste, cum vede situaţia creată, rugând-o să facă un scurt comentariu pe această temă. “Am de făcut un lung comentariu pe această temă. Auzeam că pe unii îi interesează mai mult viaţa particulară a altora, decât ceea ce fac când sunt <în scaun>, dar credeam că sunt doar încercări de denaturare a adevărului. În momentul în care am simţit pe pielea mea că lucrurile chiar aşa se petrec, mi-am dat seama că, de fapt, nu ştiu ce se întâmplă în ţara aia. În orice caz, e grotesc! Eu sunt un cetăţean român care am nişte drepturi, chiar dacă locuiesc în afara ţării. Încălcarea lor, la modul acesta, chiar mi se pare strigătoare la cer! În mod normal, nimeni nu are voie să ceară date despre mine, în afară de Poliţie sau alte organe abilitate, dacă este cazul, în nici un caz nişte oameni care candidează pentru nişte funcţii. În Anglia, aşa ceva nu se întâmplă! Nu văd de ce ar trebui să fiu urmărită peste tot, chiar dacă aş fi fata domnului primar. Doar dânsul este o persoană publică, familia nu mai reprezintă o persoană publică. Sper, spre binele dânsului, să se fi terminat toată povestea asta. Din punctul meu de vedere, dânsul este o persoană nevinovată, legată de mine doar printr-o coincidenţă de nume. Asta-i tot!” susţine fiica unui domn Anghel, altul decât primarul Băii Mari.

Replica primarului Anghel

“Pe fiica mea mai mare o cheamă Andra Cristina Anghel şi a fost o singură dată în Anglia, într-o vacanţă de trei săptămâni. Cea de a doua fiică, Anca Corina Anghel, a studiat în Anglia, dar, în prezent, se află în România. Nici eu, nici un membru al familiei mele, nu am deţinut şi nu deţinem vreo proprietate în Anglia. Dar dacă cineva poate demonstra că deţin o casă în Anglia, eu i-o fac cadou. În momentul în care cineva, indiferent cine, se va juca iresponsabil cu acest caz, reacţia mea va fi imediată şi radicală.”

Ioan Botis



* Codrul, locul ideal pentru furat 50 de milioane de euro
Grec se duce la vale

În loc ca drumul Borşa-Baia Borşa să fie poleit cu aur (după câte beneficii a adus Sucursala minieră în ultimele decenii), Baia este un ghetou, iar rromii care câştigă averi din comercializarea fierului vechi recoltat din galeriile părăsite, îşi ”feştesc” acoperişurile cu aur adevărat. Cam asta este Borşa primarului Gavrilă Grec.

Primăria Borşa a acceptat, în sfârşit, să-şi primească propria pădure! De vreo doi ani, pădurea fusese dobândită pe drept, însă primarul a refuzat să o valideze, din motive greu de priceput pentru cei neavizaţi. Cele 5.200 de hectare de codru de molid se află în cel mai bun amplasament posibil (în UP 7 şi UP 5, dincolo de Prislop), acolo unde tăietorii încă n-au ras totul.

Şmecheria cu pădurea

Înainte de război, primăria Borşa nu deţinea decât vreo 1.000 de hectare de pădure. Prin 1945, în vremea mandatului legendarului Ştrifundă, composesoratul a cedat primăriei încă 4.000 de hectare. În prezent, Asociaţia Composesorală a recunoscut vechea donaţie, astfel că treburile fiind clarificate, s-a trecut în sfârşit la validarea şi delimitarea întregii suprafeţe. Ca o paranteză (scumpă!) amintim că valoarea actuală a pădurii comune a borşenilor se cifrează la cel puţin 50 de milioane de euro! Între Composesorat şi Primărie s-a întocmit un contract de predare, administrator fiind numit Ocolul Silvic Borşa. Deci pădurile au trecut înapoi la Stat, deşi normal ar fi fost să se înfiinţeze în parteneriat public-privat o brigadă sau un ocol silvic propriu. Primarul Grec (în calitate de preşedinte al comisiei de fond funciar) a validat recent 128 de cetăţeni din Sălişte, cu suprafeţe de pădure în pădurea primăriei Borşa (deşi se pare că unii dintre aceştia nu au deţinut în trecut decât goluri de munte)! Apoi, în stilul lui Ştefan Halas, primarul din Remeţi, Grec a întocmit un alt proces verbal cu Ocolul Silvic, pe baza unor noi amplasamente în teren, fără a se asigura cu o hotărâre judecătorească în acest sens şi fără anularea titlurilor anterioare de proprietate! Treaba asta complicată, împrăştie deocamdată un iz penal. Mai încolo, ce-o vrea Cel de Sus… O informaţie de ultimă oră avertizează că primăria Borşa a scos la licitaţie, prin intermediul Direcţiei Silvice, o cantitate de aproximativ 10 mii de metri cubi de lemn! Deja bănuim cine vor fi câştigătorii. Faptul că ceva pute în afacerea cu codrii săliştenilor se demonstrează prin preţurile cu care aceştia îşi vând pădurea: chiar şi cu 50 de milioane de lei hectarul, cât timp se ştie că preţul real se situează undeva între 350 şi 500 de milioane de lei. O explicaţie ar fi că localnicii din Sălişte au primit de mai multe ori la rând aceeaşi pădure moştenită din bătrâni.

Relaţionistul

Despre Grec se mai spune că ar deţine 36 de căsuţe turistice şi o cabană în staţiunea litorală Vama Veche, “lucruşoare” montate de Gheorghe Ştefan. Ce legături sunt între cei doi? Mai “săpăm” în acest sens şi vă vom dezvălui la timpul potrivit. Tot pe relaţia “străveche” Maramureş-Moldova, se spune că proprietarul Staţiei de epurare de la Toroiaga (din zona Baia Borşa) ar fi Ilie Tironiac, primarul din comuna suceveană Cârlibaba. Iar cheltuielile cu Staţia, circa 70 de milioane de lei lunar, sunt suportate din sărăcuţul buget al Borşei. Înţelegeţi acum de ce nu se rezolvă nicicum delimitarea graniţei dintre Maramureş şi Suceava, respectiv dintre Borşa şi Cârlibaba, zonă de codri şi păşuni alpine?

Concesionaţi, băieţi!

În ultima lună au avut loc în Borşa patru şedinţe de Consiliu Local (CL), deşi înainte de extazul electoral se ţinea doar una pe lună. Specialitatea casei? Concesionările de terenuri, operate pe ultima sută de metri. Astfel, au fost concesionate societăţilor comerciale Olaru SRL, Tig, Dracard, Pailard, Mădălina etc. terenurile aferente. Proprietarii acestora se regăsesc pe primele locuri pe lista candidaţilor PSD la CL Borşa. Până acum, aceştia plăteau chirii foarte mari pe aceste spaţii, dar de-acu’ înainte s-au luat de o grijă. Unul dintre pesedişti, Radu Petran, administrator al SC Radilpet SRL, specializat în materiale de construcţii (ca şi primarul), a furnizat multe dintre materialele necesare refacerii blocurilor incendiate din Baia Borşa, cu încredinţare directă şi cu plata în avans.

Electorale dictatoriale

O mare nemulţumire a PSD-iştilor borşeni a fost modul de alcătuire a listei candidaţilor la CL: aceasta a fost întocmită exclusiv de către Grec, fără întocmirea vreunui proces verbal ori şedinţă de birou executiv. Organizaţia PSD Borşa este patronată, normal (?), de Grec, care şi-a adus toţi prietenii pe listele candidaţilor la Consiliul Local. Între aceştia se numără Radu Petrean, Attila Sorin, Venczel (patronul SC Auto Venţel). Aceiaşi buni prieteni care îi susţin financiar actuala campanie electorală şi care au declarat că sunt pregătiţi să scoată un miliard pentru a-i sigura lui Grec un nou mandat. Aşa că “porumbelul” ieşit din gura lui Agathon (“cine vrea pe liste, să cotizeze”) are acoperire 100%. Vivat democraţia! Rămânând la capitolul electoral, e necesară descrierea modului în care îşi face campanie Gavrilă Grec. Un fost miner de la mina Burloaia, Grec Nicoară, care a câştigat de 10 ori diploma “Diamant de Maramureş”, a declarat: ”Primarul Grec a venit la poarta mea la 11 noaptea şi m-a îmbiat (personal!) cu două bidoane de palincă şi alte două de vin, pentru ca să votez cu el. Deşi am refuzat, mi-a lăsat bidoanele la poartă. Apoi, eu le-am scos afară din curte. Mie nu-mi trebuie băutura lui!”

Bani preferenţiali

De parcă nu era destul de blestemată, în primăvara anului trecut asupra localităţii s-a abătut o nenorocire de incendiu, soldată cu distrugerea a două blocuri din Baia Borşa. Evident că în sărăcia în care se zbate, prezenta administraţie borşeană nu a reuşit să acopere cheltuielile din bugetul propriu şi s-a apelat la fonduri guvernamentale. Banii au venit în tranşe. În prima fază 12 miliarde. Fără urmă de licitaţie, lucrările au fost încredinţate direct societăţii Cominco SA, un fel de firmă de casă a lui Grec. S-a demarat în trombă şi s-au renovat aşa cum scrie la carte 10 dintre apartamentele de la parter. Numai că acestea erau cel mai puţin distruse, iar pentru restul, banii s-au dovedit insuficienţi. S-au mai alocat 7 miliarde, cu care s-a renovat restul. Apare întrebarea de ce s-a făcut o discriminare între apartamente. Exact cum bănuiţi, respectivii proprietari sunt “prietenii lui Grec”. Şi iar se explică totul.

Teofil Ivanciuc, Cirprian Dragos



* Flagrant realizat de reporterii GAZETEI, sub acoperire
Bani negri din… roze

În România, devenită paradis al “jmecheriilor” fiscale, pot ieşi bani negri chiar şi din… roze. După ce a “cucerit” piaţa sătmăreană a florilor, turcul Sahim Akar ademeneşte şi florarii maramureşeni prin “trucuri” fiscale. Ilegale! La trei luni după ce Garda Financiară l-a amendat cu 84 de milione de lei, GAZETA demonstrează că afacerea turcului continuă să se scalde în ape tulburi.

Comercianţii mărunţi sunt uşor de “aburit” cu profituri mari din marfă perisabilă (adică greu de verificat “la sânge”). Aşa că nu e de mirare că piaţa florilor s-a trasformat într-un adevărat paradis fiscal pentru unii străini, dornici de a parveni. Una dintre firmele “de top” ale comercializării en gros de flori şi ornamente florale din Maramureş este “Mon Jardin”.

Celebrul necunoscut

Firma turcului Sahim Akar a “migrat” din judeţul Satu Mare. Motivul nu a fost lipsa cererii sau preţurile practicate de vreun agent sătmărean concurent ci, se pare, “giumbuşlucurile” patronului Sahim Akar care îşi atrage clienţii şi prin practici ilegale. Numai că “reţeta de succes”, pentru care turcul credea că deţine patent pe viaţă, nu a prins la sătmăreni. Deşi Sahim Akar are un depozit şi în Satu Mare, mulţi florari de acolo n-au auzit de afacerea cu flori “made in Turcia”. “Nu ştim absolut nimic despre el. Nu am colaborat niciodată”, a spus Alexandru Iouraş, directorul Florisal SA Satu Mare. “Aducem din mai multe părţi, dar nu-l cunosc. Din păcate, nu este viaţa de breaslă cum a fost cândva şi nu există o colaborare între florari. Întotdeauna au fost unii care au avut mai puţină corectitudine. Dacă ar exista o asociaţie a floricultorilor, cei care trişează ar fi eliminaţi”, a spus Ferencz Szabo, directorul Bellis Satu Mare. Însă cei care au colaborat cu turcul susţin că tranzacţia a fost curată ca lacrima. “Nu demult a fost pe la noi, în jur de 8 martie, cam aşa ceva. Dar de atunci n-a mai venit. Nu am avut probleme cu el, ne-a făcut facturi, tot”, a spus Ştefan Wieser, director Kala SRL Carei.

În vizorul Gărzii Financiare!

În Maramureş, situaţia lui Sahim Akar nu e la fel de roz precum rozele ce le comercializează. Mai mult, afacerea turcului a intrat în atenţia Gărzii Financiare, care a descoperit numeroase nereguli. “L-am verificat chiar în perioada de început de an (în perioada ianuarie-martie 2004 am efectuat trei controale). Am găsit marfă fără provenienţă, indisciplină de casă (depăşirea plafonului de casă, adică “bani negri”, n. red) şi eliberarea de mărfuri din depozit fără întocmirea actelor justificative (fără facturi, n. red). Cuantumul amenzilor aplicate a fost de 84 milioane lei şi confiscarea întregii mărfi în valoare de 9 milioane de lei. Ştim că are un depozit şi la Satu Mare, dar acolo nu ştim dacă s-au efectuat cercetări. Cert este că se află în continuare în atenţia noastră”, a spus Ioan Pop, inspector-şef Garda Financiară Maramureş. Numai că nici amenzile mari şi nici avertismentul autorităţilor financiare, care continuă să-l ţină sub observaţie, nu au schimbat năravurile turcului. Adoptând postura unor viitori patroni de florărie dintr-o comună maramureşeană, am încercat să aflăm motivul pentru care cele mai multe florării din judeţ s-au lăsat “cucerite” de oferta turcului. Surpriză! Pe lângă costul florilor, care “bate” de departe preţul pieţei, mai există şi marele avantaj al “economiei de hârtie”, fiindcă în majoritatea cazurilor nu se eliberează factură sau chitanţă pentru marfa cumpărată.

În “depozitul” fără firmă

Este joi, 20 mai 2004, ora aproximativă: 16. Casa închiriată de turc e situată pe o străduţă liniştită din zona Metro. Având în vedere maşinile încărcate cu flori care mişună în zonă, e imposibil să ratezi destinaţia. În curtea vilei “termopanate” se zăresc cutii goale şi ghivece. Pe uşă se vede o tăbliţă care ne informează că “Depozitul de flori” este deschis. Dar… nici urmă de firmă! “Să nu bată la ochi?”, ne întrebăm. Încăperea de la parterul clădirii e plină de flori şi oameni care analizează oferta. Turcul ne întâmpină prietenos şi ascultă propunerea noastră de colaborare fără urmă de scepticism. “Batem palma” pentru o comandă mică (“aşa, ca de început de afacere”), apoi stabilim detaliile. “În fiecare marţi seara sau dimineaţa aducem noi marfă aicea. Avem şi ambalaj pentru flori. Comanda o faceţi cu vreo două zile înainte. Aveţi telefonul meu, mă sunaţi duminica sau luni, să putem aduce florile. Tot ce aducem e natural, nu avem flori artificiale. Faceţi comandă cât vreţi, dăm şi mai puţin. Se poate şi cu, şi fără factură. Acuma toată lumea vrea fără, eu aş vrea să fac pentru toţi cu factură. Normal, cum vrei tu. Banii se dau aicea când se cumpără”, ne-a explicat Sahim Akar, în timp ce îşi ştergea broboadele de sudoare de pe frunte, cauzate probabil de întrebarea legată de factură. Peste câteva zile facem o comandă prin telefon şi stabilim data şi ora la care putem ridica comanda. Ne hotărâm să ne întoarcem peste o săptămână.

Dovada

Joi, 27 mai 2004, ora 11. De acestă dată, străduţa pe care este situată casa turcului e cuprinsă de linişte. Aflăm şi motivul de la o angajată care ne anunţă că “şeful e plecat”: marfa bună a fost vândută ca pita caldă în cursul dimineţii. Femeia e încântată să ne servească, deşi e ocupată cu nişte clienţi veniţi taman din Sighetu Marmaţiei. Alegem 60 de garoafe “made in Turcia”, după care aducem subtil vorba despre lipsa facturii. Angajata zâmbeşte mulţumită că nu ridicăm pretenţii “absurde” legate de eliberarea de factură. “Eu nu fac factură oricum, să ştiţi. Nici nu am cum. Numai când vine şefu’ se poate elibera factură şi să-mi daţi bani ficşi. Nu am vândut nimic azi. Adică eu chiar acum am venit, banii sunt toţi la şefu’”, spune angajata. Ne amintim de proverbul cu turcul şi pistolul. Nu a fost infirmat nici de această dată. Problema nu o reprezintă doar ilegalităţile lui Sahim Akar, ci şi faptul că “virusul vânzării fără chitanţă” a contaminat o mare parte din comercianţii maramureşeni de flori (vezi înghesuiala de la “depozit”). Mai mult, Akar se laudă că a reuşit să “câştige” şi comenzile venite din partea şcolilor, context în care situaţia devine mult mai gravă.

Ioana Lucacel, Ciprian Dragos



* Coltu’ meu
Scrisoare deschisă

Dragă Simona Mihalache,

Află că noi suntem bine, sănătoşi, sănătate pe care ţi-o dorim şi ţie. Îmi pare rău că ai plecat atât de repede din Baia Mare şi nu am reuşit să ne vedem mai bine. Ştiu că eşti puţin ocupată, dar poate la viitoarea vizită, o să fie altfel. Am încercat să te întâlnesc în seara în care ai plecat cu trenul spre Buzău, nu doream decât să-ţi fac o fotografie. Ştii, am un album în care am strâns fotografii a fel şi fel de oameni, ce au avut activităţi fructuoase şi, mai ales, bănoase. Ţi-am păstrat o pagină din album, de fapt două, una e pentru… ştii tu cine! Dar nu băga în seamă, sunt apucături de colecţionar. Apropo, am şi trei albume cu timbre, vreo 200 de vederi şi colecţia revistei “Cinema” din anii 1961-1963. Am avut şi colecţia pe cinci ani a revistei “Arici-Pogonici”, dar într-o seară de noiembrie a anului 1972, ai mei s-au supărat că citeam la lanternă şi le-au aruncat. Acolo, în gară, recunosc, am fost un nesimţit, nu credeam că o fotografie va provoca “reacţia în lanţ”. Noroc cu paşnicii tăi însoţitori, ce s-au purtat cu atâta delicateţe cu o femeie ce dorea să-ţi spună că ai uitat să-i dai înapoi cei 7.200 de EURO pe care îi datorezi (bani de ţigări pentru tine). Aveau dreptate gorilele tale. Ce nesimţiţi şi păgubiţii ăştia! După ce-ţi dau bani, cu miile de EURO, umblă acum ca nebunii după “firfirei” şi mai au şi tupeul să-i ceară înapoi. Curată nesimţire! Despre tipul cu ochelari, să ştii că are o mână grea şi reflexe de boxer, iar doamna ce vorbea într-una la mobil, probabil cu tine, fumează prea mult. Ar trebui să-i spui. Să mai ştii, Simona, nu sunt supărat pe tine, că de trei luni încerc să aflu unde ai “pitit” 12 miliarde de lei şi nu reuşesc. De fapt, nu-i treaba mea! Eu am încercat să te sprijin să-i ajuţi pe nenorociţii ăştia, da’ nu merită, mai bine aşteptăm anul 2005, când se va băga leul greu şi din 12 miliarde va rămâne un milion două sute. Vezi? Să mai zică cineva că ai “şutit” o sumă uriaşă. Nişte nesimţiţi. Zău aşa! În rest, noi ne pregătim de alegeri, timpul e frumos, a mai plouat după ce-ai plecat, dar nu mai bate vântul. În încheiere, îţi trimit salutările a zeci de copii care nu înţeleg de ce părinţii lor sunt nervoşi, disperaţi, de ce îşi vând casele ori pleacă la muncă Dincolo, să-şi poată plăti datoriile. Ei te iubesc, Simona, dar nu ştiu unde să-ţi trimită mesajele lor de dragoste.
Cu drag,
Baia Mare-Maramureş

Nicolae Teremtus



* Mărturia unui supravieţuitor al organizaţiei anticomuniste ”Haiducii Viteji”
În lagărul condamnaţilor la moarte

Oricât de mult am scrie despre ororile comunismului, nu va fi niciodată suficient şi nu vom putea înţelege cu adevărat teroarea de care au avut parte cei ce au văzut moartea cu ochii în închisorile de exterminare proiectate de regimul totalitar. Însă avem datoria de a nu uita şi de a-i cinsti pe cei care au avut curajul să spună NU bolşevismului. Cât îi mai avem printre noi.

Ludovic Dudaş s-a născut în localitatea Oraşul Nou, raionul Negreşti, judeţul Satu-Mare, la 7 februarie 1940. ”Toată treaba a început pe când mă aflam în Apa, unde făceam şcoala”, aşa începe mărturia unuia dintre puţinii supravieţuitori din organizaţia autointitulată “Haiducii Viteji”. Erau nişte adolescenţi care se ridicaseră împotriva deciziei totalitare cunoscute sub denumirea: colectivizare. Pentru acest act de “teroare”, au fost condamnaţi la 18 ani de închisoare. Câte un an de închisoare pentru fiecare an de viaţă pe care-l trăiseră. Să fie un exemplu pentru cei care ar mai fi vrut să se opună în vreun fel deciziei “poporului”! “Organizaţia era condusă de un coleg, Nagy Ludovic, şi a durat cam doi ani. Apoi am fost încorporat în armată în 1961, la Focşani. A fost un bun prilej de a face rost de arme. Am făcut opt luni armată, după care am dezertat. M-am prefăcut că am apendicită şi m-au internat la spitalul militar din Focşani. Într-o magazie am găsit o uniformă de miliţian. Am îmbrăcat-o şi am fugit la garnizoana de pe Siret, unde eram repartizat. Am trecut de pază şi am luat mai multe arme din depozitul de armament. Am plecat apoi spre Iaşi. Fiind îmbrăcat ca miliţian, nu am avut nici o problemă cu transportul, cazarea şi hrana. După o săptămână am revenit în Oraşul Nou.

Anchetatorul Şereş

M-am întâlnit cu băieţii şi le-am dat armele şi grenadele pe care le aveam. Părinţii nu ştiau nimic de venirea mea, că eram căutat peste tot. Am pus bazele unei noi organizaţii care se opunea colectivizării. Eram 17 inşi. Am fost reperaţi de Securitate, cu care ne-am luptat în apropiere de Baia Mare. Unul dintre noi, împuşcat în braţ. După două luni ni s-a terminat muniţia şi am fost prinşi. Pe mine m-a surprins un comunist, pe când dormeam în podul său. M-a pârât şi n-am mai scăpat. Am fost primul arestat din tot grupul. M-au dus la sediul Securităţii din Baia Mare, pe strada Scânteii, pentru anchetă. La scurt timp, au sosit şi ceilalţi. Timp de un an am fost bătut permanent, anchetat şi umilit în toate chipurile. În celulă aveam masă şi paturi din beton. Când ne scoteau, ne puneau ochelari negri, pentru a nu vedea nimic. Singurul nume pe care mi-l amintesc este acela al anchetatorului – Iosif Şereş.

Condamnat la 18 ani

După un an, am fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 18 ani muncă silnică, pentru acte de terorism. Pe atunci nici nu ştiam ce înseamnă să fii terorist. Noi am luptat contra colectivizării… Am stat trei luni la închisoare în Satu Mare. Apoi a venit un plutonier care ne-a dat să semnăm actele de condamnare. Atunci am aflat că am luat 18 ani! Aveam un regim specific condamnaţilor politici. În vara lui ‘62 am fost dus la Închisoarea din Jilava. Era săpată sub pământ, iar pe pereţi curgea apa şiroaie. În fiecare noapte auzeam împuşcături. Cam cinci-şase pe noapte. Acolo erau executaţi cei condamnaţi la moarte. Închisoarea era plină de profesori şi ingineri, majoritatea cu condamnări pe viaţă. Pe colegul cu care am stat două zile în celulă, Valer Brânduş, l-au luat într-o noapte şi dus a fost. Nu l-am mai văzut. Era una dintre cele mai grele închisori. Mâncarea - numai apă chioară. Am slăbit aproape 20 de kilograme. În toamnă m-au transferat la închisoarea din Galaţi. Era o puşcărie mizerabilă. În vasul din care mâncai îţi făceai şi necesităţile…

Eliberat după 4 ani

După trei luni, m-au mutat în Delta Dunării, la Colonia Grădina. Munceam la cultivat legume şi zarzavat. De acolo, se duceau provizii în toate închisorile din ţară. Eram împărţiţi în patru plutoane, formate din brigăzi alcătuite pe criterii de vârstă. Pe timp de vară săpam mălai, iar iarna tăiam trestie. Fiecare brigadă era supravegheată de un sergent major. Când săpam odată mălaiul, s-a întâmplat ca eu şi un coleg să retezăm câte un fir. Ne-a văzut şi a întrebat: ? L-am scos din pământ, unde îl ascunsesem. Ne-a bătut ca pe nişte animale şi ne-a băgat la carceră timp de două săptămâni. De atunci încolo, cei care tăiau din greşeală firele, mâncau mălaiul, ca să nu fie găsit ulterior. La Grădina am stat până la eliberarea din noiembrie 1964”, îşi aminteşte Dudaş. După eliberare, a fost permanent urmărit de oamenii Securităţii, care îi creau greutăţi în toate locurile de muncă prin care a trecut. Din ‘90 este pensionar şi locuieşte în satul Lăpuşel.

Pe unul dintre panourile aflate în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet se află următorul act, ce atestă abuzurile fostei Securităţi, care privea arestările a mii de oameni nevinovaţi ca pe o întrecere de tip comunist.

“2 Noemvrie 1949 Referat

În cadrul întrecerilor socialiste şi ca urmare a planului de muncă întocmit de Direcţiunile Regionale de Securitate din ţară pentru perioada 1 Octomvrie – 7 Noemvrie 1949, pe linia de cercetări, apreciindu-se munca depusă de unităţile noastre pentru realizarea planului propus, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, putem considera că pe baza rezultatelor obţinute, Direcţiunile Regionale de Securitate s-au clasificat după cum urmează: 1. Direcţiunea Regională Timişoara; 2. D.R. Sibiu; 3. D. R. Constanţa; 4. D. R. Cluj; 5. D. R. a Capitalei; 6. D. R. Braşov; 7. D. R. Craiova; 8. D. R. Oradea; 9. D. R. Galaţi; 10. D. R. Suceava; 11. D. R. Ploieşti; 12. D. R. Piteşti; 13. D. R. Iaşi. Această clasificare s-a făcut ţinându-se seama de numărul de reţinuţi cercetaţi şi trimişi în Justiţie de fiecare Regională pe perioada de timp menţionată, după calitatea anchetelor şi după modul cum au fost întocmite dosarele pentru Justiţie. S-a avut în vedere în acelaşi timp şi greutăţile întâmpinate de fiecare Regională în cercetări şi de importanţa problemelor rezolvate.

Colonel de Securitate, M. Dulgheru”

Ciprian Dragos



* Lemnăria veche maramureşeană, o nouă marfă de trafic internaţional
Mafia caselor din lemn

În dulcele stil mioritic, asistăm impasibili la o nouă dramă care ameninţă cu dispariţia casele vechi maramureşene. În lipsa unei legislaţii care să protejeze aceste obiecte tradiţionale pentru istoria zonei, “vulturii” intermedierilor obiectelor arhaice au năvălit peste bătrânii din satele Maramureşului. De multe ori, destinaţia caselor vechi este crudă. Dezmembrate, ajung materie primă pentru mobilierul “antique”.

Ţara Maramureşului a mai păstrat aproximativ 500 de vechi gospodării tradiţionale, cu acareturile durate din lemn. Vechimea acestora oscilează între 80 şi 200 de ani. Până în 1989, muzeul sighetean şi alte muzee din ţară au achiziţionat o parte a acestor construcţii, pentru a le conserva pentru posteritate. În ultimii ani, nemaiexistând fonduri, operaţiunea s-a blocat. Ministerul Culturii a “sărăcit” subit, iar puţinii bani pe care-i mai gestionează se îndreaptă către alte proiecte. Cu toate acestea, casele vechi dispar cu o viteză uluitoare. Cine şi de ce le cumpără?

“Demolatorii”

Cei mai importanţi cumpărători sunt străinii. În Maramureş “operează” în acest moment doi francezi, un belgian, un britanic, câţiva spanioli şi italieni (unii dintre ei fiind stabiliţi în regiune). Ei achiziţionează case, porţi, grajduri şi chiar şuri! O parte a vechilor gospodării sunt duse în străinătate şi reconstruite acolo, pe terenurile colecţionarilor particulari. O alta este destinată unei soarte crude: bârnele din care sunt durate construcţiile sunt despicate cu utilaje mecanice (se caută mai ales lemnele cariate), ajungând scânduri şi lambriuri cu care se tapisează interioare, ori se produce mobilă ”antique”! Toate persoanele autorizate (muzeografi, colecţionari, etnografi) cărora le-am cerut părerea referitor la această situaţie au dat ca termen limită de dispariţie a tuturor caselor maramureşene vechi, următorii doi-trei ani. Singura soluţie de contracarare a sumbrului pronostic al specialiştilor este stoparea imediată a acestui trafic.

Soluţii

Dar şi românii cumpără case tradiţionale. Am aflat că există un miliardar bucureştean care şi-a construit în zona Ploieşti, un adevărat sat maramureşean, alcătuit din vreo 20 de gospodării! Alţi ”întreprinzători” cumpără case pentru a le transforma în locuinţe de vacanţă. Situaţia este foarte gravă. Dacă autorităţile nu vor lua măsuri (ne referim la scoaterea patrimoniului material în afara graniţelor ţării), în curând specificul Maramureşului va ajunge să se rezume doar la cele circa 30 de bisericuţe de lemn. Pe care, fie vorba între noi, ai noştri sunt în stare să le vândă, pentru un pumn de euroi. De asemenea, este necesar ca vameşii şi poliţiştii de frontieră să fie instruiţi în acest sens de către specialiştii în arhitectură veche maramureşeană, pentru a putea stăvili traficul, care este la fel de păgubos ca cel cu antichităţi. Din fericire, o fundaţie maramureşeană a făcut rost de fonduri pentru achiziţionarea şi montarea tot aici, a circa 20 de case vechi. Iar un alt ONG, cu acelaşi obiect de activitate, este pe punctul de a se apuca de aceeaşi treabă. Dar aceste acţiuni disparate nu reprezintă decât o picătură într-un ocean de apă. Fără răspuns rămâne întrebarea: ce face Statul, prin ministerul de resort, pentru contracararea acestui trafic? Sau Bucureştiul e prea departe şi are urechile înfundate… de interese “oculte”.

Teofil Ivanciuc



* Schimbul de azi
Cămaşa cu carouri albastre

“Domnule, eu discut economia, economic. Pot să fie ciuperci partidele, dar să binevoiască să respecte doi termeni: ţăranul stăpân la sat şi întreprinzătorul stăpân în comuna urbană. După aia putem urla ca la terasă…” Domnul Petre Ţuţea a spus-o, probabil uşor încruntat, dar sigur fără teatrologia artificială a domnului Năstase Adrian, pe care, sincer, îl bănui că “repetează în oglindă, afectat ca un ştudinte de la înalta secţiune die Dramă” (cum ar rosti nenea Iancu prin vocea venerabilului Marius Chicoş Rostogan). De ce îl bănui pe primul ministru de “repetiţiune”? Pentru că obligativitatea dobândirii carismei este imperioasă înmulţirii numărului de voturi pentru “realizarea dezideratului cotrocenist”. Şi, este o axiomă deja, voturile sunt mai dificil de înmulţit (şi de numărat) decât ouăle prim-ministeriale. Aşadar, lozinca sacrificiului suprem (“Totul pentru front, totul pentru victorie!”) a fost schimbată în formă, dar i s-a păstrat fondul (“Totul pentru vot, totul pentru victorie!”). Jos aroganţa, sus populismul! Metamorfoza drastică la care a fost supus înaltul demnitar bucureştean nevoit de nobilul scop să fie român “pentru toţi românii” seamănă cu o cură de slăbire a unei june minione. Atâta chin, atâta suferinţă! …nu poţi să nu admiri un efort aproape inuman. Strategia transformării imaginii unui individ “preţios”, scorţos, protocolar până-n măduva oaselor, într-un jovial, veşnic surâzător, uneori afectat de soarta “celor mulţi” (“vă rog, nu mai pronunţaţi, sub nici o formă: electorat!”) şi de “ţăranul stăpân la sat” (al domnului Ţuţea… din începutul scrierii, exact!), e aparent o fantasmă. De aceea, mi se pare lăudabil efortul strategilor de campanie a prim ministrului şi chiar propriul său efort. În definitiv, nu antrenorul transpiră, ci jucătorul, nu-i aşa? Nu-i vorbă, că alţi jucători la bursa alegerilor nu ar repeta “la oglindă”, da’ parcă n-au abnegaţia, îndârjirea epuizantă a “primului om după preşedinte”. Că talent, să ne înţelegem: n-au nici unul. Până şi tuşa Safta (că orice ştampilă contează, era să scriu “votează”) a început să-l privească mai cu înţelegere, mai cu compasiune: “Uite maică, ce bine-i şade cu cămaşa asta-n carouri albastre. Parcă-i mai tânăr şi el, mai aproape de oameni. Nu-i ca domnu’ Iliescu, da’ cine-i ca el?” P.S.: “Tinereţe electorală”, sau cămaşa cu carouri albastre descheiată la primul nasture, acest nou model de campanie al primului ministru a fost rapid adoptat de aproape toţi “candidaţii la ceva” din partidul de guvernământ, lăsând impresia de uniformizare a lejerităţii. Numai că renunţarea la cravată nu este sinonimă cu lejeritatea cu care au fost ignoraţi atâţia ani “ţăranul stăpân la sat şi întreprinzătorul stăpân în comuna urbană”.

Catalin Vischi



* Soluţii pentru ieşirea la liman a economiei sighetene
Prosperitatea vine din Vest

Statistici sau simple priviri spre alte zone ale ţării demonstrează că ieşirea din marasmul economic nu este imposibilă. În ultimul an al comunismului, Sighetul avea o economie destul de ”vioaie”. Între timp, au dispărut multe fabrici, iar în locul acestora nu prea s-a pus ceva. Identic este şi rezultatul vieţii culturale sau sportive a oraşului.

Înainte, pe vremea sistemului centralizat, Sighetul avea o economie destul de vioaie, deşi de multe ori ineficientă. ”Unităţi economice” ce astăzi nu mai sunt ori zac pe moarte, existau câtă frunză şi iarbă.

Ce a fost

Scormonind memoria, pot fi amintite vreo 12 fabrici de pe gigantica platformă CIL, fabrica de perii ”Părplast”, fabrica de piese auto ”Maramureşeana”, trustul de construcţii TLCL, serele CLF, atelierele de covoare sau de sculptură în marmură şi lemn grupate sub numele de ”Asociaţia Economică Intercooperatistă”, cooperativele de prestări servicii ”Sigheteana”, ”Prestarea”, ”Consumcoop”, CAP Sighet, Autobazele 1-3, marile fabrici textile ”Unitatea” şi ”Mondiala”, fabrica de suc şi laboratorul de cofetărie, tipografia, baza de aprovizionare ICRA etc. Unităţi hoteliere mari şi late, precum ”Marmaţia” sau ”Ardealul” (dispărute între timp). În domeniul sportului, se remarcau stadionul pe care juca în faţa a 2-5000 de spectatori echipa CIL (pe atunci în divizia B, azi ajunsă în D), o puternică popicărie cu vreo 10 piste şi multe altele. După Revoluţie, toate s-au dus, dar, în multe cazuri, nu s-a mai pus nimic în loc. Din punct de vedere economic, Sighetul nu este un oraş mort, dar nici unul înfloritor. Pentru că investiţiile (în industrie mai ales) sunt modeste şi unidirecţionate, iar forţa de muncă ocupată a scăzut aproape la jumătate.

Ce poate fi

Aşa că propunem noului primar, indiferent cine va fi şi din ce partid va proveni, orientarea nu înspre Bucureşti, care este Capitala unei ţări incapabile să facă investiţii economice masive şi rentabile, ci spre Occident. Acolo zac nefolosite fonduri de dezvoltare de-a dreptul gigantice. Citesc cu ciudă presa economică. La Vatra Dornei, cu preţul a 4,5 milioane de euro proveniţi de la Deutsche Bank, s-a deschis o termocentrală ce funcţionează pe rumeguş. La Sebeş Alba, un parc industrial de peste 20 de milioane de euro a fost finanţat de UE. Firma AKU din Italia a deschis la Cluj o fabrică de încălţăminte ce dă de lucru la 300 de persoane (o investiţiei de trei milioane de euro). Grupul francez Parisot a băgat două milioane de euro în Târnăveni, mic orăşel din apropiere de Mediaş, creând 1500 de locuri de muncă (număr ce urmează a fi dublat), într-o fabrică de mobilă şi tapiţerii. La Afumaţi, un grup de bancheri americani şi englezi, vor investi 50 de milioane de euro pentru un teren de golf de 100 de hectare. Alt teren de golf (dublat de hoteluri şi cazinouri) ce va costa 200 de milioane de dolari, construit lângă Văcăreşti, va fi finanţat de o firmă australiană. Şi tot aşa, ştirile curg săptămână după săptămână. Municipalitatea din Sibiu a împrumutat 25,6 milioane de euro (prin programul ISPA şi BERD), pentru extinderea şi reabilitarea reţelei de apă-canal. Până acum, BERD a investit în România peste două miliarde de euro, dintre care 290 de milioane în sectorul infrastructurii municipale şi de mediu. Municipiul din nordul Maramureşului n-a văzut însă nici un cent din banii Băncii Europene. Ar fi timpul ca şi administraţia Sighetului să se orienteze spre absorbţia de fonduri externe. Spre binele sighetenilor.

Teofil Ivanciuc



* Mă tot mir
Metamorfoze şşşerpeşti

Un pictor hunedorean a fost dat în judecată pentru că a îndrăznit să picteze un mahăr pesedist cu trup de şarpe, cu toate că viziunea artistică suprarealistă a artistului s-ar putea să fie foarte apropiată de realitate. Până la urmă, capul şarpelui este periculos, şi nu trupul. Atât de periculos încât, chiar şi decapitat, şarpele trăieşte o vreme. Citesc într-un dicţionar de simboluri câteva lucruri privitoare la şarpe. “El este enigmatic, tainic şi nimeni nu-i poate prevedea hotărârile, la fel de bruşte ca şi metamorfozele lui”. Informaţia mă trimite cu gândul la Ion Iliescu, activistul de partid comunist metamorfozat în susţinător, cel puţin în aparenţă, al regimului democratic; la Ion Iliescu, susţinătorul intervenţiei americanilor în Irak, de curând unul dintre cei care critică respectiva intervenţie; la Ion Iliescu, fostul prim secretar, ulterior frumos vorbitorul despre viitorul economiei de piaţă în România, metamorfozat de curând într-un nostalgic care regretă fostele CAP-uri. În timp ce mă gândesc la evoluţia FSN – FDSN – PDSR – PSD, ochii îmi cad pe o altă frază din acelaşi dicţionar: “toţi şerpii posibili alcătuiesc împreună o unică multiplicitate primordială, un Ceva primordial ce nu poate fi dezmembrat şi care se răsuceşte, dispare şi renaşte neîncetat”. În anumite mitologii, şarpele se sinucide muşcându-se de coadă, dar fenomenul se produce extrem de rar. Şarpele apare ca simbol al medicinei, un fel de Ministru al Sănătăţii, destul de viclean ca să nu plătească daune pentru plagiat nimănui. În alte mitologii, el este făcător de dreptate, ceva asemănător Ministrului Justiţiei, că d-aia zeiţa Atena apare de multe ori ţinându-l la piept. Uneori este depozitar al înţelepciunii lumii, Ministrul Educaţiei am putea spune; alteori e conducător de oşti şi poartă pene; e considerat fondator de dinastii în toată lumea şi unde mai pui că a corupt-o pe Eva, să-i dea mărul lui Adam… Nu ştiu de ce, în ajunul alegerilor dătătoare de speranţe, mie-mi zboară gândul la felul în care şarpele se zugrăveşte în Cartea Morţilor: “Eu sunt cel ce dăinuieşte (…) lumea se va întoarce la neorânduială, la învălmăşeală, iar eu mă voi preface în şarpele pe care nici un om nu-l ştie, nici un zeu nu-l vede!” Între timp, pe ecranul televizorului a apărut Adrian Năstase…

Ioan Botis