Amintiri de acasă

Nu demult, la un ceas de seară, nu știu ce-mi veni să-mi iau amintirile la bani mărunți, cum se spune, chiar și pe cele din vremea prunciei. Am făcut un popas mai temeinic prin­tre cele din vara anului de grație 1948. Mulți dintre eventualii cititori ale acestor amintiri sunt sigur că pe-atunci încă mai pluteau prin cosmos nerăbdători să ajungă și pe Terra. În vara anului respectiv am terminat clasa întâia (azi, a cincea) la Liceul „Inochentie Micu Klein” (al săracilor, cum i se mai spunea) din Cluj, de sub patronajul Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla. Atunci, nerăbdător, îmi aștep­tam măicuța să vină să mă ia de la internatul de pe Calea Moților nr. 24, zid în zid cu sediul Episcopiei. (Episcop IULIU HOSSU, Cardinalul In pectore după înveșnicirea Preasfin­ției Sale). Mi-am pregătit bagajele cu sentimentul straniu că nu mă voi mai întoarce niciodată, și-mi venea mereu să-mi iau rămas-bun de la toate cele: în primul rând de la Părintele Ioan Chertes (Episcopul auxiliar din clandestinitate), directorul internatului; de la capeluța unde zilnic asistam la Sfânta liturghie oficiată de către Părintele-director înainte de-a pleca încolonați la școală; de la mângâierile părintești, pe creștet, ale Preasfin­țitului care, uneori, se plimba printre noi, prin curtea internatului, în timp ce ne pregăteam de plecare la școală, întrebându-ne, când pe unul, când pe altul, dacă nu suntem flămânzi sau dacă nu ne-a fost frig în dormitor, căci sobele erau de tuci și se focărea cu un braț de lemne, ca după război; de la sala de meditație (meditator Alx. Dico din sat Lemniu, comuna Letca mea natală); de la sala de mese cu mereu acelaşi mic dejun constând din zama de chimen, transparentă până în fundul blidului, dar și de la colegii de clasă și de la preoții-profesori, diriginte fiindu-ne părintele Costea, profesor de muzică, cel care mie personal îmi era foarte drag pentru modul în care ne vorbea despre marii compozitori și capodo­perele lor, exact pe înțelesul nostru. La etaj, deasupra noastră era Seminarul Teologic care, printre altele, ne fascina (în timpul repetițiilor) cu un repertoriu de excepție al corului, dirijor fiind, nimeni altul, decât domnul Gheorghe Pop, rectorul de mai târziu de la Universitatea de Nord din Baia Mare. O vreme am cântat și eu sub bagheta Domniei Sale. Cu niște ani mai devreme a cântat și tata, în timpul studiilor. Bunul meu părinte a fost unul dintre teologii preferați ai Preasfințitului, probabil și pentru simplul motiv că tata știa să cânte la vioară, pe lângă melodii de pe la noi, și celebra Serenada lui Toselli, cu care Înaltul Prelat își încânta distinșii oaspeți de pe la mesele protocolare. Ani la rând ne-o cânta și nouă familiștilor, mai ales în serile de vară, pe târnațul casei, în timp ce luna, cât roata carului, se ridica din apele So­meșului, în timp ce greierii îl acompaniau de pe sub streașina casei, îmbătați de parfumul Reginei nopții, floarea preferată a mamei noastre dragi, care, fericită peste măsură, asista la toate cele, din şezlong.
După o asemenea îndepărtare pre­lungită (aproape imposibil de evitat) de la subiectul florilor de sânziene, pe care mi l-am propus încă din titlu, cu mici ocolișuri încerc să-mi revin. Deci: după o așteptare suportabilă în sala de meditație a internatului, cu bagajele sub genunchi, mereu cu gândul la toate cele de-acasă, măicuța mea dragă mi-a apărut surâzătoare în prag. Am prins un autobus cu care, în timp util, am prins trenul ce parcă pe noi ne aștepta la peron. Ne-am găsit locuri la fereastră, față-n față, așa
c-am putut conversa liniștiți până aproa­pe de casă. Printre altele, mama mi-a spus, cu mare emoție, că acasă, peste câ­teva zile, de Sânziene (24 Iunie - Sărbă­toarea Nașterii Sfântului Ioan Boteză­torul), Preasfințitul Iuliu Hossu va onora invitația tatălui nostru de-a ne face o vizită pastorală, poate ultima, având în vedere prigoana Bisericii noastre, zvo­nuri ce cu fiecare zi erau tot mai alarmante. Eram doar în vara anului 1948, bine fiind știute evenimentele din toamna anului respectiv, cele ce privesc istoria Bisericii Greco-Catolice din țara noastră. Tata se pregătea intens, fără să se gândească la cele ce s-ar putea întâmpla în lunile ce vor urma. A vorbit cu șeful gării ca trenul accelerat, cu care venea Înaltul Prelat, să oprească și în gara noastră, poate pentru prima și ultima dată. Și chiar că n-a mai oprit de-atunci. Tata, dincoace de linia ferată, la intrarea în comună a ridicat o im­pu­nătoare poartă din lemn de mesteacăn, toată împodobită cu flori de sânziene, iar pe o scândură atârnată în partea de sus, împodobită și ea, tata a scris urarea binecunoscută: BINE ESTE CUVÂNTAT CEL CE VINE ÎNTRU NUMELE DOMNULUI!
Pentru primirea Preasfințitului cu ono­rurile cuvenite, bunul meu părinte s-a gândit la un moment cu totul special, poate chiar unic în felul cum s-a desfășurat, spre mirarea și bucuria tutu­ror participanților, preoți sau mireni: a rugat-o pe lelea Anuca lui Costin, decana de vârstă din comună (nonagenară, și chiar peste cu câțiva ani) să-l ia în brațe pe Neluțu Floricuței, cel mai tinerel din sat (doar un an și nici o lună) care va avea în mânuțe o cununiță din flori de sânziene pe care să o dea Vlădicului în locul darului obișnuit, constând în pâine și sare. Emoția momentului a fost copleșitoare pentru toți cei prezenți, oaspeți și mulțime de credincioși de pe toată Valea Someșului dornici să asiste la marele eveniment ce s-a dovedit, până la urmă, a fi chiar ultimul sub patronajul Înaltului Părinte al sufletelor noastre, chiar și până în zilele acestui veac. Și-a încheiat predica bunului-rămas cu un îndemn răvășitor pentru întreaga suflare creștinească: „Rugați-vă! Ru­gați-vă necontenit pentru Biserica noastre care, în curând, va trece prin grele încercări”.

Peste doar câteva luni, premoniția Preasfințitului Episcop Greco-Catolic Iuliu Hossu s-a adeverit cu asupra de măsură și a dăinuit aproape o jumătate de veac, timp în care prigoana și schingiui­rile... Să încercăm mai bine să le dăm uitării, la modul cel mai creștinesc posibil. Mie personal, mai greu îmi va fi să-i dau uitării pe vremelnicii noștri ocu­panți, vecinii de dincolo de Tisa care, pe străzile Clujului de-atunci se credeau honvezi, mărșăluind voioși în aplauzele conaționalilor de pe trotuar, mai ales la auzul mobilizatorului cântec la modă: Szep varos Kolos­var! (Frumos oraș e Clujul). Și aveau perfectă dreptate, până-n ziua de azi. Igozan! Se știe că, în timpul vremelnicei ocupații, câțiva neprieteni de dincolo de Tisa, pe Calea Moților din Clujul acelor vremi, aproape de sediul Epis­copiei Greco-Catolice, Preasfin­țitul - MARELE ROMÂN DE LA ALBA IULIA - a fost scuipat în obraz, cu ne­ru­șinare, spre uluirea câtorva martori, pe care, cel umilit în acest fel i-a oprit de la un gest de răzbunare; ba mai mult, netrebnicilor, Înaltul Prelat le-a întins și celălalt obraz. Probabil că făptașii or fi auzit de Preasfințitul Pă­rinte al tuturor românilor, și de cuvintele rostite ATUNCI și ACOLO la Alba Iulia, în fața a peste 100.000 de suflete, prin care, pentru început le-a dat de știre tuturor, celor de față, precum că: „... Ascultați români fericiți bunavestire a unirii noastre pe veci cu țara noastră România (...) Dreptate și adevăr la temelia României întregite. Mărire întru Cele de Sus lui Dumnezeu și pe pământ PACE. Ziua învierii a sosit. Să ne luminăm, popoare. Trăiască Româ­nia Mare, una și în veci nedespărțită. AMIN!”. Netrebnicia fără seamăn a scuipătorilor o știu de la tata. În rest... NO COMMENT! Tata mi-a zis-o. Știa el ce știa...

Închei această dureroasă paranteză revenind la despărțirea înlăcrimată din casa părintească, de față fiind noi toți ai familiei, când Preamăritul oaspete L-a rugat pe tata să păstreze cununița de flori de sânziene primită la sosire din mâinile Neluțului Floricuței, s-o păs­treze pe altarul din capeluța familiei noastre, înfășurată într-o cămășuță de-a pruncului... „căci cu mine nu știu ce se va mai întâmpla de azi înainte” i-a zis lui tata îmbrățișându-l prelung și cu lacrimi în ochii amândurora. Și nu numai...

Reversul medaliei: n-a scăpat nici Letca noastră de interesul vremelnicilor oas­peți cu pene de cocoș la chipiu. În ziua anunțată (din timp...), tata, de unul singur (primarul român s-a ascuns în gaură de șarpe) i-a așteptat în fața Primăriei, îmbrăcat solemn în reverenda preo­țească. De la gară au venit pe jos în pas vioi, călcând apăsat pe un marș potrivit momentului. Mesajul pe care tata trebuia să-l transmită oaspeților nepoftiți, în momentul acela, îl știa pe de rost, pe limba dânșilor: „Sunt preotul greco-catolic Paul Augustin și doresc să vă asigur că în comuna noastră nu aveți dușmani. Locuitorii comunei noas­tre sunt români pașnici”.
Comandantul l-a ascultat pe tata în poziție de drepți, după care i s-a înclinat și respectuos i-a sărutat dreapta. O botejune la nivelul întregului sat a fost preocuparea lor, încă din a doua zi. Au luat la control acte de toate felurile și certificate, în care au schimbat numele românilor cu altele precum ar fi: Ianoș (în loc de Ioan), Istvan (Ștefan), Marika (Maria), Irenke (Irina), Gabor, Gyuri etc. Și crucile din cimitir au avut aceeași soartă. La un ordin primit, la modul discret s-au retras într-o di­mineață înainte de ivirea zorilor fără să ne zică o vorbă măcar. Pentru noi a fost doar ca un vis oarecare pe care-l uiți la ivirea zorilor.

Cu totul altfel a fost conviețuirea cu ocupanții noștri de la soare-răsare. Se știa, de pildă, că nevestele și fetele frumoase trebuia să le culci în podul șurii din calea lor, iar porcii de-o sută de kile (sau mai grași...) să-i ascunzi în pădure din calea Kalașnicoavelor mereu cu glonțul pe țeavă. Și așa am cam dus-o, cu frații de la răsărit, pââână hăt încoace. Prin câte am trecut și am îndurat în acele vremuri, noi toți de pe aceste plaiuri, indiferent de neam și credință, nici nu-i bine a spune și a ne reaminti.
După umila mea părere, pentru toate cele petrecute și îndurate vinovată este doar ISTORIA! A fost și părerea dragului meu părinte care, câteva decenii, l-a cins­tit pe Dumnezeu, pe ascuns, în capeluța casei părintești, pe Sfântul altar având la păstrare cununița de sânziene îmbrăcată în cămășuța Neluțului, iar pe peretele din dreapta, tabloul Preasfințitului împo­dobit cu Mândrul Tricolor, pe care tata
l-a primit în dar de la comandantul pri­milor ostași români care, la sfârșitul războiului, ne-au călcat pragul hotarului Letcăi noastre. „Să trăiți cât tricolorul” a fost urarea comandantului adresată celui care le-a dat binecuvântarea la sosire.

În capeluță, toate acestea și azi sunt la locurile lor, spre o necontenită aducere aminte. Tata, pe parcursul zecilor de ani, spera mereu, mereu că va veni o ZI a dezrobirii neamului și a credinței, când vom simți cu adevărat că trăim în grădina Maicii Domnului. Doamne, cât de mulți români n-au mai apucat-o... Măcar o dată pe an s-ar cuveni să le presărăm pe morminte gingașele flori de sânziene.
Lelea Evuca, dintr-un sat vecin, îm­preună cu întreaga sa familie, ani la rând au fost nelipsiți, în duminici și sărbători, de la Sfintele liturghii pe care tata le oficia în capeluța familiei. Era o familie de practicanți desă­vârșiți. De fiecare dată, după ultima rugăciune rostită de tata, lelea Evuca săruta Sfânta cruce de pe altar, dar și... cununița din flori de sânziene înfășurată în cămășuța Neluțului Floricuței, cununiță pe care Prea­sfințitul Episcop Iuliu Hossu a primit-o în dar cu tot mai mulți ani în urmă, din mâinile pruncului precum și a leliucăi Anuca lui Costin, cu prilejul ultimei vizite pastorale, în chiar Ziua de Sânziene a anului de tragică amintire, 1948. Dorința expresă a Preasfințitului, bunul meu părinte a respectat-o cu sfințenie câteva decenii la rând, cam până la sfârșitul anilor ’60 când lelea Evuca a dorit să-l mai vadă o dată pe Preasfințit, înainte de trecerea Sa la cele veșnice. După insistențe îndelungi pe lângă tata, animat și dânsul de îngrijorări firești, curajoasa lele Evuca și-a văzut visul împlinit în momentul în care, cu evlavie înlăcrimată i-a sărutat dreapta Preasfințitului, care, bolnav la pat își ducea, cu resemnare, zilele având domiciliul forțat la mănăstirea Căldă­rușani. La întoarcere, lelea Evuca i-a povestit lui tata, cu lux de amănunte, cum a decurs întâlnirea de pomină, înmânându-i și o scrisoare din partea Preasfinției Sale, din care citez câteva rânduri: „Mult iubite frate, îți mulțu­mesc din toată inima pentru bunele urări de Sânziene și pentru simbolul delicat al dragostei voastre: Colacul de flori de sânziene care a mângâiat mult sufletul meu, retrăind ziua scumpă a vizitei noastre, la data de 24 Iunie 1948. (...) Trăiesc mereu și păstrez în suflet o mângâietoare amin­tire a colacului Anucăi lui Costin ce mi l-ați oferi cu ocazia ultimei vizite pastorale din parohia pe care ați slujit-o cu vrednicie și credință tare. (...) Cu toată dragostea sufletului meu Vă țin îmbrățișați mereu în smeritele mele rugăciuni (...) Iubitei Anuca lui Costin îi doresc numai sănă­tate, iar dacă a trecut la cele veșnice îi doresc fericire întru Împărăția Dom­nului (...) Scumpul meu frate, Paule, îți mulțumesc din suflet pentru toate și mereu mă voi ruga pentru toată familia voastră binecuvântată. Darul Dom­nului cu voi cu toți și Maica Dom­nului să vă ocrotească. Cu arhierească binecuvântare, Episcop Iuliu de Cluj-Gherla. Mănăstirea Căldărușani la 19 XI 1968”.

Cardinalul In pectore, IULIU HOSSU a trecut la cele veșnice la data de 28.05.1970 (n. 30 ianuarie 1885), iar cucernicul Său confrate întru Cre­dință, preot Greco-Catolic Paul Augustin, din parohia Letca-Sălaj a răspuns chemării Tatălui Ceresc în urmă cu un sfert de veac și două zile - după Sărbătoarea Sânzie­nelor - la 26 iunie 1993 (n. 10 august 1910). „Să nu mă plângeți. Să știți că părinții nu mor niciodată; ei sunt ca păsările călătoare care pleacă și nu se mai întorc”, ne-a spus nouă, cu gla­sul stins, celor îngenunchiați în jurul patului de suferință. Lină să-i fie plutirea prin pulberea de stele!
ÎN REST E TĂCERE! (Din „HAMLET” de W. Shakespeare).