ANCHETE, ATITUDINE

* Pe ce s-au cheltuit banii PHARE si ai HHC Marea Britanie?
Cronica unui fiasco anuntat

* Din “pusculita” voastra, Cosma a “comandat” o achizitie paguboasa
Masina presedintelui

* “Berbeci” pentru Apa Sambetei

* Coltu’ meu
Echipa de sacrificiu

* GAZETA va dezvalui in fiecare saptamana atrocitatile Securitatii
Victimele regimului comunist sparg tacerea
“Atunci ne-au condamnat la moarte!”

* Locuintele Sighetului, intre promisiuni electorale si adevaruri ingrijoratoare
Eficienta cumetriei

* Nedreapta furie a muntelui a ucis si pe Creasta Cocosului
Oamenii din peretele de gheata

* Schimbul de azi
Cu tine, solitari, impreuna (“Am castigat cu 0-0!”)

* Calugarita careia “ii place sa se creada mama”
Imagini din curtea benedictina

* Ma tot mir
Lemnul si porcul

* Pe ce s-au cheltuit banii PHARE si ai HHC Marea Britanie?
Cronica unui fiasco anuntat

Grave nereguli la casele achizitionate de fundatia HHC Romania pastreaza suspiciunea ca Stefan Darabus, director national HHC, nu a actionat doar in interesul copiilor! Un munte de bani a fost cheltuit aiurea. Directorul Directiei pentru Protectia Drepturilor Copilului a preluat in comodat casele HHC, devenind complicele unui fiasco anuntat.

Pentru ca Augustin Botis, directorul institutiei judetene din sistemul de protectie a copiilor institutionalizati, si Stefan Darabus, directorul national al fundatiei HHC, au esuat in gestionarea si implementarea proiectelor care prevedeau restructurarea sistemului, si pentru ca gravele nereguli tind sa fie ingropate intr-o tacere derivata din indiferenta (ca de obicei, nimeni nu-i vinovat, nimeni nu plateste!), continuam sa va prezentam argumente ale concluziei noastre.

Achizitii dubioase

Casele HHC din Sighet au fost achizitionate dupa criterii cel putin dubioase, agentii imobiliari carora le-am solicitat parerea declarand ca preturile de achizitie au fost… piparate! Ni s-au oferit drept argumente casele de pe strazile Mihai Viteazu, George Cosbuc, George Bilascu (ultima, cumparata cu 44.000 USD, fiind construita din gips-carton, pe o strada, nici macar asfaltata!). Casele HHC de pe strazile Stefan cel Mare si Closca se afla, de asemenea, pe ulite desfundate, fara asfalt! Mai mult, legislatia prevede un anumit numar de camere de baie (in raport cu numarul cazatilor) si o suprafata de curte sau gradina (cu rolul de spatii de joaca si recreere), ceea ce in Sighet nu se regaseste decat in putine cazuri. Casa de pe strada Closca din Sighet nu are in acest moment apa curenta (!) si nici macar canal colector (!), asa ca trebuie dotata cu o fosa septica. Cum s-au putut achizitiona asemenea case, lipsite de cele mai elementare facilitati? Cum, cine si de ce a platit bani mai multi decat meritau? Asta numai cei care au participat la tranzactii pot sa o stie.

Raiul din Iad

Reprezentantul DPDC pentru zona Sighetu Marmatiei a sesizat grave nereguli la toate casele subordonate! Raportul sau a fost considerat doar o hartie fara valoare. Reactiile institutiei Statului si ale reprezentantilor HHC (care s-au ocupat cu achizitionarea si aducerea caselor la standardele legii) au fost inexistente. La casa de pe strada Stefan cel Mare s-au constatat fisuri in pereti si tavane, s-a zidit intrarea in beci (nu se poate verifica rezistenta demisolului!), igrasie pe peretii din bucatarie, nu s-au gasit caminele de bransamente canalizare si apa (!). Centrala termica se afla intr-o incapere cu izolatie termica nefinalizata si neprotejata, instalatia electrica e neterminata, structura de la sarpanta e executata cu probleme de sprijinire a elementelor de rezistenta etc. Casa de pe strada George Cosbuc are fisuri de rezistenta la pereti, bransament si instalatie electrica necorespunzatoare, canal colector nefixat, tamplaria degradata, racord centrala termica necorespunzator la cosul de fum, prize amplasate in baie, pod neignifugat, sarpanta neconsolidata etc. In casa de pe strada Dragos Voda sunt incuietori defecte, apa pluviala se descarca pe pereti, in baie sunt infiltratii de apa la canalizare, holul e inundat, parchetul neraschetat, peretii dormitorului umeziti, podul neignifugat, termoizolatia doar partiala, lipsesc trotuarele si aleile (ca la toate celelalte case) etc. Casa de pe strada Tisei are porti de intrare nefixate in stalpi, centrala termica fara aerisire (!), infiltratie de apa la ambele bai, pod neignifugat etc. In Centrul de zi de pe strada Avram Iancu, bransamentul de apa e legat la Spital, fara apometru. Nu are spatii de depozitare lemne (Sighetul nu este bransat la reteaua de gaz) etc. Defectiunile majore ale casei de pe strada Bilascu (care a si ars din cauza neregulilor tehnice si a viciilor de constructie) le-am aratat in numarul trecut al GAZETEI.

Fara remuscari

Probleme grave de ordin electric si PSI au fost constatate de catre persoana specializata si abilitata de DPDC si la casele HHC din Ardusat (nr. 329), Salsig (nr. 470 si 401) si Viseu de Sus (str. Carpati 25 si Plevnei 11). Maiorul Liviu Moldovan, comandantul companiei de pompieri Sighet, a declarat ca niciuna dintre casele HHC din Sighet nu are aprobarea de functionare PSI! Mai mult, reprezentantii administratiei sighetene au declarat ca imobilele din oras nu au autorizatie de mediu sau sanitara! Si totusi, Augustin Botis, directorul DPDC, a semnat preluarea in comodat a acestor case! Primul semnal de alarma a fost tras. Una dintre casele cumparate si renovate de HHC (ati citit cum!) a ars, periclitand viata a 12 copii cu dizabilitati psihice severe. Ce trebuie sa se mai intample pentru ca vreuna dintre persoanele implicate si raspunzatoare de vietile copiilor sa-si recunoasca vinovatia? Ce interese au existat pentru ca aceste constructii improprii sa fie considerate “normale, occidentale” pentru a adaposti copiii? Nici unul dintre cei implicati si considerati vinovati de catre GAZETA nu a avut nici o reactie. Se mai practica “politica strutului”. Augustin Botis si Stefan Darabus (director national HHC) trebuie sa raspunda pentru vina lor. Cine dintre cei abilitati ii vor sanctiona?

Ce au promis?

Unul dintre proiectele care a beneficiat de finantare PHARE, menit sa restructureze modul de institutionalizare a copiilor din Maramures, prevedea desfiintarea Centrului de Plasament Minori cu Handicap Sighetu Marmatiei si repartizarea copiilor in doua centre de zi si 17 case de tip familial. Fundatia HHC Romania (HHC) a fost singura care a fost cooptata in aceasta actiune, in parteneriat cu Directia Generala Judeteana pentru Protectia Drepturilor Copilului Maramures (DPDC). HHC s-a angajat sa achizitioneze cladirile necesare indeplinirii proiectului din fondurile primite de la HHC Marea Britanie. Pana la urma, proiectul s-a respectat doar partial. S-a deschis un centru de zi (poveste pe care o vom dezvolta in viitorul apropiat) si 13 case de tip familial (cinci in Sighet si opt in Baia Mare). In proiect se specifica faptul ca imobilele “pentru copii cu dizabilitati foarte severe vor fi dotate cu elevatoare si alte echipamente de ridicare pentru copii (…) Casele vor avea un singur nivel-parter.” Ei bine (sau rau), in Sighet, casele de pe strazile Dragos Voda si George Bilascu au doua niveluri (!), iar elevatoarele au ramas un vis frumos pentru copiii cu multiple handicapuri. Dar problemele mai grave sunt cele ale calitatii imobilelor si locatiilor in care au fost mutati copiii (in conditiile in care bani au fost, har Domnului).

Teofil Ivanciuc



* Din “pusculita” voastra, Cosma a “comandat” o achizitie paguboasa
Masina presedintelui

Consiliul Judetean isi dovedeste “darnicia”… din banii nostri l Cosma a primit masina noua l La schimb, a fost dat un “harb” de Ford de sapte ani si aproape 760 de milioane de lei

Bugetul si banii nimanui. Uitand de regulile cererii si ofertei, Consiliul Judetean isi cumpara uneori masinile cu preturi mai mari decat cele existente pe piata. Nici schimburile dezavantajoase nu deranjeaza pe nimeni, cu atat mai putin pe Alexandru Cosma, presedintele CJ. Si de ce l-ar deranja? Doar nu da din buzunarul propriu.

Un bilet de autobuz costa opt mii de lei, in timp ce un Ford Mondeo se situeaza undeva la 20.000 de euro. Pentru o seama dintre baimareni, pretul unei astfel de masini este irelevant. Cui ii pasa ca un Ford costa cinci mii de euro sau 50.000 de euro, atata vreme cat ambele sume sunt imposibil de obtinut? Uneori, nici pentru cei care se plimba cu astfel de masini pretul nu prezinta o importanta prea mare. Fie pentru ca banii curg garla, fie pentru ca masinile sunt ale institutiilor pe care le conduc, iar masina este platita din “banii nimanui”, adica de la buget.

Cosma de Ford

Printre institutiile care se pot mandri cu dotarile din parcul auto se numara si Consiliul Judetean Maramures (CJ). Doar ca modul de achizitionare a masinilor nu prea a fost realizat in spiritul economiei de piata. In ianuarie 1997, CJ achizitiona un Ford Mondeo la pretul de 173.200.000 de lei, suma deloc neglijabila pentru acele timpuri. Noroc ca ne aflam in plina tranzitie, iar toata lumea stie ca preturile zboara de la o zi la alta si nu se poate face nimic. Fordul achizitionat nu s-a dovedit a fi printre cele mai bune (ciudat, tinand cont de fiabilitatea marcii!), deoarece dupa sapte ani de viata nu s-a dovedit a mai fi… functionala. Pe de alta parte, pentru o institutie care se respecta, o masina de sapte ani este deja o “vechitura”, chiar daca e un Ford Mondeo (declarata masina anului 2001!). Din varii motive, in anul 2003 s-a hotarat ca “masina nu mai prezinta siguranta in deplasare si se propune schimbarea acesteia”. O coincidenta, desigur, face ca beneficiarul masinii sa fie… Alexandru Cosma, presedintele CJ. Reprezentanta Ford din Maramures a evaluat reparatiile la aproximativ 350 de milioane lei. Din “fericire”, CJ-ul a hotarat ca aceasta suma este prea mare.

Mai bine fara

Printr-o hotarare a CJ din august 2003 se aproba schimbarea modelului din 1997, cu modelul Mondeo din 2003, adica de ultima generatie. Marca s-a pastrat, ca da bine. Fiindca un astfel de schimb nu este floare la ureche, vechea masina a fost dusa la reprezentanta Ford din Bucuresti unde s-a schimbat cu una noua, achitandu-se o diferenta in suma de 757.102.500 lei. Mai exact, s-a dat o masina de sapte ani (cu defectiunile de rigoare, sustine reprezentantul CJ) si s-a mai achitat o diferenta de 757 de milioane, in schimbul unei masini noi. Chiar pentru un ignorant in domeniu, un asemenea schimb este cel putin bizar. La cursul actual, diferenta in bani insumeaza 18.800 de euro, in timp ce un Ford Mondeo, cu toate utilitatile, este cotat in nr. I din 2004 al Catalogului de Preturi Auto la un pret intre 18.600 si 21.000 de euro. Ceea ce inseamna ca Fordul defect (?) dat in schimb a fost evaluat la o suma maxima de 2.200 de euro, adica aproximativ 87 de milioane! Valoarea Fordului Mondeo vechi (adica de sapte ani) este cu 263 de milioane de lei mai mica decat evaluarea costurilor pentru reparatii. Cu un asemenea schimb, Consiliul Judetean, Alexandru Cosma si toti ceilalti implicati nu se prea pot lauda cu “abilitati comerciale” (desi in afacerile personale prospera, adica au abilitati…). Un lucru este cert, daca ar fi fost sa plateasca din buzunarul personal, atat presedintele CJ cat si consilierii care au aprobat acest schimb, ar fi fost mult mai atenti la milioanele date “diferenta”. Pariu ca nu s-ar mai fi realizat nici un schimb? Dar bugetul tace si cetateanul plateste.

Mihaela Mihalea



* “Berbeci” pentru Apa Sambetei

In urma accidentului de la Iazul Bozanta Mare (2000), exploatat de SC TRANSGOLD, satenii din Bozanta Mare si Sasar (localitatile cele mai afectate de poluare) au beneficiat de o retea noua de apa, care s-a construit din fondurile Regiei Apelor Romane, in 2001. Noua coloana trece prin localitatea Sasar (apartinand comunei Recea) si se intinde pana in Bozanta Mare (Tautii Magheraus). Dupa cativa ani, in care localnicii au consumat apa la intamplare (un contract cu SC Vital lipsind multa vreme), datoriile celor doua primarii catre Vital au ajuns la cifra zecilor de milioane. Luati la intrebari de societatea distribuitoare de apa, primarii Maxim Popovici si Anton Ardelean explica, fiecare in felul lui, anomalia. ”In 2000, Popovici l-a induplecat pe prefectul Barlea ca acea coloana sa treaca prin Sasar, iar fostul primar din Tautii nu a facut nimic. S-au cheltuit 10 miliarde lei, au fost interese obscure. Se stia inca de atunci ca sediul Vamii va fi in zona Sasar (vedeti licitatiile dubioase la construirea punctelor de control vamal), deci a ajuns pe nedrept acolo. In 2002 si 2003, cei din Bozanta au consumat apa de la cismele, dar nu am platit nimic, pentru ca nu am stiut. S-a facut un by-pass, care a ocolit apometrul din Sasar. De cine, nu stiu. Il acuz pe primarul din Recea ca a aprobat ilegal racordurile unor agenti economici pe retea (Flotatia Centrala), in dauna primariei Tautii, cand noi suntem coproprietari. Il pe Max Popovici de realizarea by-pass-ului, fiindca provine din zona mineritului si ca nu e strain de racordul Flotatiei Centrale Remin si al altor , pe care sper sa-i descopere GAZETA. Popovici a incercat sa ia bani cu japca de la Primaria Tautii. Nu accept sa fiu la cheremul lui!”, a declarat primarul Anton Ardelean, amenintand ca va intrerupe furnizarea apei in ambele localitatii. Primarul Maxim Popovici, a afirmat ca respectiva deviatie de apa ce ocoleste contorul la iesirea din Sasar este opera celor de la AGECOM si spune ca habar nu a avut de ea pana in toamna trecuta. ”Eu am crezut ca in Bozanta nu ajunge apa, fara sa stiu ca Apele Romane au comandat un by-pass! Asa ca e normal ca primaria Tautii sa plateasca apa toata (72 milioane lei), nu doar o parte. Cei din Bozanta au furat apa, nu eu. Daca ma acuza pe mine, primarul e un extraordinar, cu capul in nori. Nu se poate sustrage de la plata”, a conchis Popovici. Fara a intra in detaliile subiectului, batalia pentru plata apei poate fi un preambul al campaniei electorale. Cine are crestetul mai tare?

Ciprian Dragos



* Coltu’ meu
Echipa de sacrificiu

Alegerile care au avut loc in PSD Maramures au adus linistea mult dorita de liderii si membrii organizatiei. Adica, nu se mai aude nimic, nici de bine, nici de rau. Asta nu inseamna ca pesedistii maramureseni au intrat in vacanta, poate doar un scurt ragaz pentru regrupare si, de ce nu, sarbatorirea victoriei in alegeri (la ultimul punct participa doar invingatorii). Se poate spune ca s-a intrat intr-o normalitate, e drept de tip pesedist, dar normalitate. Marturie stau desele deplasari ale liderilor, ale capilor judetului pe la Bucuresti sau alte destinatii mai putin centrale, unde au de rezolvat probleme si iar probleme. Noi, cei de pe tusa, ne inchipuim ca problemele de rezolvat sunt ale judetului (ca tot a trecut porcaria asta cu scandalul, cu interimatele egal izolare). Ei isi vad de ale lor, adica de problemele de bucatarie interna de partid. Va mai curge multa apa pe Sasar pana noua echipa PSD va avea pe ordinea de zi doar problemele judetului. Eventual in viitorul mandat. Cea mai buna definitie pentru actuala echipa de la carma organizatiei, respectiv a judetului, este o echipa de sacrificiu. O postura de neinvidiat. Depinde de fiecare lider cum isi va gestiona pozitia in viitorul mandat. De cativa dintre ei sunt sigur ca se vor regasi undeva unde este bine. Presedintele CJ, Alexandru Cosma, este precum pisica, el cade intotdeauna fara sa-si fractureze "tibia si peroneul”. Cu siguranta nu va lipsi din echipa celor care impart "cascavalul”, de partid, ori administrativ. Clanul Godja va merge mai departe. Chiar daca se zvoneste ca deputatul nu va mai figura pe loc eligibil, ramane primarul Sighetului care si-a consolidat pozitia politica. Viorel Deghid are prea multa experienta in politica pentru a nu sti sa-si asigure spatele (tipic pentru cei ce au facut politica inainte…). Petre Moldovan si Radu Rosca (ha, ha, ha) vor primi ceva de ros, un oscior (mai mare sau mai mic, in functie de portofel). Prefectul Buda ori va fi victima, ori va ramane un lider tacut, misterios care valseaza pe sarma. Ramane Dumitru Matei, opusul celor de mai sus. Pariul lui Mitica Matei (candidatura la Primarie) arata un curaj pe care nu l-am vazut la alti lideri pesedisti de-ai locului. Matei a iesit barbateste in fata, ceilalti prefera "lucratura pe la spate”, pe care o numesc negocieri. Ce se va alege de echipa pesedista de acum vom vedea peste putin timp, la alegeri. Dar daca nu le vor castiga?

Nicolae Teremtus



* GAZETA va dezvalui in fiecare saptamana atrocitatile Securitatii
Victimele regimului comunist sparg tacerea
“Atunci ne-au condamnat la moarte!”

La aproape 15 ani de la trecerea in uitare a regimului comunist, romanii sunt inca marcati de Teroarea ”Rosie”. Inca ne e teama sa vorbim, sa spunem cine au fost acei oameni, inca ni se ascunde identitatea criminalilor acelor timpuri. GAZETA isi face o datorie de onoare din a dezvalui in fiecare saptamana atrocitatile comise de Securitatea din Romania. Un baimarean rupe tacerea, descriind un cosmar de opt ani.

Nascut in 1920, in comuna Somova (judetul Tulcea), Mitu Bujor este unul dintre cei care au gustat pelinul regimului comunist, devenind, la fel ca milioane de nevinovati, victima unui sistem bolnav. In 1955, s-a stabilit in Baia Mare si s-a angajat ca jonctor la Oficiul de Telefoane. In noiembrie ‘56, un coleg, Ion Popescu, taie reteaua principala telefonica a orasului, provocand intreruperea comunicarii cu centralele din tara. Gestul este interpretat ca sabotaj la adresa guvernarii comuniste si intreg cercul de apropiati ai lui Popescu este suspectat. Fiind coleg de munca, Bujor este arestat in scurt timp. Asa a inceput calvarul.

Anchetatorul Dragomir

”M-au saltat in ianuarie ‘57. M-au bagat intr-o masina, mi-au pus ochelari cu lentile negre si m-am trezit la Securitate. A fost ultima oara cand mi-am vazut sotia. Am stat noua luni in celulele de tortura din subsolul cladirii de strada Scanteii, din Baia Mare. Ancheta a fost condusa de locotenentul Costin Dragomir. La inceput, interogatoriile erau rare (la 2-3 saptamani), apoi s-au intensificat. Asa am aflat motivul arestarii mele. Ma intrebau de Partidul Unit Roman si de relatia mea cu Popescu. Nu stiam nimic. Fiind convins ca e o greseala, am negat orice implicatie in acest PUR. Acuzandu-ma ca , anchetatorul Dragomir m-a luat la bataie, m-a lovit cu capul de perete, in fine, batai si amenintari, pana am semnat tot ceea ce a scris el. Imi zicea . Apoi am inteles ce voia. Totul era regizat si noi, cei arestati, trebuia sa recunoastem inventiile sale. Dupa ’89, cand m-am confruntat cu Popescu, acesta mi-a spus ca noi doi, impreuna cu altii, voiam sa rasturnam PCR si sa instauram PUR!”

”Celula 0”

Dupa ce a semnat un dosar gros de vreo 10 cm, ancheta a luat sfarsit si a inceput procesul. “Era septembrie ‘57, in cladirea din Centrul Vechi unde fusese inainte Agentia Tarom, la etaj. In sala de judecata, pazita de un cordon de militari inarmati, am intrat 22 de acuzati. In sala erau familiile noastre, dar nu aveam voie sa-i privim, pentru ca ne amenintau cu automatele. Si nu ne-am uitat. Toata mascarada a fost condusa de Tribunalul Militar Cluj care, dupa trei zile de proces, a dat sentinta. Era prezent si anchetatorul Costin Dragomir, dar nu cu gradul de locotenent, ci cu cel de capitan. A meritat doua grade, ca a facut procesul politic dupa programul rusesc. Din sala s-au ridicat trei tovarasi si au strigat sa fim condamnati la moarte.” Ion Popescu, Mitu Bujor, Ioan Andras, Nichita Tomoioaga si Pop Virgil au fost condamnati la moarte prin impuscare. Ceilalti 17 au primit munca silnica intre 10 si 20 de ani. In sala de judecata, foarte multi plangeau. Cu exceptia lui Popescu (ce “pregatea” prin inventiile sale un nou lot), ceilalti patru condamnati la moarte au fost dusi la inchisoarea Gherla. “Asteptam executia. Am asteptat 45 de zile in celula 0, rugandu-ne la Dumnezeu sa ne primeasca la El, dupa care ne-au pus la zid, pe rand, si au tras, de am crezut ca s-a terminat. Fusese o simulare. Apoi ne-au spus ca ni se comutase pedeapsa cu moartea in munca silnica pe viata. , ne-au intrebat. Am fost dus la procese din Satu Mare si Cluj, sa depun marturie impotriva altor condamnati. Le-am zis ca nu stiu nimic de PUR si ca Organizatia era o inventie a Securitatii.”

Zarca Gherlei si Colonia Grind

“Primeam in fiecare zi o cana de ceai fara zahar, 100 g paine, 500 g turtoi din malai si doua polonice de supa. Cand erai dus la izolare (o celula de 1 mp), primeai numai apa si, doar o data la trei zile, supa. Dupa noua zile, erai aproape mort. Supa era o fiertura de iarba cosita si cu diferite animale mici. Am gasit in supa sobolani si oase de pisica, dar trebuia sa tacem si sa mancam, altfel muream. Celulele nu aveau paturi, erau doar 5 saltele. In zarca (celularul 3, unde era cel mai rau), dormeam cate 10 intr-o camera de 2x4 m. Prin 1960, am primit vestea ca ni se comutase pedeapsa la 25 de ani de munca silnica, iar in 1961, am fost dusi la munca in Delta Dunarii, in Colonia Grind. In Grind, primeam doar carne de la cai bolnavi sau morti deja. Faceam tot felul de munci agricole, desecari de terenuri, cultivari. Am facut o multime de case cu etaj pentru ofiteri si subofiteri.”

Eliberarea

“In 1963, eram tare sfarsit si bolnav, dar nu de moarte imi era frica, ci de ospiciu. S-a facut atunci un lot cu bolnavi si am fost dus la Gherla. Am lucrat o perioada la fabrica de mobila, care trimitea toata productia la export. Dupa un an, in iunie ‘64, am fost eliberat. Mi s-au dat hainele groase de iarna pe care le purtam cand m-au arestat. Erau mucegaite, iar camasa putrezise. Dupa opt ani de detentie, aveam 45 kg. Am ajuns in Baia Mare si am pornit instinctiv spre fosta casa, de pe strada Barbu Delavrancea, care imi era confiscata de mult. Am aflat ca sotia se mutase in alta parte, dar nu am apucat sa o mai vad niciodata, pentru ca murise cu un an si ceva inainte de a ma elibera. Suferise prea mult si facuse ciroza. Eram distrus.” La 84 de ani, Bujor este un pensionar care supravietuieste cu o pensie de 2 milioane. Este suparat pe actuala conducere a tarii, pentru ca il minte in continuare.

Hartuirea

”Atunci am fost condamnati de Popescu 72 de insi. Dragomir si-a facut bine treaba. Pana in ‘90 am fost permanent hartuit de Securitate, am fost cercetat de zeci de ori, trebuia sa dau declaratii. Foarte mult m-a hartuit capitanul Bob, care ma lua seara de acasa, la Securitate, sa fac tot felul de rapoarte. Apoi a urmat colonelul Marinca, prin ‘78-’79. In ‘90, am facut cerere la fosta Securitate si la Ministerul Justitiei, pentru a primi sentinta initiala de condamnare la moarte. Mi s-a trimis sentinta cu o condamnare la 25 de ani de munca silnica. Este o minciuna, am fost condamnat la moarte! Nu le este rusine sa minta, dupa 14 ani de democratie?” Nu le este, domnule Bujor si nu le va fi niciodata. Suntem condusi de relicvele sistemului care v-au condamnat. Cat despre soarta lui Dragomir, va putem spune ca este un pensionar de peste 70 de ani si locuieste in Baia Mare. Am stabilit intalniri in doua randuri, ne-a promis o intrevedere, dar nu a mai aparut niciodata. Ne asteptam la altceva?

Instanta care i-a condamnat

Completul de Judecata – Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, compus din: presedinte: Finichi Paul – locotenent colonel justitie; procuror militar: Miclea Constantin – locotenent colonel justitie; asesori populari: Deleanu Gheorghe – maior si Ionita Ioan – maior; secretar: Lapuste Ioan

Programul din ”celular”

In celula din cladirea Securitatii din Baia Mare, programul zilnic era urmatorul: 5 – desteptarea; 8 – o cana de ceai si 100 g paine cazona; 12 – un castron ciorba si 300 g paine; 18 – un castron ciorba si 200 g paine. ”Celularul” era o incapere de beton, de 1,70x70 cm, cu un pat si o masuta, ambele din beton si o saltea din paie maruntite. Se dormea cateva ore pe noapte, intre anchete, de multe ori pe jos, batut si spalat cu apa. Becul nu se stingea niciodata. Nu puteai dormi decat cu fata in sus sau spre usa, pentru a fi supravegheat prin vizeta.

”Partidul a creat o Organizatie cu 72 de membri. Anchetatorul Costin Dragomir a ticluit un program machiavelic pentru aceasta organizatie-fantoma. Orice instanta din lume ar fi condamnat o asa organizatie, chiar si americanii. Dupa ancheta, mi-a zis: ” - Mitu Bujor, condamnat la moarte de regimul comunist.

Ciprian Dragos



* Locuintele Sighetului, intre promisiuni electorale si adevaruri ingrijoratoare
Eficienta cumetriei

Situatia locuintelor Sighetului este urmatoarea: la Azilul de batrani nu exista locuri libere, iar Biroul de Spatiu locativ din cadrul primariei are inregistrate 800 de cereri pentru locuinte. In urmatorii patru ani, ANL intentioneaza sa construiasca 10 blocuri de locuinte (primul a fost deja finalizat). Numai ca de la sperante la realitati…

La parterul blocului nr. 2 din Cuza Voda (veritabil ghetou sighetean, cu 104 garsoniere) exista 10 unitati libere (singurele disponibile in municipiu). Acestea vor fi repartizate celor care au curaj. Inchirierea costa 5-6.000 de lei pe luna (30-40.000 de lei pentru salariati), iar vanzarea, 6-7 milioane de lei. Contractul cu primaria e ferm: cei care nu vor avea grija de dotarile locuintelor, vor fi evacuati.

Caldura pentru doi

A trecut o luna de la darea in folosinta a blocului nr. 2 de pe strada Alexandru Ivasiuc din Sighet, repartizat tinerilor prin ANL. GAZETA a scris despre modul cum au fost rezolvate cererile celor 350 de solicitanti. Apartamentele au fost inchiriate pe termen fix, cu obligatia (sanchi!) ca in maxim 5 ani, cei cazati sa-si gaseasca alte solutii (ipoteca, constructie sau, mai stii, vreo mostenire!) si sa cedeze spatiile altor tineri fara acoperis. Acum, dupa ce aproape toti profesorii, dragi unora, au primit cheile unitatilor locative, in bloc nu s-au mutat decat doua familii (Stiopei si Frasin). Ceilalti, inca nu s-au mutat (?!). Stiopei este si fochistul blocului, care dispune de o centrala termica performanta, pe lemne de butuc. Care centrala, consuma un camion de lemne saptamanal (5-6 milioane de lei)! Fochistul alimenteaza cazanul centralei, din doua in doua ceasuri, zi si noapte. Deocamdata inexistenti, locatarii au de platit cam 1,2 milioane de lei pe luna pentru incalzirea si apa calda, ceea ce, in Sighet, nu este mult. Dar ar fi fost si mai rentabil daca s-ar fi apelat la un recipient Butan Gas, ca in alte locuri din oras (din pacate butanul si propanul sunt singurele gaze combustibile accesibile sighetenilor in acest moment si in viitorul apropiat). Caci despre gazul metan promis sighetenilor, pa si s-auzim numai de bine!, dupa campania electorala. Promis inca din 2000, gazul nu s-a mai apropiat un metru de urbea din nord, decat in rapoarte si planuri. Atat doar, ca s-a licitat, contestat si recastigat distributia, a fost inchiriat un birou in centru si… pas! Oamenii, saracii, nu stiu ca aductiunea propriu-zisa face parte dintr-un alt program de finantare si mai trebuie construita si statia de distributie.

Pile, relatii, cumetrii

La doi pasi de stralucitorul imobil ANL de pe Ivasiuc adasteaza blocul ”NATO” (o ruina ce a fost odata camin de nefamilisti), parasit prin vara, la ordin, de cei 80 de locatari oropsiti (printre care si o fetita cu SIDA), pentru a fi reabilitat. In “NATO” am gasit totusi sapte persoane, cazate clandestin. Familia lui Alexandru Lacatus sta intr-o ”garsoniera” de 3/4 metri. Pe post de usa e o patura, iar curentul electric sau apa curenta sunt vise. Asta la doi pasi de kilometrul 0 al Europei… Primarita Eugenia Godja “a adus” recent de la Bucuresti un miliard de lei, bani destinati reabilitarii sandramalei cu porecla pompoasa, dar banii ajung doar pentru vreo doua apartamente. Apropo de ”adusul” de la Capitala. Primarita este totusi nitel supraapreciata. In ultimele luni parca sacul s-a golit, drumurile sale sunt mai lungi, iar randamentul e diminuat. Oare cum face Cristian Anghel, primarul Baii Mari, care nu merge la Mitrea (coleg de partid cu primarita sigheteana), pe motiv de opozitie politica, si totusi se descurca de minune? Godja este apreciata de o parte a cetatenilor urbei pentru drumurile “cu folos” pe care le face prin sudul tarii. Este dureros cand in social democratia de azi, obiceiul fanarioto-balcanic al traficului de… “cumetrie politica” a ajuns o normalitate. Ai pile, aduci bani, nu-nu. Administrarea eficienta a unei localitati europene nu ar trebui sa se bazeze pe reteaua de relatii, cumetrii si prietenii, ci pe strategii pe termen lung (inexistente in Sighet), si in cresterea economica interna, independent de banii statului sau guvernului. Vom reveni.

Teofil Ivanciuc



* Nedreapta furie a muntelui a ucis si pe Creasta Cocosului
Oamenii din peretele de gheata

Pe vremuri, era complexul foii albe. Incercam sa scriu ceva, aveam ideea clara in minte, dar nu stiam cum sa incep. Pana la urma, dupa ce dadeam la o parte toate scamele imaginare de pe hartie, stiloul incepea sa alunece. Acum, cursorul calculatorului palpaie rece, impersonal. Grafia manuscriselor de pe vremuri trada emotia, nervii sau bucuria. Calculatorul pe care scriu azi nu stie cat imi e de greu. De aceea, o sa va spun o poveste adevarata.

Era vara. O vara din acelea in care tocurile femeilor grase lasa urme adanci in asfalt. Cand cainii vagabonzi se preling pe langa blocuri si se opresc la umbra duhorii containerelor negolite la timp. Cand si cersetorii se plictisesc sa-si jeleasca neputinta si intind doar mana. Era perioada mea de liniste. Lucram in presa, aveam niste colegi minunati si, printr-o minune, in fata sediului nostru - in care se intra direct de pe trotuar - era un copac batran, care avea grija sa nu ajunga la noi tot parjolul soarelui. Diminetile erau de-a dreptul racoroase si placute. Sa stai linistit, sa bei cafeaua frunzarind ziarele departe de zapuseala, fara indoiala, era o zi buna. Atunci nu stiam ca va fi o zi deosebita. Din umbra copacului din fata redactiei se desprinde o silueta. Intra decis - e de-al nostru! - si ne saluta zambind. E Adi Paraschiv. Parasca, asa cum ii spuneam noi. Omul nostru specializat in sindicate, in politica, in social, in administratie, in sport, intr-un cuvant, in orice subiect care trebuie scris la inchiderea editiei. Isi primeste portia de cafea si mi se alatura la frunzaritul presei. Atunci l-am cunoscut cu adevarat pe Adi. A inceput sa-mi povesteasca despre un vis al lui. Despre cartea pe care voia sa o scrie. Personajul principal era un om captiv intr-un perete. Un om viu, care ii putea vedea pe ceilalti, care, la randul lor, stiau ca el e in perete si ca ii vede. Omul din perete era cel care, oricat de dragi i-ar fi fost cei din incapere, nu mai putea fi cu ei. Atunci l-am vazut pe Adi asa cum nu l-am mai vazut inainte. Vorbea atat de tandru despre ideea lui, despre cartea care nu a aparut pentru ca nu a avut timp sa se aseze la masa sa ii dea viata, pentru ca altfel, cand isi mangaia ideea, te facea sa o vezi. Incepuse sa-mi fie drag omul din perete si mi-era ciuda ca Adi nu-si gasea timp sa-i dea viata. Am inteles prea tarziu de ce nu avea timp Adi. Pentru ca se grabea sa traiasca. Cred ca dintre oamenii pe care ii cunosc, Adi s-a dovedit a fi cel mai liber. De aceea, nu inteleg. De aceea ma doare. Scriu acest text intr-o noapte in care zapada deseneaza crengile copacilor pe un cer plumburiu. In seara in care Doina Funetean s-a coborat spre odihna vesnica. Nu am cunoscut-o. Nici pe Dani Dobrican nu l-am stiut prea bine. Dar ei au plecat impreuna cu Adi Paraschiv in peretele de gheata. Tastatura incepe sa-mi joace feste si mi-e greu sa scriu finalul textului. Or fi de vina lacrimile. Adi, Doina si Dani s-au dus in peretele de gheata. Ei stiu ca ii iubim, chiar daca dragostea noastra n-a putut topi zapada sub care bataia inimii lor s-a stins.

Duminica, 22 februarie, a fost o zi neagra. Doina Funetan, Adrian Paraschiv si Daniel Dobrican sunt primele victime ale unei avalanse pe Creasta Cocosului. Cei trei prieteni aveau muntele in sange. Cum prindeau cate o clipa libera, evadau in natura. La fel au facut si in acea zi, care a fost ultima pentru ei. Trei oameni s-au dus mult prea devreme dintre noi si abia atunci a iesit la iveala un adevar cutremurator: salvamontistii maramureseni sunt niste sufletisti, care au dotarile unor schiori impatimiti. Au fost cutremuratoare imaginile in care puteau fi vazuti folosind schiurile pe post de lopata sau declaratiile in care spuneau ca fondurile pe care le primesc au ajuns pentru achizitionarea echipamentului pentru trei persoane. ”Daca aveam echipament si snow-mobile, toate victimele ar fi fost gasite cel tarziu luni seara”, spunea spasit, incercand parca sa se scuze, unul dintre salvamontisti. Jena nu trebuie sa le fie lor, ci acelora care se bat cu pumnul in piept ca vor sa transforme Maramuresul intr-un paradis turistic, fara sa se gandeasca sa faca minimele dotari de care e nevoie. Tragedia peste care familiile Doinei, lui Adrian si lui Daniel trebuie sa o depaseasca e cumplita. GAZETA de Maramures este alaturi de cei atat de greu incercati de disparitia fulgeratoare si prematura a celor dragi. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!

Claudia Sitaru



* Schimbul de azi
Cu tine, solitari, impreuna (“Am castigat cu 0-0!”)

“… sa nu te-ndepartezi, sa nu-ti bagi acadeaua-n buzunar, sa astepti pana se termina, sa nu ma pierzi din ochi, sa…” Era prea mare vacarmul si prea ma fascina aglomeratia cromatica pentru a mai putea reda acum, dupa douazeci si doi de ani, ceea ce-mi spunea atunci tata. Priveam un stadion intesat de “proletari” care-si lasasera basca-n cuiul din vestiarul de tabla, pentru a fi impreuna cu ei. Erau “Echipa de aur”. Privindu-i, imi framantam palmele asudate si inaltam rugi pentru victorie (rugi neexprimate… ar fi ras de mine, “jucam” cu Real Madrid, noi, cei din necunoscutul Maramures). “Mateianu ne-a promis / ca ne duce la Parisss”, fredona un forjor cu mustata, aflat poate sub influenta emotiilor unui “meci istoric”, sau a licorilor bahice distribuite din momentul in care “decoleaza avionul” (in acele timpuri, alcoolul era prohibit pana la ora 10, ora care coincidea cu decolarea cursei aviatice Baia Mare – Bucuresti – specificare necesara tinerei generatii… si, Doamne, ce batrani mai suntem, dar ce tineri mai eram!). Pe banca tehnica a baimarenilor era Paul Popescu, nedrept uitat de microbisti, fapt oarecum explicabil datorita (sau din cauza?) rezervorului inepuizabil de charisma al “inventatorului moristii”, Viorel Mateianu. Retin insa, ca o tiganca batrana, cu fusta-nflorata si multicolora, mi-a strecurat un mar caramelizat si mi-a zambit stirb, soptindu-mi conspirativ: “Sa fie cu noroc, mama!”. Nu i-am spus nimic, de teama sau din timiditate (sau de amandoua, naiba mai stie) si am luat marul zaharisit care-mi amintea de scena din “Alba-ca-Zapada”, hotarat sa nu ma ating de el. Mult timp dupa aceea, m-a mustrat constiinta ca nici macar nu i-am multumit femeii aceleia, si poate de aceea de cate ori trec pe langa o tiganca batrana cu fusta-nflorata si multicolora, rostesc in gand (in amintirea acelei urari: “Sa fie cu noroc, maica!”): “Sa fie cu noroc!”. Nu stiu daca “baietii nostri” erau cei mai buni din lume, dar atunci, sigur!, asa mi se pareau. Erau mandria noastra, erau “Echipa de aur”. N-au castigat, poate pentru ca n-am mancat “marul norocos” (cine stie?), sau poate pentru ca adversari erau “galacticii” de la Real Madrid… dar daca sutul lui Koller n-ar fi intalnit bara care si acum mai tremura, poate… Imi amintesc ca statem in tribuna, visam inghesuit sa fiu ca ei si mi se parea ca joaca doar pentru mine. Eram solitar, impreuna cu cateva zeci de mii de oameni, solitari si ei… Si visam… “Mateianu ne-a promis / ca ne duce la Parisss”. P.S.: Cand tribuna vuia, visam Turnul Eiffel.

Catalin Vischi



* Calugarita careia “ii place sa se creada mama”
Imagini din curtea benedictina

Ordinul Sfantului Benedict, cel mai vechi ordin calugaresc din lume, are pe plan mondial cateva zeci de mii de calugari si calugarite. Trei surori benedictine au ajuns, in urma cu un deceniu, si la Sighetu Marmatiei. Motivul? Construirea unei case de tip familial pentru copiii aflati in dificultate.

La orele amiezii, straduta linistita pe care e situata casa “Madre Colomba” pare neincapatoare. Copii care abia isi cara ghiozdanele sau pici agatati de fusta mamelor, se grabesc “la papica”. In poarta apare o calugarita miniona. O cheama Bianca Santori si se numara printre cele trei maicute italiene venite in Sighet, o data cu deschiderea casei de pe strada Mihai Viteazul. Intr-o italiana “romanizata”, sora Bianca spune ca initiva construirii unor astfel de case, ce ofera servicii complete copiilor si tinerelor care provin din familii cu probleme materiale, ii apartine calugaritei poloneze Colomba Gabriel, al carei nume il poarta adaposturile, si ma invita intr-un tur al cladirii. Incepem cu camera de oaspeti, in care este expusa icoana calugaritei “mama” si cu lunga lista a beneficiarilor. “Sunt inscrise peste 500 de persoane care primesc doua mese pe zi, haine, asistenta medicala si au posibilitatea sa-si faca igiena si sa invete aici. In medie, vin cam 300 de persoane zilnic. Avem si vreo 30 de fete care stau permanent aici. Noi le spunem . Provin din familii cu probleme, sarace sau dezorganizate. Unele merg la scoala, altele lucreaza sau le ajuta pe maicute. Avem trei sau patru care sunt studente. Fondurile vin toate din afara, de la diferiti sponsori. Pana acum, am reusit sa acordam ajutor familiilor sarace, chiar am donat o ambulanta spitalului din Sighet si doua aparate de dializa care au ajuns la Baia Mare si Cluj, fiindca aici nu sunt specialisti. Principiile benedictinilor sunt munca si rugaciune”, spune preotul Filip (care are si rol de traducator).

Structura casei

Alaturi de camera de oaspeti se afla bucataria si salile pentru servit masa. O bucatareasa invarte intr-o oala imensa cu budinca de ciocolata, iar alaturi, castroane cu salata boeuf (“fara carne, ca a inceput Postul”), spaghete cu sos si spanac cu ochiuri pentru fete. Tot la parter se afla o capela mica, cu bancute din lemn, pentru rugaciune (“Nu obligam pe nimeni sa se roage, in plus cei care vin aici au religii diferite”, motiveaza Filip). Urmatorul popas il reprezinta punctele medicale. Un cabinetul medical de pediatrie si unul stomatologic. Atat cadrele medicale, cat si majoritatea profesorilor ce-i ajuta pe copii la lectii, lucreaza ca voluntari. Dupa terminarea temelor, copiii pot invata sa cante la flaut, chitara ori pian sau pot modela diferite figurine si statuete din gips sau lemn (cu care sunt recompensati sponsorii). Dormitoarele “fetelor interne” se afla pe alta artera a cladirii, mai retrasa, insa sora Bianca ma asigura ca sunt supravegheate de calugaritele “imprastiate” pe fiecare culoar al cladirii. Casa de tip familial cuprinde si o gradinita. Grupele au, in medie, 22-23 de copii. Dupa terminarea programului, micutii se intalnesc in sala de joaca ticsita cu jocuri, papusi, masinute si mascote sau in sala de sport. Maicuta ma conduce spre curte, unde a fost amenajat un parculet si o gadina de legume. Pe poarta inalta, intra inca un grup de copii. Saluta (in italiana…) si se indreapta spre sala de mese. Calugarita pleca si ea spre bucatarie. Trebuie sa gateasca cina. “Avem destula treaba aici, dar ne plac copiii. Inainte am fost invatatoare. Imi place sa cred ca le sunt ca o mama”, a spus sora Bianca.

Ioana Lucacel



* Ma tot mir
Lemnul si porcul

Victor Rebengiuc, afirma de curand ca vrea sa traiasca intr-o Romanie normala. Cam asta am vrea si noi. Numa’ ca-i greu de atins acest deziderat intr-o tara in care medicii mor de SIDA, asistentii sociali agreseaza sexual minorii institutionalizati si, pe undeva, prin fieful lui Mischie, niste tarani mai obisnuiesc sa-si faca ness din cenusa rezultata din arderea inimilor celor pe care-i considera strigoi. Inainte vreme, se obisnuia sa se implante un tarus de lemn in inima raposatului, pentru a-l impiedica sa se intoarca in lume. Ca sa fiu sincer, eu nici nu cred ca aia din Oltenia, care mor, au astazi vreun motiv sa se intoarca printre noi. Sa-l vada pe Mischie?! Pe Dinel Staicu?! PSD-ul?! Am vazut stupefiat pe “sticla” cum niste procurori din Oltenia, eterna terra nova, extrageau din pamant niste scanduri asamblate in forma de sicriu, pentru a constata ca raposatului i-a fost furata inima. Cu aceeasi stupefactie, am vazut cativa localnici care confirmau ca obiceiul exista de mult, ca el se practica cu acordul familiei “strigoiului” si… ca asa e bine. Neamul lui Cioran poarta valul neputintei lasat peste ochiul ratiunii si are o inclinatie spre morbid. Pana si o firma din Covasna s-a specializat in productia de sicrie de dimensiuni reduse pentru grupuri financiare din Olanda, care le trimit la domiciliul datornicilor, alaturi de atentionarile de plata aferente. Ca sa nu mai vorbim de un afacerist brasovean, care exporta sicrie pentru animale. De curand, a decedat un porc in China, din cauza lipsei de miscare. Patrupedul cantarea doar 900 de kilograme, motiv pentru care brasoveanul nu a gasit suficiente scanduri. Lemnul asta are in istoria omenirii o importanta colosala; din el se fac tarusi de batut in inima, sicrie pentru oameni si alte animale si proteze. Un american cu o proteza de lemn a fost batut cu propriul picior. De lemn. Nu stim daca e o practica uzuala, da’ noi acuma am aflat. Vrem si noi sa traim intr-o Romanie normala, in care Adrian Nastase sa renunte la lectura lui favorita (“Pact cu Diavolul”- lectura transformata in practica politica), in care viii sa nu mai manance inimile mortilor, in care “porcii” sa faca mai multa miscare si in care sa nu mai fim batuti cu picioarele noastre de lemn, la care ne facem de atata vreme frectie cu Carmol.

Ioan Botis